14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în Ungaria.
După ce comunitatea era acum unită, a continuat cu putere construcţia. Gospodăria a fost astfel construită încât să poată acoperi toate necesităţile locuitorilor săi. Membrii comunităţii din Carintia proveneau din familii ţărăneşti, chiar dacă Paul şi Velt Glanzer învăţaseră în plus şi meşteşugul de zidar şi dulgher. Membrii din Vinţu de Jos, din contră, erau predominant meşteşugari. Dar lipsa de meşteşugari şi produse meşteşugăreşti obligase deja comunitatea în Valahia (Ţara Românească) să producă ea toate cele necesare şi ea şi-a păstrat acest obicei şi în Ucraina. Fiecare membru de sex masculin al comunităţii trebuia să înveţe şi să practice şi un meşteşug. Nu poate fi dovedit, dar multe lucruri indică faptul că această idee a venit de la Josef Kuhr şi din tradiţia gospodăriei din Vinţu de Jos, care fusese întemeiată odinioară de Gabor Bethlen ca urmare a capacităţilor meşteşugăreşti excepţionale ale botezatorilor din Moravia şi care îşi datora ascensiunea acestor produse meşteşugăreşti.
Astfel fraţii se ocupau în Wirschinka cu cultivarea ogoarelor şi creşterea vitelor, cultivarea pomilor fructiferi şi a legumelor, creşterea animalelor şi apicultura. În plus mai întreţineau ateliere pentru tors şi ţesut de postav şi pânză de in, croitorie, tăbăcărie, cizmărie, tâmplărie, fierărie, lăcătuşărie, strungărie, măturărărie şi legătorie de cărţi. Johannes Stahl a ridicat şi în Wirschinka un atelier de olărie pentru că pe lângă el mai erau mulţi emigranţi de profesie olari şi făcători de urcioare. Din păcate nu avem informaţii dacă atelierele de olărie din Wirschinka au dus mai departe tradiţia „ceramicii habanice” din Transilvania şi Valahia (Ţara Românească).
Biserica avea acum timp liber să discute despre cele mai diverse păreri religioase, despre viaţa lor spirituală de fiecare zi cu obiceiurile şi tradiţiile ei. După cum consemnează Johannes Waldner în detaliu233, existau nu puţine controverse şi divergenţe de opinii provocate în special de Matthias Hofer, în care Hans Kleinsasser, din păcate, se arăta adesea slab şi indecis şi nici Josef Kuhr nu se mai putea impune. Matthias Hofer s-a despărţit până la urmă de biserică, a plecat la menoniţii din Prusia orientală şi occidentală şi de acolo în imperiu de unde a vrut să emigreze în America de Nord la la quakerii din aşezările de acolo, dar a murit în 1784 în Hamburg.
Despre viaţa comunităţii în Wirschinka singura sursă existentă este cronica lui Johannes Waldner scrisă în 1793. Aici trebuie însă mai întâi zugrăvită definitivarea formării bisericii prin imigrări din Ungaria, Transilvania şi Prusia.
După ce prizonierii din Sibiu se întorseseră acasă, biserica s-a mulţumit la început cu membrii săi şi a încercat să pună în aplicare cuvântul din Biblie „Iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă”. Dacă Hans Kleinsasser a interzis în timpul şederii şi al primei perioade de construcţie în Valahia (Ţara Românească) şi în Ucraina orice încheiere de căsătorie şi a dispus ca naşterile să fie drastic limitate, acest lucru s-a schimbat radical după statornicirea în Wirschinka. Mult mai mult, acum s-a îngrijit ca toţi tinerii apţi de căsătorie să se căsătorească curând şi să se îngrijească de binecuvântarea necesară cu copii în biserică. Pe 19 octombrie 1771 l-a căsătorit pe văduvul Matthias Kleinsasser (33), care îşi pierduse tânăra soţie în Valahia (Ţara Românească), pe Maria născută Waldner, cu tânăra Grete Wipf din Vinţu de Jos, apoi pe văduvul Johannes Hofer jun. (33), a cărui soţie, Magdalena Wurtzy, murise de asemenea în Valahia (Ţara Românească) de malarie, cu experimentata Rosina Pichler (42). În continuare s-au căsătorit în această zi Michael Hofer (25) şi Anna Glanzer (18), Ellas Wipf (23) şi Christina Nagler (26), Lorenz Tschetterle (23) şi Christina Kleinsasser (17), Christian Hofer (22) şi Barbara Mueller (17).
Doi ani mai târziu, pe 13 noiembrie 1773, s-a sărbătorit din nou nuntă; s-au căsătorit: Matthias Hofer (38) şi Rosina Pichler-Hofer care între timp rămăsese văduvă, Christian Glanzer (26) şi Grete Wipf (18), Josef Mueller jun. (22) şi Katharina Nagler (28), Paul Hofer (22) şi Aenne Wipf jun. (18), Johannes Waldner (20) şi Maria Nagler (19).
