Războiul ruso-turc încă nu se încheiase. Ţarina Ecaterina a II-a vroia să obţină prin forţă o cale de acces la Marea Mediterană. A trimis o flotă sub porunca amiralului prinţ Orlov din Petersburg pe Marea Baltică şi Marea Nordului către Marea Mediterană şi aceasta a atacat flota turcească în rada de la Ceşme (lângă insula Chios) în iunie 1770 şi a nimicit-o. Dar atacul cutezător prin încercuire asupra Constantinopolului nu a reuşit, pentru că ridicarea popoarelor balcanice împotriva turcilor, răsculare aşteptată de Ecaterina a II-a nu s-a întâmplat şi atât Austria cât şi Prusia au început să se teamă de o putere prea mare a imperiului ţarist şi de aceea au exercitat presiuni asupra Rusiei. Trupele ruseşti au reuşit să înainteze până la munţii Balcani, astfel încât mareşalul Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow a primit numele de onoare „Za-Dunaiski”(Trans-dunăreanul). Dar izbucnirea răscoalei cazacilor condusă de Pugaciov pe Volga a forţat-o pe ţarină
să încheie pacea de la Cuciuc-Carnagi (21 iulie 1774). Pacea a adus imperiului ţarin anexarea teritoriului cazacilor zaporojeni dintre Nistru şi Bug şi a creat premisele pentru anexarea Hanatului tătarilor crimeeni care a avut loc în 1783 şi care a fost importantă şi pentru destinul ulterior al fraţilor hutteriţi.
În anul 1772 s-a mai întâmplat ceva ce nu a ajuns vreodată la cunoştinţa comunităţii, dar care trebuie amintit aici pentru că ilustrează comportamentul autorităţilor austriece, în special al celor din Carintia faţă de transmigranţi. În 1771 guvernul s-a decis să facă în sfârşit ordine în haosul calculării banilor transmigranţilor229, şi a trimis un specialist al camerei aulice în Transilvania ca să verifice darea conturilor a inspectoratului pentru transmigranţi sub Petrus Hann von Hannenheim. În decursul aceste acţiuni, împărăteasa a orânduit ca lichidarea averilor transmigranţilor care mai erau încă în Austria, Steiermark şi Carintia să fie accelerată de autorităţile locale pentru că, după aproape douăzeci de ani, încă mulţi cumpărători se îndatorau cu preţul de cumpărare pentru bunurile deportaţilor achiziţionate de ei. Verificarea decontărilor averilor protestanţilor deportaţi în 1755 în Transilvania, care între timp aderaseră la comunitatea de credinţă a fraţilor hutteriţi, a dat la iveală următoarea situaţie:
Andreas Wurtzy, proprietar al moşiei Mayer din St. Peter, Spittal, avea de solicitat de la cumpărătorul proprietăţii sale, catolicul Stephan Pruner, 1.106 de guldeni şi 23 1/4 de crăiţari, din care, în 1772, deci după douăzeci de ani, acesta era încă dator 524 de guldeni şi 33 de crăiţari lui Wurtzy şi 167 de guldeni şi 24 de crăiţari surorilor Strauss, deci aproape două treimi din preţul de cumpărare. Cu toate acestea, tatăl lui Stephan Pruner a declarat în numele fiului său că în primul rând este gata să plătească doar 541 de guldeni şi 57 şi 1/4 crăiţari pretinzând că îi dăduse lui Andreas Wurtzy când fusese deportat 150 de guldeni bani lichizi şi în al doilea rând nu putea să îşi permită să plătească rate mai mari de cel mult 50 de guldeni pe an. Deşi astfel lichidarea definitivă se termina de-abia în anul 1783, comisia s-a declarat de acord. Familia Wurtzy nu a văzut oricum niciun crăiţar din aceste plăţi, pentru că soţii Wurtzy muriseră în 1769 în Valahia (Ţara Românească) şi copiii se găseau în Wirschinka în Ucraina; de aceea comisia pentru religie a băgat aceste sume în buzunarul propriu.
