”….cum de a îndrăznit acest popor în ciuda celor mai dure interdicţii să…îşi exercite cultul sectei lor liber şi public?” Petiția botezătorilor din Transilvania către guvernul vienez din 7 octombrie 1763. Cronica fraților hutteriți (375)

Botezătorilor din Vinţu de Jos li s-a adus la cunoştinţă rezoluţia imperială pe 25 septembrie 1763 nu 1762, cum scrie Waldner. Waldner consemnează că în această zi judele superior şi judele târgului din Vinţu de Jos precum şi câţiva juzi scăunali au venit în Vinţu de Jos, i-au strâns pe botezatori şi i-au pus să aleagă: fie devin catolici, lutherani sau reformaţi, sau în interval de şase săptămâni părăsesc ţara.
Se spune că botezătorii au răspuns că vor să rămână în credinţa lor prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu şi preferă să părăsească ţara decât să renunţe la credinţa lor. Deci să li se emită paşapoarte ca să se poată retrage. Judele superior a refuzat şi i-a îndrumat către guberniul din Sibiu care era în măsură să decidă în problema respectivă. Cei întruniţi acolo au decis să îi trimită pe Josef Kuhr şi Karl Gentner la Sibiu la guberniu ca să ceară paşapoarte de acolo, dar guberniul a respins aceste cereri cu menţiunea că aceasta este o decizie religioasă şi singurul în măsură să decidă este episcopul din Alba Iulia. Episcopul catolic din Alba Iulia, pe de altă parte, le-a cerut botezătorilor să se convertească la religia catolică, în caz contrar vor fi obligaţi cu forţa103.
În realitate însă, lucrurile s-au petrecut altfel. Botezătorii au întocmit o petiţie către guvernul vienez pe care au înmânat-o la 7 octombrie 1763 în limba latină guberniului din Sibiu.

Aminteau de privilegiile acordate lor de principele Gabor Bethlen, privilegii care conţineau şi o garanţie a exercitării libere a credinţei, şi mai aminteau şi de faptul că aceste privilegii precum şi libertatea religioasă le fuseseră confirmate prin articolele corespunzătoare ale legii din Dieta transilvană care din nou, împăratul Leopold a jurat în Diploma sa din anul 1691 că vor fi păstrate veşnic.