În anul 1775, pe 8 noiembrie, s-au căsătorit: Christian Waldner (25) şi Barbara Kleinsasser (20), Johannes Wipf (22) şi Maria Hofer (19), Johannes Stahl jun. (22) şi Barbara Waldner (19).
Pe 8 ianuarie 1777 s-au căsătorit Lorenz Tschetterle (29) rămas văduv între timp şi Grete Hofer (19), pe 15 februarie 1777 „slujitorul Cuvântului” Josef Kuhr (63) şi Christina Winkler (40) iar pe 19 februarie 1777 Christian Wurtzy (23) şi Grete Stahl (18)234.
Din păcate nu se cunoaşte dacă soţii s-au ales singuri sau comunitatea hotăra cine cu cine să se căsătorească, cum ceruse Hans Kleinsasser în 1762 în Criţ, totuşi se poate
presupune că tinerilor le era permis să aleagă şi comunitatea trebuia doar să îşi dea consimţământul. Atitudinea lui Hans Kleinsassers, dar probabil şi a majorităţii membrilor comunităţii era în orice caz ca tinerii să se căsătorească pe cât de repede posibil pentru că acum generaţia nouă de copii mici putea fi suficient îngrijită în grădiniţa nou-construită şi mai târziu în şcoala mică şi cea mare iar comunitatea iubea copiii şi-i dorea. Din păcate au murit cam jumătate din copii din cauza bolilor copilăriei pe atunci foarte frecvente astfel încât comunitatea, în ciuda binecuvântării bogate cu copii (majoritatea cuplurilor căsătorite aveau între 6 şi 8 copii), a crescut foarte încet. Deja din acest motiv se gândiseră la imigrări. În al doilea deceniu al şederii lor în Wirschinka vor avea parte din plin de imigranţi.
Pe 16 octombrie 1779 a murit prezbiterul Hans Kleinsasser în vârstă de doar 53 de ani, după ce condusese biserica timp de 18 ani. A avut merite deosebite în ridicarea primei gospodării în Criţ în Transilvania şi datorită rezistenţei şi pregătirii sale de a-şi asuma riscuri membrii comunităţii din Vinţu de Jos rămaşi fideli credinţei lor au fost acceptaţi şi astfel salvaţi în comunitatea din Criţ. În Valahia (Ţara Românească) şi la fel şi în Wirschinka fusese oscilant şi slab în controverse privind probleme de credinţă şi la fel şi în interpretarea anumitor principii de credinţă, dar altfel s-a implicat cu hotărâre în aşezările din Ciorogârla şi Prisiceni şi la construcţia din Wirschinka şi a contribuit la modelarea vieţii în biserică235.
Josef Kuhr a fost ales ca urmaş al său, prezbiter al bisericii, pe 17 octombrie 1779, „slujitor al Cuvântului” din Vinţu de Jos din 1748 şi al noii biserici a celor din Carintia în perioada 1767-1779, în vârstă de 65 de ani. În locul său de „slujitor al Cuvântului” a fost „pus la încercare” cu 13 din 18 voturi Josef Mueller (28) iar pe 6 ianuarie 1780 a fost confirmat de Kuhr prin punerea mâinilor.
Perioada în care Josef Kuhr a fost prezbiter al bisericii (din 1779 până în 1794) a fost caracterizată de orientarea vieţii comunităţii după orânduirile vechi preluate, aşa cum se găseau în Marea carte de istorie şi cărţile salvate ale fostei biserici Vinţu de Jos. El a fost un oponent al tuturor direcţiilor noi sau schimbărilor care contraziceau aceste orânduiri, lucru ce l-a determinat pe Matthias Hofer, un foarte bun cunoscător al Bibliei, să părăsească biserica.
Pe lângă aceste eforturi, Josef Kuhr a schimbat componenţa bisericii prin strădania sa încăpăţânată de a uni cu comunitatea pe copiii săi rămaşi în Transilvania şi pe fraţii din Ungaria convertiţi cu forţa. Când s-a aflat în Wirschinka în 1781 că împărăteasa Maria Tereza murise în 1780 şi acum urcase pe tronul Imperiului habsburgic fiul ei Iosif al II-lea şi prin edictul de toleranţă din 13. 10. 1781 li se promisese protestanţilor din ţările moştenitoare austriece tolerarea confesiunii lor, Josef Kuhr a făcut presiuni asupra bisericii să trimită câţiva fraţi în Transilvania şi în Ungaria Superioară ca să îi viziteze pe fraţii şi rudele rămase în urmă şi să îi aducă în Wirschinka. Fraţii Glanzer au fost de acord cu el pentru că sperau să poată să aducă „adevărata Evanghelie” şi rudelor şi compatrioţilor lor lăsaţi în urmă în Carintia. Aşa s-a ajuns la o serie de călătorii în Austria şi Ungaria care vor fi prezentate aici pe scurt236.
233 Cartea mică de istorie, pag.. 331-346.
234 Registrul bisericii – căsătorii.
235 Cartea mică de istorie, pag. 349.
236 Cartea mică de istorie, pag. 355 şi următoarele.
Vestea Bună 