Prima grijă a fraţilor erau acum membrii lăsaţi în urmă în Transilvania. Când contele Rumjanzow a trimis un om în Wirschinka în primăvara anului 1771 ca să se informeze cum erau administrate bunurile sale, fraţii au cerut să li se permită să poată să trimită pe cineva cu el. L-au ales pentru asta pe Paul Glanzer, a cărui soţie se găsea printre cei închişi în Sibiu. Paul Glanzer a călătorit în Valahia (Ţara Românească), a urcat muntele pe la Braşov şi a ajuns cu bine în Sibiu. Cei rămaşi în urmă auziseră că biserica fusese jefuită, dar nu ştiau încotro se îndreptaseră fraţii după aceea117.
Cei închişi sperau să li se dea drumul curând din închisoare, căci cele două surori Strauss, care din 1758 se găseau în închisoarea din Sibiu, trimiseseră prin prieteni buni o cerere împărătesei în care îi spuneau de prizoneratul lor ce dura de ani buni şi o rugau să fie lăsate în afara ţării218. De la Viena venise porunca, ca întemniţaţii să fie lăsaţi să plece în afara ţării, dar se pare că Pater Delpini a împiedicat aceasta.
13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor
În închisoarea din Sibiu, care pe atunci se găsea în vechea primărie, se găsea Matthias Hofer din 1757. Cele două fiice vitrege ale lui Andreas Wurtzy, Christine şi Elisabeth Strauss, şi Anna Ehgarter erau închise din 1759. În toamna anului 1767 au mai venit Martin Glanzer, cumnata sa Maria Glanzer (văduva lui Christian Glanzer) cu fiul ei Christian, sora lui, Margarete Glanzer, şi tânăra lui cumnată Barbara (soţia lui Paul Glanzer) cu fiica ei Susanna născută în aprilie 1768, precum şi Grete Wipf, cea mai mică fiică a Aennei Wipf. Aceste şase persoane fuseseră prinse în Dacia (Stein) când botezatorii au fugit în Valahia (Ţara Românească) şi au fost duse la Sibiu. În plus, din mai 1767 şi Aenne Wipf din Vinţu de Jos se găsea în închisoare. În total erau zece botezatori din Carintia şi doi din Vinţu de Jos, trei bărbaţi şi şapte femei, o fată şi un copilaş.
Un proces verbal din 18 decembrie 1770 al unei comisii care se ocupa cu probleme religioase în Transilvania219 aminteşte însă doar opt „rebotezători”, şi anume, 2 bărbaţi, 4 femei, un orfan de cinci ani (Grete Wipf?) şi o fată de doisprezece ani (Susanne Glanzer), deci doar persoanele închise din 1767; toate mărturisiseră mai devreme că aparţin confesiunii augsburgice220. Prizonieratul era foarte dificil pentru toţi, dar se găseau acolo doar din cauza încăpăţânării lor, pentru că erau liberi să adere la una din religiile recunoscute. „Învăţătura lor greşită nu poate fi tolerată în stat, pentru că are cele mai detestabile urmări, în special asupra poporului”. Comisia ajunge la concluzia că trebuie fie transportaţi într-o altă ţară, fie lăsaţi să moară în închisoare (!). Aici sunt totuşi complet „inutili”, pentru că nu erau dornici să lucreze ceva. Doar pentru surorile Strauss şi Anna Ehgarter trebuiseră să cheltuiască până atunci 907 de guldeni şi 30 de crăiţari. Cel mai rău la învăţătura lor abătută este „Communicatio bonorum” (este vorba despre „Communitas bonorum”), comunitatea de bunuri. Procesul verbal se încheie cu propunerea să fie deportaţi în Polonia sau Turcia, „pentru că sunt oameni răi şi încăpăţânaţi care nu merită deloc compasiune”, copiii ar trebui însă să fie luaţi de la ei şi să fie băgaţi în orfelinatul catolic din Sibiu221. Ultima propoziţie deconspiră faptul că şi aici intervenise Pater Delpini.
