Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa. Cronica fraților hutteriți (423)

Cap 15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.
Pe 2 mai 1794 a murit Josef Kuhr, prezbiterul bisericii Wirschinka, în vârstă de 80 de ani. Din 1748 fusese „slujitor al Cuvântului” în comunitatea din Vinţu de Jos până la lichidarea ei, apoi din 1767 până în 1779 „slujitor al Cuvântului” în Ciorogârla şi Prisiceni în Valahia (Ţara Românească) iar în comunitatea Wirschinka a fost conducător ca prezbiter timp de 15 ani, în perioada 1779-1794.
Johannes Waldner, cronicarul şi urmaşul său direct, se găsea cu siguranţă prea mult sub impresia acestei personalităţi ca să poată fi pe deplin corect faţă de ea în cronica sa. În plus, cu siguranţă îi lipsea şi distanţa în timp pentru a putea privi în urmă şi aprecia astfel lucrurile.
Dacă astăzi studiază cineva istoria apariţiei comunităţii frăţeşti a celor din Kärntern (Carintia) în Transilvania şi Valahia (Ţara Românească) şi chiar a celei din Wirschinka în Ucraina, nu poate evita impresia că Kuhr a fost tatăl acestei creaţii.
El a fost cel care în Vinţu de Jos le-a transmis celor doi deportaţi din Kärntern (Carintia) Andreas Wurtzy şi Georg Waldner care erau plini de amărăciune şi îşi căutau de lucru în mod clar nu la întâmplare ci conştient şi cunoscând importanţa acţiunii sale învăţăturile de credinţă, conştient de faptul că astfel încălca o interdicţie a misionariatului care fusese respectată timp de 130 de ani.
El a furnizat tinerei comunităţi din Criţ şi Dacia (Stein) cărţile şi învăţăturile necesare şi un „slujitor al Cuvântului” şi a devenit un model pentru aceste biserici tinere prin rezistenţa sa în închisoarea din Cluj.
El a avut ideea salvatoare de a conduce biserica ameninţată de distrugere în Valahia (Ţara Românească) într-o traversare plină de aventuri a Carpaţilor.
Şi decizia de a transplanta comunitatea de aici în Ucraina s-a datorat în mare parte lui Josef Kuhr, precum şi negocierea contractului de aşezare cu contele Pjotr Rumjanzow. Chiar şi despre acţiunea de salvare a convertiţilor cu forţa care trăiau în Sabatisch se poate stabili foarte clar drept iniţiativă a sa.
Chiar şi la construcţia şi modelarea gospodăriei frăţeşti din Wirschinka şi la stabilirea normelor vieţii ei spirituale în viaţa cotidiană pare să fi fost cel mai activ, modelator şi creativ alături de Hans Kleinsasser.
Comunitatea de credinţă îi datorează în special acestui om neobişnuit, cu un caracter puternic, experimentat şi cu o voinţă puternică faptul că astăzi există încă în Canada şi în SUA mai mult de 300 de comunităţi hutterite în care se poate trăi în comunitatea de bunuri după „vechile orânduiri” ale lui Jakob Hutter.
Fraţii şi surorile hutterite ar trebui să îi păstreze deci un omagiu celui a cărui familie s-a stins deja în 1813 odată cu moartea fiului său Andreas şi a nepotului său Josef.
Fraţi adulţi l-au ales în unanimitate pe Johannes Waldner ca urmaş al lui Josef Kuhr ca conducător şi prezbiter al bisericii Wirschinka.
Acesta avea 41 de ani şi era „slujitor al Cuvântului” din 1783; a condus comunitatea timp de 30 de ani.
În locul lui Johannes Waldner a fost ales ca „slujitor al Cuvântului” Andreas Wurtzy cu doar 8 din 29 de voturi, a fost „pus la încercare” şi confirmat pe 16 ianuarie 1793 încă de Josef Kuhr prin punerea mâinii.²⁵⁰.
În decembrie 1796 a murit mareşalul conte Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow-Za-Dunalsky, seniorul din Wirschinka, în vârstă de 71 de ani.
Fusese un senior cu inimă caldă şi mereu binevoitor faţă de fraţii din Wirschinka. Odată cu el comunitatea a pierdut pe patronul şi ajutătorul său.
Moşiile sale au fost moştenite de fii săi Sergej Petrowitsch şi Nikolal Petrowitsch.
Contele Sergej Petrowitsch Rumianzow era consilier secret la curtea din Petersburg şi vroia să schimbe moşiile sale cu cele ale principelui Kurakin.
Când fraţii au amintit de contractul lor cu fostul conte, moştenitorii au refuzat să îl reînnoiască.
Problema a fost prezentată ţarului Pavel I, care a decis că ei, pentru că locuiau pe pământul unui proprietar nobil, nu se puteau bucura de privilegiile pe care le acordase coroana menoniţilor din provinciile ereditare ale coroanei, dar totuşi trebuit lăsaţi temporar aşa cum au fost sub mareşalul Rumjanzow.
Dar contele Sergej a cerut comunităţii să contribuie la suplimentarea recruţilor şi, în plus, a dublat taxa la 300 de ruble pe an.
Acum comunitatea a apelat la punctul din contract care le garanta în orice moment posibilitatea de a pleca, şi au solicitat aprobarea de a se muta în provincia ereditară a coroanei; mai întâi fără să succes.
Când prezbiterul Johannes Waldner şi Jakob Walther au mers la Petersburg ca să se ocupe de problema fraţilor, ţarul Pavel I a fost ucis la 12 martie 1801 şi ţarul Alexander I a urcat pe tron.
Fraţii s-au adresat noului domnitor cu o petiţie care a fost deja decisă pe 22 mai 1801 printr-un ucaz al ţarului.
El le-a permis să se aşeze pe provincia ereditară a coroanei, unde fiecare familie trebuia să primească 65 de desjatin (1,065 ha) de teren.
În plus, ţarul le-a acordat privilegiile de care se bucurau toţi menoniţii, eliberarea de serviciul militar şi administrarea autonomă. Pentru asta comunitatea trebuia să plătească 45 de copeici pentru fiecare desiatin.
Ca loc al aşezării i-a fost indicat comunităţii satul Raditschewa pe Desna, unde comunitatea avea deja din 1796 teren în arendă²⁵¹.
Mutarea s-a amânat până pe 20 martie 1802.
În această zi au început fraţii să plece din locuinţele din Wirschinka şi să meargă spre Raditschewa care se găsea la 15 km depărtare.
Aici a fost ridicată noua gospodărie după nevoile bisericii care trăia în „comuniune”. S-au construit case cu un etaj. La nivelul inferior au fost amenajate diversele ateliere, la cel superior fiecare familie avea o cameră de locuit, respectiv o cameră de dormit. Existau ateliere pentru torcătorie, ţesătorie, croitorie, cizmărie, atelier de făcut pălării, tăbăcărie, tâmplărie, strungărie, lăcătuşărie, fierărie, olărie şi un atelier de făcut mături. Toate aceste meşteşuguri erau practicate de fraţi, în parte doar pentru nevoile comunităţii, în parte pentru vânzare. Pe lângă brutărie a fost înfiinţată şi o distilerie iar pe Desna fraţii aveau în folosinţă o moară proprie²⁵².
În 1802 comunitatea era formată din 44 de familii cu 99 de membri masculini şi 102 feminini, în total 201 persoane. Conform legii, avea dreptul la 2.860 desjatini (3.065 hectare) de teren, dar din motive necunoscute i-au fost repartizaţi doar 463 de desjatini de teren arabil de o parte şi 312 de cealaltă parte a râului, deci 775 desjatini (825 hectare). Această repartizare insuficientă de teren arabil a devenit câteva decenii mai târziu unul dintre motivele pentru declinul comunităţii din Raditschewa²⁵³.
Construcţia gospodăriei din Raditschewa, pentru care comunitatea a primit un credit de la stat de 4.000 de ruble, s-a încheiat în câţiva ani. Pe lângă case de locuit şi ateliere s-a construit o casă mare de rugăciune, o şcoală pentru copiii mici şi una pentru cei mai mari. În această perioadă comunitatea era la apogeul înfloririi sale. Trăia în pace sub conducerea conducătorului său Johannes Waldner, fără „necesităţi naturale vremelnice” şi era foarte apreciată datorită vieţii ireproşabile şi a moravurilor stricte ale membrilor ei.
Apoi, pe 20 mai 1810 a murit „slujitorul Cuvântului”, Andreas Wurtzy, care slujise comunităţii 18 ani ca predicator, iar în locul său a fost ales şi „pus la încercare” pe 29 mai 1810 Jakob Walther în vârstă de 41 de ani cu doar 8 din 37 de voturi. Matthias Hofer obţinuse 20 de voturi la această alegere dar din motive care nu îi sunt clare din cronica lui Waldner, s-a ajuns la alegere prin tragere la sorţi şi sorţul l-a ales pe Jakob Walther. În ciuda alegerii împotriva regulilor de odinioară ale „vechii orânduiri”, Johannes Waldner l-a confirmat pe 22 ianuarie 1811 prin punerea mâinii²⁵⁴.
Jakob Walther (1769-1855) era nepotul lui Zacharia Walther, fostul prezbiter al bisericii din Ungaria Superioară. Fusese botezat ca şi catolic şi a venit de-abia în 1783 cu tatăl său Jakob Walther în comunitatea din Wirschinka, deci crescuse în era gospodăriei private în Sabatisch. Din „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner nu se poate deduce clar din păcate care erau diferenţele dintre acesta şi Johannes Waldner, dar deja la doar câţiva ani după alegerea sa ca „slujitor al Cuvântului” s-a ajuns la conflicte serioase între Johannes Waldner care ţinea la tradiţie şi la vechile orânduiri şi Jakob Walther care cerea inovaţii. În mod evident, aici au avut un rol şi diferenţele de gospodărire. Primul „slujitor al necesităţilor temporare ale naturii”, Andreas Wurtzy, nu fusese doar unul dintre prezbiterii din Criţ şi Valahia (Ţara Românească), ci şi un ţăran destoinic şi cu experienţă şi de aceea un administrator excepţional al comunităţii, la fel şi urmaşii săi, Paul Glanzer şi Josef Hofer. Chiar şi Jakob Hofer, care a deţinut această funcţie din 1807 până în 1811, pare să fi dus încă o administraţie strictă. Cu Darius Walther, fratele lui Jakob Walther lucrurile au stat altfel. Johannes Waldner scrie despre acest lucru:
„Când aceşti oameni şi bătrâni dragi, după cum s-a scris, şi-au sfârşit alergarea, au luptat o luptă bună, de la care nu au fost excluşi, şi au mers în odihna veşnică (cu ei au mai mers şi mulţi alţi fraţi şi surori evlavioşi şi credincioşi care sunt prea mulţi ca să fie amintiţi aici, printre care şi cei destoinici din ateliere şi alte locuri care se gândeau la folosul şi bunăstarea comunităţii), au fost aleşi a l ţ i i în locul lor. Aceştia au primit porunca şi însărcinarea să fie în slujba comunităţii, dar nu s-a găsit şi nu s-a arătat curând la majoritatea aceeaşi credincioşie, onestitate sau zel ca la cei vechi în slujbele şi îndatoririle care le-au fost încredinţate pentru că nu erau cu adevărat vigilenţi şi în timpul frumos, liniştit, de care se bucurau, au adormit… Şi aşa a crescut cu timpul d r a g o s t e a d e s i n e, e g o i s m u l şi n e c r e d i n c i o ş i a în comunitate, în cea mai mare parte la cei implicaţi în meşteşuguri. Pentru că astfel veniturile au scăzut din ce în ce mai mult, au apărut greutăţi în acoperirea nevoilor comunităţii şi să poată plăti taxele. Comunitatea a început rapid să s ă r ă c e a s c ă.”²⁵⁵
Astfel a început comunitatea să se „împuţineze”. Unii dintre membri erau conştienţi de pericol pentru că, după cum aflau din Cartea Mare de Istorie, se întâmplase ceva asemănător pe vremea prezbiterului Andreas Ehrenpreiss (1639-1662), dar Johannes Waldner nu a avut puterea să schimbe mersul lucrurilor. În plus, în această perioadă au murit mulţi fraţi şi surori merituoşi care trecuseră prin vremurile grele de persecuţie şi lipsuri.
Apoi au început să se răspândească tot mai mult propriul folos, partinitatea, lenea şi indolenţa în a face binele, în învăţătură şi în rugăciunea în comun, rebeliunile împotriva prezbiterului Waldner nu erau rare, şi din acestea s-a dezvoltat ura şi invidia.
În anul 1817 conflictele şi tensiunile au ajuns la punctul culminant când Jakob Walther, „slujitorul Cuvântului”şi fratele său, Darius Walther, administratorul de până atunci, au părăsit comunitatea şi au construit case pentru ei şi familiile lor în afara comunităţii, care s-au numit malenki (cele mici). În curând şi alţii i-au urmat, iar până la urmă comunitatea s-a divizat în două grupuri. 30 de familii cu 143 de persoane (69 de membri de sex masculin şi 74 de sex feminin) au cerut de la guvern să li se dea partea lor din averea comunităţii în bani lichizi ca astfel toţi aceştia să se poată muta în ţinutul de la Marea Neagră, în aşezarea menoniţilor de la Khortitz, un afluent al Niprului în raionul Jekaterinoslaw (lângă Alexandrowsk). Acest grup a plecat într-adevăr în anul 1818 din Raditschewa şi au fost mai întâi primiţi de menoniţii din Khortitz. Prezbiterul Johannes Waldner şi 20 de familii au vrut să menţină proprietatea în comun şi au rămas în gospodăria frăţească din Raditschewa, dar au trebuit să plătească fiecărei familii care s-a mutat câte 400 de ruble ca şi cotă parte din averea comunităţii²⁵⁶. După ce la 15 octombrie 1818 soţia sa, Maria născută Nagler a murit după 45 de ani de căsnicie, Waldner s-a mai căsătorit o dată, şi anume, în 1819 cu văduva lui Michael Hofer, Elisabeth Pildner, fiica Elisabethei Strauss-Pildner²⁵⁷. Un raport de Klaus Bunin, cel care fusese însărcinat de către comptoarul de tutelă pentru medierea conflictelor în comunitate, ajunge la concluzia că, criza din comunitate a rezultat din cauza împrejurărilor. Atâta vreme cât comunitatea ameninţată de persecuţii a dus o viaţă mizeră, fiecare membru s-a simţit pe deplin responsabil de întreţinerea vieţii şi
şi de grija pentru hrana zilnică. În această perioadă a fost uşor să menţină comunitatea de bunuri cerută de Jakob Hutter. Când însă comunitatea a ajuns în Wirschinka să fie protejată de persecuţii externe şi încet-încet să aibă o proprietate adevărată, atunci s-a trezit din nou dorinţa membrilor de a avea o proprietate privată adevărată, în special a celor ca Jakob Walther, care în Sabatisch crescuse în proprietate privată. Acum membrii comunităţii nu mai atribuiau de multă vreme bunurilor pământeşti, trecătoare, o valoare neînsemnată faţă de bucuriile veşnice, cereşti, după cum se convinseseră singuri la început. În special maiştrii care conduceau atelierele cereau independenţă şi autonomie. În această vreme în Raditschewa mai existau încă şapte ţesători de in, şapte olari, patru fierari, patru tâmplari şi trei pălărieri. Acum fiecare îşi cumpăra singur materialele şi îşi vindea produsele fără să mai verse câştigul în casa comunităţii. Dar mâncau, beau şi se îmbrăcau pe costul comunităţii. Odată cu creşterea bunăstării materiale a început tendinţa de trândăvie şi consum pe socoteala obştei, acest lucru a paralizat activitatea şi a dus la duşmănii, indivie şi nemulţumire. Despre Johannes Waldner Bunin scrie că în această vreme fusese un bătrân slab (deşi avea doar 64 de ani), care era „supus orbeşte” prescripţiilor comunităţii sale. Jakob Walther, dimpotrivă, recunoscuse mai bine „cauzele răului” (şi anume tendinţa naturală a omului spre proprietate şi posesiune) şi de aceea s-a ajuns la o luptă intensă între cei doi, în care Jakob Walther a ştiut să atragă de partea sa marea majoritate a comunităţii. Când acesta, împreună cu fratele său şi copiii săi adulţi s-a mutat din comunitate, şi-a construit o casă proprie şi a început să îşi însuşească din bunurile comunităţii, acesta a fost începutul decăderii, sfârşitul comunităţii de bunuri, şi abandonarea celui mai important principiu pe care îl stabilise şi realizase Jakob Hutter în 1530 în Moravia²⁵⁸.
Dacă Bunin are dreptate şi dacă comunitatea de bunuri şi bunăstarea s-au armonizat şi s-au menţinut pe durată, este o problemă de principiu, care nu trebuie şi nu poate fi tratată aici mai pe larg. La un nivel superficial nu ne îndoim că Jakob Walther şi fratele său Darius au dus la dezintegrarea comunităţii din Raditschewa. S-au mutat deci în anul 1818 cu rudele lor în stepă, dar mai înainte să se poată stabili aici, o nenorocire a schimbat starea lucrurilor. Printr-o neatenţie în fierărie, a izbucnit un incediu în primăvară şi a prefăcut în cenuşă întreaga gospodărie. Când cei care se mutaseră în stepa rusească au auzit de nenorocire, s-au întors în Raditschewa, dar nu aveau nici puterea şi nici dorinţa de a construi din nou gospodăria distrusă, ci au început să împartă terenul între ei. 25 de familii s-au aşezat de o parte a râului Desna, 24 de familii de cealaltă parte a râului. Aici a apărut într-o pădure de pini o nouă aşezare numită Neudorf (Satul Nou), aici trăiau familiile acum în proprietatea privată. Fiindcă aveau foarte puţin pământ, (aproape 4 hectare de familie), trăiau într-o mare sărăcie²⁵⁹.
