În timp ce discuţia despre soarta lor se întindea pe ani buni în consiliul de stat din Viena, deţinuţii din Sibiu se confruntau în închisoare cu dificultăţi interne. Matthias Hofer, care era întemniţat din 1757, un bun cunoscător al Bibliei, dar tinzând către interpretări nejustificabile şi exagerate, şi deosebit de încăpăţânat, a început să se certe cu surorile Strauss şi cu Martin Glanzer despre felul rugăciunii. Cum aceştia nu i-au împărtăşit părerea, a scris o scrisoare prezbiterului Hans Kleinsasser în Ciorogârla (aceasta se întâmpla în primăvara anului 1768) şi a încercat să îl convingă pe acesta de perspectiva sa. Şi Martin Glanzer a scris o scrisoare din închisoare către fraţii din Ciorogârla şi şi-a apărat poziţia. Această problemă a cerţii a dezbinat toată comunitatea atât de mult încât mai era puţin şi s-ar fi împărţit în două partide, una trebuind să o oblige pe cealaltă să părăsească gospodăria care tocmai începuse să fie construită. Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy şi-au dat seama însă la timp de acest pericol şi au căzut de acord ca să păstreze rugăciunea aşa cum prescriau „vechile orânduiri”, adică recunoşteau părerea lui Josef Kuhr drept corectă225.
Câţiva ani mai târziu s-a găsit o soluţie pentru astfel de cazuri de ceartă. Martin Glanzer a putut să achiziţioneze în închisoarea din Sibiu o serie de manuscrise vechi, printre care şi unul care este de nepreţuit şi astăzi pentru fraţii hutteriţi, dar în acelaşti timp reprezintă şi o sursă pentru toate problemele interne: „Marea carte de istorie” sau „Cartea de istorie comună”. Această cronică de peste o mie de pagini a fost începută de căpetenia Kaspar Braitmichel în Moravia şi dusă până în 1542, apoi a fost continuată de căpetenia Hanns Krael până în 1581. Exemplarul achiziţionat de Glanzer provine din mâna sa. A fost continuat apoi de către Haupprecht Zapff, scriitorul comunităţii lui Krael până în 1593 şi de cinci scriitori anonimi până în 1614, 1624, 1629 şi 1665. Conţine, pe lângă o cronică exactă a diverselor comunităţi frăţeşti din Moravia şi Ungaria Superioară, şi informaţii detaliate despre evenimente din comunităţi, astfel încât biserica putea să găsească aici, ca din Biblie, indicaţii pentru modul de a acţiona. Martin Glanzer a adus mai târziu Marea carte de istorie în Wirschinka, de aici biserica a luat-o în Raditschewa şi apoi în colonia din Huttertal (Valea hutteriţilor). Când fraţii hutteriţi s-au mutat, Marea carte de istorie a rămas în posesia familiei lui Joerg Waldner, prezbiterul fierarilor din colonia Bon Homme, Tabor, South Dakota, SUA, unde probabil că se mai găseşte şi astăzi. A. J. F. Ziglschmid de la Northwestern University (Universitatea Northwestern) a putut folosi originalul pentru a scoate o ediţie fidelă literal originalului pe care a publicat-o în 1943 cu sprijinul fundaţiei Carl-Schurz-Memorial. Cu ajutorul Standoff-Colony din Macleod, Alberta, Canada, profesorul universitar vienez, Dr. Rudolf Wolkan a putut scoate în 1923 o ediţie în ortografia modernă, din care Macmillan-Colony din Cayley, Alberta, Kanada, a scos o ediţie nouă în 1974.
Glanzer a putut salva această comoară pentru biserică printr-o întâmplare fericită. Când părintele iezuit Delpini a început în noiembrie 1763 în Vinţu de Jos cu convertirile silite, prezbiterii au bănuit că se va încerca să li se confişte cărţile, şi Maertl Roth, prezbiterul de atunci, a ascuns cele mai valoroase manuscrise într-o cutie pitulată. Maertl Roth a devenit catolic, a primit pentru asta şi o pensie anuală, dar a spus locul ascunzătorii cărţilor doar fiului său Heinrich. Acesta s-a căsătorit cu Margarete Schneeweiss, deportată din regiunea Spittal pe Drau, o compatrioată de-a fraţilor Glanzer, şi aceasta îi vizita uneori pe fraţii Glanzer în închisoarea din Sibiu. Cu ocazia unei vizite ea, care era lutherană, a povestit despre cărţile care se găseau în grija soţului ei şi i le-a oferit lui Martin Glanzer pentru o sumă modestă, care din fericire a recunoscut valoarea lor şi le-a luat imediat226.
Când Paul Glanzer a venit în primăvara anului 1771 în Sibiu şi i-a vizitat pe prizonieri, toţi erau plini de speranţă că vor fi eliberaţi în curând. Johannes Waldner consemnează că surorile Strauss, care erau închise aici din 1759, trimiseseră prin prieteni o cerere împărătesei în care scriseseră despre prizonieratul lor de 12 ani din cauza credinţei şi rugau să fie lăsate să plece din ţară. Auziseră că între timp venise poruncă de la Viena să fie lăsate să plece, dar părintele iezuit Delpini a ridicat obiecţii împotriva acestei decizii. El cerea ca Aenne Wipf şi fiica ei, Grete, să fie trimise înapoi la Vinţu iar fiica mică a lui Paul şi Barbara Glanzer, Susanne, să fie încredinţată orfelinatului catolic „Terezianum” pentru a primi o educaţie catolică227.
Paul Glanzer i-a părăsit pe deţinuţi cu speranţa că în curând situaţia lor se va lămuri şi a călătorit prin Braşov, apoi peste munte în Bucureşti ca să se întoarcă de aici la comunitate. Dar când Aenne Wipf a auzit de intenţia lui Pater Delpini, ca ea să fie trimisă la Vinţu, a fugit cu fiica ei Grete în vârstă de 16 ani pe ascuns din închisoarea din Sibiu care nu era păzită deosebit de serios şi a plecat după Paul Glanzer. A reuşit să treacă muntele cu bine împreună cu fiica ei şi l-a prins din urmă pe Paul Glanzer în Bucureşti tocmai înainte ca acesta să plece mai departe. Colonelul rus Iwan, cu care venise Paul Glanzer de la Wirschinka la Bucureşti, le-a dat o căruţă cu boi cu care au mers mai întâi la Iaşi, dar aici, din motive necunoscute, probabil din cauza situaţiei de război, au rămas peste iarnă şi au ajuns de-abia pe 9 iulie 1772 în Wirschinka228.
225 Cartea mică de istorie, pag. 331-346.
226 Cartea mică de istorie, pag. 347 şi Ziglschmid.
227 Cartea mică de istorie, pag .328.
228 Cartea mică de istorie, pag. 329.
Vestea Bună 