Acest proces verbal a fost prezentat consiliului de stat pentru consultare. Consilierul statal, seniorul von Gebler a fost în favoarea propunerii ca rebotezătorii să fie duşi imediat peste graniţă în Polonia, dar consilierul Stupan a fost împotrivă. Rebotezătorii ar trebuit totuşi toleraţi câtă vreme nu câştigă noi membri pentru comunitatea lor, pentru că orice sciziune a „acatolicilor” este doar un avantaj pentru biserica catolică. Deoarece în consiliul de stat nu se putea ajunge la o înţelegere, a fost orânduită o „recirculare”, adică toţi consilierii de stat au fost instruiţi să mai vadă încă o dată actele. Atunci a recunoscut consilierul seniorul von Gebler că a propus expulzarea lor imediată doar pentru că nu cunoscuse actele şi deciziile mai vechi. Acum se angaja pentru eliberarea prizonierilor. Consilierul de stat seniorul Friedrich Binder von Kriegelstein s-a alăturat acestui punct de vedere şi astfel a urmat la 8 februarie 1771 porunca împărătească a eliberării222.
Această rezoluţie imperială nu a fost însă executată niciodată. Klima recunoaşte că, din actele consiliului de stat nu reiese cauza, şi presupune că Bajtay, episcopul catolic de Alba Iulia a zădărnicit executarea ei, Johannes Waldner îl învinovăţeşte din nou pe părintele iezuit Delpini, spune că acesta ar fi cerut ca Anne Wipf să fie dusă înapoi în Vinţu de Jos iar Grete Wipf şi micuţa Susanne Glanzer ar fi trebuit să fie aduse în orfelinatul său catolic223.
Ca şi cum rezoluţia imperială din 8 februarie 1771 nu ar fi existat niciodată, comisia pentru religie a consiliului de stat a dezbătut din nou problema rebotezătorilor pe 19 februarie 1772. Consilierul Stupan, care tratase mereu această problemă cu cea mai mare obiectivitate şi lipsă de emoţie, s-a enervat pentru că, în 1771, când fusese bolnav, se hotărâse expulzarea anapabtiştilor pe la spatele lui, deşi mai înainte fusese decisă tolerarea lor. Însă niciuna dintre cele două orânduiri nu a fost executată în realitate. Susţinea că este inuman ca aceşti oameni să fie lăsaţi să lâncezească în închisoare din 1760 şi până la moartea lor din cauza credinţei lor. Maiestatea sa ar trebui în final să decidă care dintre cele două orânduiri, expulzare sau eliberare, să fie executată, dar în orice caz, rebotezătorii trebuiau eliberaţi imediat din închisoare. El susţinea în continuare că doar zelul impertinent al prelaţilor catolici a dat prilej ca rebotezătorii să fie întemniţaţi, pentru că făcuseră de ruşine atât pe catolici cât şi pe protestanţi prin obiceiurile lor bune. Dar mai ales, rebotezătorii şi cei din Herrnhutter fuseseră constant confundaţi şi întrega problemă a fost tratată foarte dezordonat. De aceea el se declara în favoarea eliberării lor imediate din închisoare şi a înmânării averii care le fusese reţinută fără nici un drept. La această părere au aderat şi consilierii de stat seniorul von Loehr şi seniorul von Gebler. Dar consilierul de stat, contele Carl Friedrich von Hatzfeld a dat apoi o direcţie complet nouă problemei. El a afirmat foarte hotărât că există o mare diferenţă între fraţii din Moravia (adică rebotezătorii) şi cei din Herrnhutter. În timp ce fraţii din Moravi sunt doar nişte „pietişti”, cei din Herrnhutter au o lege să se sustragă oricărei jurisdicţii bisericeşti. Constituiau un „corp separat” şi nu erau toleraţi nicăieri. De aceea aceşti „herrnhutteri” din închisoarea din Sibiu trebuiau daţi afară din ţară imediat fără să li se reţină ceva pentru costul hranei224. Rezoluţia imperială a urmat la 28 martie 1772. După aceea, rebotezătorii reţinuţi în închisoarea din Sibiu au fost alungaţi din ţară ca „herrnhutteri”! Klima explică această inconsecvenţă în special prin diferenţele de opinie în consiliul statal. Dar este clar că necunoştinţa revoltătoare de cauză a consilierilor de stat a fost cea care a dus la acest sfârşit absurd.
217 Cartea mică de istorie, pag. 329.
218 Cartea mică de istorie, pag.. 328
219 Proces verbal al consiliului de stat in religionibus Transilvanicis v. lg. Dec. 1770.
220 Aici este greşit în procesul verbal, Aenne Wipf provenea dintr-o familie veche habanică din Vinţu de Jos, în care deja din 1700 Wipf apare ca „slujitor al Cuvântului”. Şi W. Schmidt o categoriseşte greşit drept transmigrantă.
221 H. Klima, pag. 134.
222 Actele consiliului de stat 227/1771.
223 H. Klima, pag. 135.
224 Actele consiliului de stat 640/1772 şi H. Klima, pag. 136.
Vestea Bună 