Soţii Christian şi Dorothea Nagler aveau de solicitat pentru proprietatea Freisass în Amlach de la cumpărătorul catolic Michael Lackner 553 de guldeni şi 53 1/2 de crăiţari, din aceştia mai datora în 1772 263 de guldeni şi 59 crăiţari; în plus, mai era dator surorilor Winkler încă 50 de guldeni şi 44 de crăiţari. Datornicul a declarat însă comisiei că era pregătit să plătească doar 10 guldeni anual, altfel va părăsi pur şi simplu terenul. Atunci comisia i-a aprobat un termen de 10 ani şi rate de 30 de guldeni anual. Nici cele trei fiice ale lui Christian Nagler, care murise deja din 1758 în Cincu, nu au primit vreodată vreun crăiţar din aceşti bani.
Ursula Amlacher avea de primit pentru proprietatea Stopf din Amlach suma considerabilă de 1.282 de guldeni şi 26 1/4 de crăiţari. Cumpărătorul, catolicul Alexander Amlacher, probabil o rudă, a afirmat la început că nu datorează nimic pentru că Ursula Amlacher îi „dăruise” proprietatea Stopf. Pentru că nu a putut furniza nicio dovadă în acest sens, s-a convenit cu el să plătească la casa pentru religie câte 90 de guldeni pe an în următorii zece ani. Ursula Amlacher murise în 1757 în Apoldu de Sus, Johannes Amlacher în 1764 în închisoarea din Sibiu, Christoph Amlacher însă a murit în 1775 fără urmaşi, probabil că nici el nu a primit ceva din aceşti bani.
Georg şi Anne Waldner aveau de cerut pentru proprietatea Ertl în St. Peter de la cumpărătorul catolic Georg Amlacher 907 de guldeni şi 48 de crăiţari, din care plătise până în 1772 502 de guldeni şi 45 1/2 de crăiţari. Nu se ştie dacă aceşti bani au ajuns în mâinile lui Waldner. În ceea ce priveşte restul datoriei de 405 guldeni şi 7112 crăiţari, datornicul a declarat că poate plăti doar 20 sau în cel mai bun caz 30 de guldeni din cauza „creşterii proaste” şi a cerut un termen de 20 de ani pentru asta. Comisia a insistat până ce s-a declarat gata să plătească 8 rate anuale a câte 50 de guldeni. Nici din aceşti bani nu a văzut familia Waldner vreun crăiţar.
Cazul menestrelului Peter Mueller este interesant. Lui îi era dator catolicul Hans Nagler 108 guldeni şi 38 3/4 crăiţari. Dar Nagler susţinea însă că o astfel de datorie nici măcar nu exista, căci Peter Mueller fusese un „rob sărac”, care nu avusese deloc avere. Pentru că în dovezile stării materiale ale anului 1755, pe care le dăduse contabilul comisiei pentru religie în 1755, se putea vedea fără tăgadă această datorie, Hans Nagler a consimţit până la urmă să achite datoria în trei ani. Peter Mueller, care a murit în 1769 în urma atacului asupra gospodăriei din Prisiceni, nu a primit banii, la fel şi copiii săi.
Hans Kleinsasser, prezbiterul comunităţii între 1763-1779, fusese cel mai bogat ţăran din St. Peter înainte de deportarea sa. Moşia Kleinsasser din Kleinsass mai există şi astăzi şi este una dintre cele mai impozante case din acest ţinut. Kleinsasser îşi lăsase moşia surorii sale măritate cu catolicul Thomas Gasser, care trebuia să îi plătească pentru acest transfer suma de 741 guldeni şi 53 crăiţari, astfel încât Hans, Josef şi Matthias Kleinsasser să îşi poată achiziţiona fiecare câte o casă în Transilvania şi să poată primi aici pământ de la Naţiunea Saşă. Thomas Gasser (ai cărui urmaşi se găsesc şi astăzi pe moşia Kleinsasser) îi plătise doar 50 de guldeni, iar restul s-a declarat de acord după multe împotriviri să îl plătească în 10 ani. Comisia l-a silit să plătească în rate de 100 de guldeni, dar niciunul dintre fraţii Kleinsasser nu a văzut vreun crăiţar din aceşti bani.
