Extraordinare evadare din Transilvania a credincioșilor hutteriți, octombrie 1767. De la Satulung (BV) la Teșila (PH). Cronica fraților hutteriți (400)

       Botezătorii au petrecut ziua de 12 octombrie 1767 în cea mai mare nelinişte şi teamă de a fi descoperiţi în pădurea din Satulung. S-au rugat ca Dumnezeu să nu îi părăsească acum în ultimul moment.
Prezbiterii, în special Andreas Wurtzy, au încercat să îi încurajeze. În sfârşit a venit Kuhr cu călăuzele valahe. Şi-au împachetat lucrurile strict necesare pe cei patru cai şi au lăsat căruţa în urmă. Valahii trebuiau să o ia mai târziu. Cei patru boi au fost mânaţi în faţă fără bagaje şi aşa a început urcuşul în noaptea spre 13 octombrie. Adulţii îşi prinseseră copiii mici pe spate, Magdalena Gurl care era oarbă a fost legată de spinarea unui cal, băieţii adolescenţi i-au luat pe cei mai mici de mână şi aşa au urcat toată seara şi toată noaptea până în zori prin codrii seculari ai Carpaţilor, până ce în zori au ajuns la un perete de stâncă unde tot convoiul a poposit.
Pentru că era prea puţină pâine, cei patru valahi au trebuit să mai coboare o dată şi să facă rost de făină şi pâine din sat. După ce au mâncat de seară, botezătorii au urcat în continuare până au ieşit din zona pădurilor pe pajiştile alpine şi în regiunea stâncoasă.

Joseph Mueller descrie astfel acest urcuş: Conducătorul a zis:
„Porniţi imediat la drum şi aveţi mare grijă. Avem un drum periculos peste munte pentru că trebuie să abandonăm drumurile şi şoselele şi trebuie să ne târâm şi să ne căţărăm prin tufişuri dese şi peste munţi şi stânci abrupte.” L-am întrebat dacă nu ar putea merge pe un alt drum cu noi. Pentru că femeile şi copiii noştri nu vor rezista pe acesta. El a răspuns: drumurile şi podurile sunt păzite, nu putem călători altfel. Atunci a luat caii şi chiar şi pe al său ca să stea pe ei femeile mai slăbite. Am avut şi un orb, şi acesta a trebuit să fie aşezat pe un cal… Şi aşa am pornit prin munţi, dar mai întâi a trebuit să trecem o apă, unii au înotat prin ea şi au ţinut copiii pe ceafă. Alţii au primit o luntre şi au fost astfel trecuţi dincolo188. Aşa am ajuns noaptea la muntele carpatin. Este un munte înalt, înspăimântător, cu stânci ieşind în relief şi cu prăpăstii adânci la a căror vedere ni s-a făcut pielea de găină. Dimineaţa am ajuns la o peşteră mare unde am făcut focul, ne-am încălzit şi ne-am uscat hainele ude.
Seara următoare am pornit iarăşi la drum şi am mers toată noaptea până ce dimineaţa am ajuns în sfârşit sus pe munte. Părea să fie atât de sus încât ne închipuiam că putem vedea întreg globul pământesc, că doar trebuise să mergem două nopţi până să ajungem sus... De acum înainte coboram aşa că puteam merge ziua … Nu se poate descrie cât de obositoare a fost această călătorie. Curând a trebuit să ne căţărăm pe nişte stânci atât de înalte încât în orice moment ne temeam că cineva va face un pas greşit şi se va prăbuşi, cum s-a întâmplat cu unul dintre caii noştri care a căzut şi a rămas nemişcat într-o prăpastie. Curând a trebuit să păşim pe nişte poteci atât de înguste care aveau de ambele părţi prăpăstii îngrozitoare şi nespus de adânci încât ne îngrozeam când priveam în jos. Şi în plus, ce făcea ca teama să fie şi mai mare era faptul că trebuia să ne continuăm călătoria noaptea. Nimeni nu avea voie să scoată vreun sunet. Pentru asta călăuza a poruncit ca mamele care alăptau să ţină mereu copiii la piept iar câinilor li s-a legat botul . . . 189.
Waldner, carea avea doar 14 ani când au traversat Carpaţii, povesteşte:
Se vedea de pe muntele înalt în lumina lunii foarte frumos în urmă, Ţara Bârsei, cum se întindeau satele în câmpie190.
Aici, în regiunea stâncoasă a ajuns convoiul botezatorilor în Valahia (Ţara Românească) pe 15 octombrie 1767. De acum puteau să îşi continue călătoria pe zi şi au coborât pe deasupra cătunului Treşila în Valea Doftanei. Aici au făcut mai întâi popas şi biserica I-a mulţumit lui Dumnezeu în rugăciune comună pentru că îi scosese din mâna şi stăpânirea falşilor profeţi. Pentru botezatori, această întâmplare a avut o importanţă decisivă. Acum erau convinşi că erau într-adevăr „adevărata biserică“ a lui Dumnezeu, care Îşi ţinea mâna peste ei ca odinioară peste copiii lui Israel191.
Aici călăuzele valahe s-au întors ca să aducă căruţele cu bagajele pe ruta normală prin pasul Predeal prin controlul Contumazei în Valahia (Ţara Românească) şi să le ducă în Câmpina.

188 Această parte a relatării se referă încă la traversarea Oltului.
189 J. Mueller.
190 Cartea mică de istorie, pag. 302.
191 Cartea mică de istorie, pag. 303 şi următoarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: