A şaptea călătorie ( 1795 ): o ultimă încercare a fost făcută de biserică în anul 1795. Acei membri ai bisericii care mai lăsaseră rude în Ungaria Superioară au insistat să se mai încerce o dată că poate mai sunt persoane dintre cei convertiţi cu forţa care să fie salvate şi aşa biserica a ales pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann să meargă la Sabatisch. Aici au aflat însă, că după plecarea lui Velt Glanzer şi Andreas Walemann a existat o mare nelinişte pentru că părintele iezuit din Sabatisch a aflat că fuseseră aici şi încercaseră să ajute şi alţi convertiţi să plece în Wirschinka. Acesta înştiinţase autorităţile şi acestea căutaseră după ei în toată ţara până în Lemberg( Liow, Lvov) după cei doi. Dacă ar fi fost prinşi, Velt Glanzer ar fi fost închis pe viaţă, iar Andreas Walemann ar fi fost forţat să fie militar permanent. Această înştiinţare i-a făcut pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann, să se întoarcă acasă în cea mai mare grabă248. În plus, biserica din Wirschinka ajunsese la o asemenea mărime încât nu mai era loc deloc pentru alte influxuri. Aşa că s-a mulţumit cu numărul său de membri şi s-a înmulţit astfel încet, dar constant. Cei veniţi din Sabatisch şi Prusia s-au căsătorit cu cei din Vinţu de Jos şi Kärntern (Carintia) şi au format în curând o singură comunitate legată prin relaţii de rudenie. S-a dezvoltat în Wirschinka sub conducerea lui Josef Kuhr obiceiul de a sărbători nunţile în prima sau a doua săptămână din ianuarie, vârsta bărbaţilor fiind de 22 de ani, iar ceea a tinerelor de 18. Văduvii şi văduvele obişnuiau să se căsătorească a doua şi a treia oară, atâta vreme cât erau suficient de tineri249.
Un eveniment memorabil are loc în anul 1793, penultimul an în care Josef Kuhr a condus biserica din Wirschinka. Atunci a început Johannes Waldner să scrie „Lucrurile memorabile”. El a vrut astfel să continue astfel până în prezent cronica fraţilor hutteriţi, „Marea carte de istorie” începută de Kaspar Braitmichel şi continuată până în anul 1660. Pentru epoca din 1660 până în 1763 s-a sprijinit pe ce au putut să îi transmită fraţii veniţi din Sabatisch, sau probabil şi pe însemnările din cărţile pe care le primise biserica Wirschinka din Sabatisch. Despre convertirea forţată a bisericilor Sabatisch, Leware, Trentschin şi St. Johann au putut să consemneze membrii mai în vârstă ai bisericii provenind din Sabatisch din propria lor experienţă. Despre istoria catolicizării bisericii Vinţu din Transilvania cronica sa se baza în special pe rapoartele detaliate pe care i le-a dat Josef Kuhr, care condusese această biserică din 1748 ca „slujitor al Cuvântului”, precum şi pe ceea ce trăiseră Johannes Stahl şi Aenne Wipf, care fuseseră acolo la prăbuşirea bisericii. Istoria gospodăriei din Criţ o ştia Johannes Waldner pentru că acolo copilărise, la fel şi traversarea Carpaţilor, construcţia gospodăriilor în Ciorogârla şi Prisiceni. Fusese şi în convoiul către Rusia ca tânăr în vârstă de 17 ani. Salvarea fraţilor din Vinţu şi Sabatisch şi construcţia din Wirschinka însă le cunoştea deja ca membru adult al bisericii. La 30 de ani a devenit deja „slujitor al Cuvântului”!
Pentru un scriitor al istoriei, care trăia fără posibilităţile cercetătorului de astăzi departe în Rusia într-o gospodărie frăţească închisă, cronica sa nu este doar uimitoare în ceea ce priveşte abundenţa detaliilor, ci şi surprinzătoare în cunoaşterea şi judecarea evenimentelor. Johannes Waldner probabil că a primit de la tatăl său o educaţie generală deosebit de bună pentru un ţăran din Kärntern (Carintia) al secolului al XVIII-lea.
Vocabularul său este bogat şi descrierile sale sunt vivide şi plastice. Pentru a instrui cititorul, adică pe fraţii şi surorile sale din biserică şi să îi avertizeze despre certuri de orice natură, nu s-a dat în lături de la a zugrăvi în detaliu şi evenimentele nefericite din viaţa în comunitate şi să indice consecinţele serioase ale acestora. Din păcate, nu s-a mai găsit mai târziu niciodată un cronicar de o calitate asemănătoare şi la acelaşi nivel. Pentru perioada de după moartea sa (1824) şi până la plecarea bisericii din Rusia (1874) există un raport al lui Peter Hofer şi Peter Janzen, care a fost completat de A. J. F. Ziglschmid şi continuat până în 1947, dar nu există cronici nici despre istoria în coloniile din teritoriul Mării Negre 1842-187, nici despre numeroasele colonii din SUA 1874-1917, nici despre coloniile din Canada şi SUA 1917-1980 care să se poată măsura cu „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner. Istoria celor aproximativ 300 de colonii de astăzi ar trebui mai întâi să fie scrisă. Poate dă această lucrare un impuls în acest sens?
248 Cartea mică de istorie, pag. 391.
249 Registrul bisericii -căsătorii.
Vestea Bună 