Din păcate nu se poate conchide din acest proces-verbal păstrat în arhiva naţională din Carintia cum au stat lucrurile cu lichidarea moşiei Moertl a fraţilor Glanzer, cu moşia lui Johannes Hofer sau cea a fraţilor Plattner230.
Cauzele pentru această lichidare catastrofală a pretenţiilor asupra averii nu sunt greu de determinat. Comisarul pentru religie de atunci al senioratului Spittal, domnul Turtltaub von Thurnau, nu era doar un persecutor zelos al tuturor „ereticilor”, ci şi împuternicitul prinţului Porcia ca deţinător al rangului de conte Ortenburg în Spittal. El a dăruit gospodăriile ţărăneşti ale deportaţilor fiilor din familii catolice, chiar dacă taţii lor nu erau în stare să plătească preţul de vânzare. Pentru el şi pentru seniorat era important doar ca noi proprietari ai acestor gospodării ţărăneşti să plătească anual dările către seniorat. Ce s-a întâmplat cu datoriile faţă de deportaţi, putea să îi fie indiferent; în ochii lui erau ei înşişi ca eretici vinovaţi de surghiunuirea lor şi o eventuală pagubă materială era o pedeapsă dreaptă pentru comportamentul lor. Când datornicii au observat că nimeni nu se ocupa de încasarea ratelor, pentru că nu existau poziţii responsabile cu asta în administraţia tereziană231, au suspendat plăţile şi au aşteptat să vadă ce se va întâmpla şi pentru că nu s-a întâmplat nimic, au rămas datori timp de 17 ani cu plăţile.
În Sibiu exista multă supărare din cauza dispariţiei Aennei şi Gretei Wipf din închisoare şi deţinuţi erau păziţi mai serios acum. Doar Anne Ehgarter şi fiicele vitrege ale lui Wurtzy care erau în închisoare din 1759, au primit permisiunea să se deplaseze libere prin oraş. Toate trei au cunoscut astfel bărbaţi, au devenit lutherane şi s-au căsătorit. Pentru că era orânduit ca să li se remită rebotezătorilor şi sumele pe care le mai aveau de solicitat în urma lichidării averii (lucru care privea în mod clar doar familia Glanzer), a mai durat până pe 21 decembrie 1772, şi apoi prizonierii Martin, Christian, Margarete, Maria şi Barbara Glanzer cu fiica Susanne şi Matthias Hofer au fost duşi la punctul de graniţă de la trecătoarea Turnu Roşu şi au avut voie să călătorească prin Valahia (Ţara Românească) la coreligionarii lor. Au mers mai întâi la Bucureşti unde seniorul de Wirschinka, mareşalul conte Pjotr Rumjanzow Za-Dunaiski le-a facilitat să călătorească pe cele mai scurte şi rapide drumuri prin Iaşi către Wirschinka. În mijlocul iernii, pe 26 ianuarie 1773, au ajuns aici şi au fost întâmpinaţi de biserică cu strigăte de bucurie. Matthias Hofer petrecuse 16 ani în închisoarea din Sibiu, familia Glanzer 5 ani. Anne Ehgartner şi Christina Strauss, care în 1774 a dat naştere unei fetiţe, au murit la scurtă vreme după aceea. Elisabeth Strauss-Pildner, fiica ei Liesl şi nepoata Juliane Lausner au venit însă mulţi ani mai târziu în Wirschinka, în 1790 şi s-au alăturat bisericii232.
229 E. Buchinger, pag. 392.
230 E. Buchinger, pag. 348 şi următoarele şi Arhiva naţională din Carintia, Actele senioratului Spittal (Porcia), proces-verbal din 27 iunie 1772.
231 Despre transferurile averilor şi controale vezi E. Buchinger, pag. 344-356.
232 Cartea mică de istorie, pag. 330.
Vestea Bună 