17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
În timp ce comunităţile nou-înfiinţate ale fraţilor hutteriţi erau încă ocupate cu dificultăţile lor interioare şi se străduiau să găsească forme noi ale vieţii în comun în sensul vechilor orânduiri, s-a întâmplat ceva care le-a îndreptat destinul într-o direcţie cu totul nouă.
Sub ţarul Alexander al II-lea a început în Rusia o epocă a rusificării. Printr-un ucaz din anul 1870 ţarul a anulat privilegiile pe care le acordaseră predecesorii săi Pavel I şi Alexander I menoniţilor. „Comitetului de asistenţă” din Odessa trebuia să fie desfiinţat şi administrarea coloniilor menonite să aibă loc direct din Petersburg.
Limba rusă a devenit limbă obligatorie în oficiile comunale şi obiect obligatoriu de studiu în toate şcolile, şcolile germane erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei. Cea mai dură lovitură a fost însă obligarea tuturor de a face serviciul militar în armata rusă. Pentru îndeplinirea tuturor schimbărilor orânduite de ţar era stabilit un termen de zece ani.
Fraţii hutteriţi, ca şi menoniţii, fuseseră mereu de părere că manifestul ţarinei Ecaterina a II-a din 22 iunie 1763 şi privilegiile ţarului Pavel I din 1800 şi confirmarea lor de către ţarul Alexander I în 1801 le asigurase eliberarea de serviciul militar pentru totdeauna şi pentru orice vreme. Prin ucazul ţarului şi-au văzut acum puse în pericol nu doar libertatea religioasă şi eliberarea de serviciul militar, ci s-au temut şi că vor putea fi împiedicaţi să mai folosească limba germană – pentru ei o premisă indispensabilă pentru exercitarea credinţei lor270. Acest lucru însemna pentru ei distrugerea comunităţii lor religioase şi de aceea au întreprins imediat măsuri ca să obţină prin cereri adresate ţarului şi guvernului păstrarea privilegiilor. Au trimis trei „slujitori ai Cuvântului”, Paul Tschetterle, Michael Stahl şi Jakob Wipf, la Petersburg, dar toate eforturile lor au rămas fără succes. Fraţii hutteriţi şi menoniţii au început atunci să se gândească în ce ţinut s-ar putea muta. În interiorul Rusiei s-au gândit la o aşezare în Turkistan sau în regiunea Amur, dar mai mult s-au gândit la o aşezare peste ocean. America de Nord şi de Sud şi Noua Zeelandă au fost luate în considerare, deşi foarte puţini dintre ei aveau o idee despre aceste locuri. Până la urmă menoniţii şi împreună cu ei fraţii hutteriţi s-au adresat la reprezentanţele Marii Britanii, Canadei şi Statelor Unite ale Americii şi au cerut informaţii despre posibilitatea stabilirii acolo sub premisa acordării libertăţii religioase, a menţinerii comunităţii de bunuri şi a eliberării de serviciul militar271.
Comisarul special trimis de guvernul canadian le-a propus fraţilor o călătorie de explorare a continentului american şi fraţii i-au ales pentru asta pe „slujitorul Cuvântului” Paul Tschetterle şi pe unchiul său Lorenz Tschetterle. Cei doi au pornit la drum pe 14 aprilie 1873 şi s-au întors pe 27 iulie 1873. Paul Tschetterle (1842-1919) a ţinut un jurnal despre călătoria de paisprezece săptămâni prin America de Nord care a fost publicat de A. J. F. Ziglschmid în ediţia sa a „Micii cărţi de istorie” în limba germană272. Atât el cât şi ceilalţi menoniţi au propus comunităţii să emigreze în Statele Unite ale Americii deşi din partea guvenului de acolo nu au putut primi asigurări la fel de precise precum cele din partea celui din Canada. Între timp, guvernul rus a devenit conştient de faptul că odată cu anularea privilegiilor erau pe cale să piardă circa 40.000 până la 50.000 de colonişti nemţi harnici şi le-a propus menoniţilor un compromis. Trebuiau să facă un fel de serviciu civil în locul serviciului militar. O parte dintre menoniţi a acceptat această soluţie dar fraţii hutteriţi şi mulţi menoniţi nu mai aveau încredere în guvern acum şi s-au decis să emigreze. Circa 18.000 de menoniţi şi hutteriţi au părăsit până în 1880 Rusia, majoritatea au imigrat în SUA şi în Canada273.
Pentru că aveau voie să vândă bunurile imobile doar menoniţilor, majoritatea emigranţilor au pierdut o parte din avere, dar şi-au asumat acest lucru pentru a putea trăi peste ocean fără să le fie ameninţate învăţăturile de credinţă. Chiar şi fierarii lui Michael Waldner din Scheromet şi-au vândut gospodăria frăţească unui menonit şi au plecat la 14 iunie 1874, ca trecând prin Koenigsberg, Berlin şi Hamburg să ajungă în America. Pe 5 iulie 1874 au păşit, după cum consemnează un jurnal de-al lui Peter Janzen, „plini de încredere” pe pământul Statelor Unite. La scurtă vreme după aceea i-au urmat oamenii lui Darius sub conducerea lui Darius Walther şi învăţătorii sub conducerea lui Jakob Wipf274.
270 Pentru fraţii hutteriţi limba germană şi Biblia în germană a lui Martin Luther precum şi Marea carte de istorie a lor scrisă în germană erau o parte componentă a învăţăturii lor de credinţă. Comunitatea nu a folosit limba germană doar în vremea întemeierii sale în Moravia, ci constant şi mai târziu în Ungaria Superioară, unde locuitorii nativi vorbeau slovaca, şi în Vinţu de Jos în Transilvania unde nativii din zona lor vorbeau româna şi maghiara; la fel în Rusia unde se vorbea rusa, ucraineana şi tătara. Şi astăzi toţi membrii comunităţii din SUA şi Canada vorbesc în comunitate dialectul celor din Carintia.
271 Cartea mică de istorie, pag. 454.
272 În ediţia mea din anul 1974 nu dispuneam de aceasta, din păcate.
273Conform unei informaţii a lui Ziglschmid în Mica istorie, pag. 456, observaţia 4, au emigrat 10.000 de menoniţi în SUA şi 8000 în Canada.
274Cartea mică de istorie, pag. 457. Cartea mică de istorie, pag. 459.
Vestea Bună 