Johannes Waldner a trăit retras în anii următori în Neudorf în pădurea de pini cu cea de-a doua soţie, Liesl. S-a îngrijit puţin de comunitatea care trăia acum în proprietate privată şi a murit amărât şi dezamăgit pe 14 decembrie 1824 în vârstă de 71 de ani²⁶⁰, după ce fusese „slujitor al Cuvântului” timp de 42 de ani şi conducător al comunităţii din Wirschinka şi Raditschewa timp de 31 de ani. A avut merite deosebite la ambele comunităţi, în special datorită cronicii sale şi al registrului bisericii completat cu grijă de el din 1762 până în 1824. După moartea sa comunitatea l-a ales pe Jakob Walther ca prezbiter, şi pentru că acum trăiau în proprietatea privată, comptoarul de tutelă pentru rezidenţi străini l-a desemnat drept „şoltuz” iar pe Jakob şi Peter Hofer drept „asesori”.
Părerea lui Johannes Waldner despre urmaşii săi ulteriori în funcţia de prezbiter, reiese din însemnările pe care le-a făcut cu mâna lui în registrul bisericii: când pe 26 decembrie 1820 patru membri ai bisericii au fost botezaţi de Jakob Walther, Johannes Waldner consemnează în registrul bisericii²⁶¹: „Atenţie! În anul 1820, 26 decembrie, au fost botezate cele patru persoane notate alături de către Jakob Walther. Acestea sunt primele botezate astfel, după ce a încetat comunitatea şi a fost distrusă de a c e s t a.” Iar sub însemnarea din 7 mai 1794: „După despărţirea de scumpul frate Joseph Kuhr a fost ales fratele Johannes Waldner să poarte de grijă bisericii Domnului. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1794, pe 7 mai”, scrie pe 30 octombrie 1822: „Acesta a condus biserica din Ratitschew ca prezbiter până în anul 1817. După aceea, Jacob Walther din Sabatisch, care a venit în 1810 ca învăţător şi a slujit lângă el ca ajutor al său, s-a revoltat împotriva lui. Cu ajutorul discipolilor săi a abrogat comunitatea şi şi a blocat proprietatea, a respins vechile orânduieli ale comunităţii şi a introdus totul după specific menonit. Prin puterea autorităţii bisericii a fost pus ca protector şi predicator şi acum întreaga biserică este condusă de el şi de cei doi asesori atât în cele spirituale cât şi în cele vremelnice.”
Faptul că Jakob Walther s-a mutat în 1818 cu toţi susţinătorii săi în Khortitz la menoniţii de acolo şi a cerut desfiinţarea comunităţii de bunuri, împreună cu această observaţie a lui Johannes Waldners, face să apară bănuiala că Jakob Walther a tins în mod conştient către o conformare a comunităţii frăţeşti hutterite la cea a menoniţilor, pentru a putea ajunge să se bucure de privilegiile de care aceştia se bucurau din timpul domniei lui Pavel I, şi eforturile sale în deceniile următoare pentru aprobarea mutării în teritoriul de la Marea Neagră întăresc această presupunere. Aceste eforturi îşi aveau probabil îndreptăţirea lor pentru că s-a dovedit în curând că fraţii hutteriţi nu puteau să existe în comunitatea de bunuri pentru că deţineau prea puţin teren arabil.

250 Cartea mică de istorie, pag. 425 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului.
251 Cartea mică de istorie, pag. 400 şi următoarea.
252 Cartea mică de istorie, pag. 411.
253 Cartea mică de istorie, pag. 411.
254 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului.
255 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi urm.
256 Cartea mică de istorie, pag. 431.
257 Cartea mică de istorie, pag. 425. Încheierea căsătoriei nu este însă înregistrată în registrul bisericii. Michael Hofer nu a fost fiul Lieslei, ci soţul ei, Josua a fost însă fiul lui David Hofer; aici se înşală A. j. F. Ziglschmi
258 Raportul lui Bunin în Cartea mică de istorie, pag. 426-429.
259 Cartea mică de istorie, pag. 425.
260 Din Cartea Mică de Istoria şi registrul bisericii reiese că Johannes Waldner a trăit 74 de ani, dar de fapt, fiind născut în 1753, a avut 71 de ani.
261 Înregistrare făcută de el însuşi în registrul bisericii.