Pentru că în mod evident nu aveau prea mare încredere în guvern şi ştiau din experienţă că acesta nu obişnuia deloc să respecte legile atunci când era vorba de ne-catolici, au cerut ca în cazul în care împărăteasa nu vroia să tolereze practicarea liberă a credinţei, să li se emită paşapoarte ca să poată călători în străinătate. Pentru că mai întâi trebuiau să îşi vândă casele, trebuia să li se acorde o perioadă de timp corespunzătoare104. Hotărârea cu privire la această cerere a necesitat timp, bineînţeles, aşa că botezatorii din Vinţu de Jos au petrecut iarna 1763/1764 în linişte şi fără să mai fie persecutaţi105.
Nici botezătorii originari din Carintia din Criţ şi Dacia (Stein) nu au fost strâmtoraţi la început. Baronul Dietrich chiar a compus o scrisoare cu un conţinut foarte dur adresată magistraturii Sibiului la 19 martie 1763, în care constata că „secta detestabilă a rebotezătorilor” nu îşi trăieşte viaţa după „orânduirea prescrisă persoanelor din naţiunea lor”, şi astfel devenea pe zi ce trece mai periculoasă pentru „publicum” (popor). El şi-a dorit ca Naţiunea saşă să procedeze împotriva acestor „membrii de atunci ai naţiunii” „conform autorităţii atribuite şi intrinseci ei” pentru că atunci când s-a observat învăţătura greşită la ei au fost mutaţi în sate diferite cu speranţa că „Pastores Locorum” (pastorii locului) îi vor călăuzi înapoi la confesiunea augsburgică, confesiunea sub care au fost transmigraţi în Transilvania. „Acum, după ce comportamentul prezumţios al acestor sectanţi a avansat de aşa manieră încât ameninţă poporul cu cel mai sfânt pericol al confuziei religioase...” să se acţioneze „fără întârziere chiar şi prin cele mai extreme mijloace împotriva acestei otrăvi atât de dăunătoare şi insidioase, ca să nu se întindă mai departe”. De aceea capii de familie din Criţ şi Dacia (Stein) trebuiau să fie ţinuţi de îndată sub pază sigură. Apoi şi băieţii necăsătoriţi care erau periculoşi pentru ademenirea poporului trebuiau „puşi sub pază” în închisoare „pentru ca sursa otrăvii să nu mai poată acţiona”. Apoi trebuia să se „cerceteze” cum de a îndrăznit acest popor în ciuda celor mai dure interdicţii îşi părăsească domiciliile şi în plus să mai şi îndrăznească „să îşi exercite cultul sectei lor liber şi public”. În continuare, baronul Dietrich se ocupă cu întrebarea cum se puteau obţine mijloacele pentru întreţinerea acestor sectanţi în închisoare, pentru că era cunoscut faptul că acolo refuzau să muncească. El e de părere că, costurile pot fi recuperate de la cei care „au mijloace”, şi la fel magistratul poate să le permită „femeilor şi bărbaţilor necăsătoriţi” să se ocupe de „rural” până ce va afla de la cea mai mare autoritate ce ar trebui să se întâmple cu botezătorii. El însuşi a propus încă din 1761 să fie expulzaţi în Polonia, unde secta lor era tolerată. În final, baronul Dietrich ameninţă că va trage la răspundere întregul „Corpus Evangelicum” dacă aceste orânduiri nu vor fi respectate106.
În ciuda acestor ameninţări, magistratul nu a întreprins nimic. Nu se ştie dacă a fost călăuzit de consideraţii juridice sau umanitare. Există multe lucruri care ar indica că în mod deosebit economia l-a determinat să renunţe la încarcerări. Costurile întreţinerii celor trei deţinuţi, Elisabeth şi Christina Strauss şi Anna Ehgarter se ridicau la nu mai puţin de 907 de guldeni şi 30 de crăiţari, conform unei înştiinţări a magistratului, ceea ce corespundea valorii a patru case pentru transmigranţi. Costurile pentru doisprezece oameni întemniţaţi ar fi fost deci considerabile şi autoritatea publică se speria în mod evident de cheltuieli neproductive de genul acesta. Aşa că botezătorii au rămas în Criţ şi Dacia (Stein) teferi şi nevătămaţi toată vara; Hans Kleinsasser a putut în iulie să boteze adulţii care locuiau la el şi să extindă gospodăria frăţească din Criţ şi să o organizeze.
De-abia în septembrie 1763, consemnează Waldner în „Lucrurile memorabile”, a plecat Hans Kleinsasser la Sibiu, ca să îi viziteze pe „fraţii” din închisoare, şi s-a întors în Criţ cu vestea că împărăteasa a decis, după ce războiul împotriva prusacilor s-a terminat, să îi convertească pe toţi ereticii din imperiul ei. Mai întâi a fost instruit clerul lutheran să se ocupe de asta. Dacă însă ei nu vor reuşi să îi întoarcă la confesiunea augsburgică, vor fi cedaţi clerului catolic şi dacă nici acesta nu va reuşi, atunci vor fi expulzaţi pe vecie din ţară107.
Această ştire conţine un sâmbure de adevăr. Pe 24 august 1763 fusese emisă rezoluţia împărătească despre tratamentul care trebuia să fie aplicat rebotezătorilor şi celor din Herrnhutter iar pe 20 septembrie 1763 baronul Dietrich apelase din nou la magistratul Sibiului, bazându-se acum pe edictul imperial. Înainte de a purcede la sancţionarea sau expulzarea acestor „sectanţi”, magistratul l-a instruit pe superintendentul (episcopul) bisericii naţionale evanghelice să facă un nou recensământ, cooptând parohii fiecărei regiuni în care transmigranţii din Steyer şi Carintia „mărturiseau în mod public şi liber că aparţineau sectei înflăcărate a rebotezătorilor şi herrnhutterilor” 108;
recensământul trebuie să conţină numele de familie şi numărul de capete precum şi vârstele. În continuare trebuia să se stabilească care dintre ei erau rebotezători”şi care „herrnhutteri”(!). Trebuia cercetat de asemenea dacă şi transmigranţii din Bistriţa, Braşov şi Sibiu erau implicaţi în această erezie. Trebuia să se descopere şi în ce „consta cu adevărat exercitarea nocivă şi dăunătoare a învăţăturii lor(!)” şi să o prezinte magistratului sub semnătură.
Magistratul a trimis această poruncă „Clarităţii sale”, superintendentului şi episcopului Georg Jeremias Haner, şi a mai adăugat la 18 octombrie 1763 o copie a edictului imperial.

103 Cartea mică de istorie, pag. 240.
104 Tipărit la W. Schmidt, pag. 184.
105 Cartea mică de istorie, pag. 240.
106 Colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal, rola IV de microfilm.
107 Cartea mică de istorie, pag. 287.
108 Baronul Dietrich comite aici două greşeli. Printre botezatorii-transmigranţi nu exista niciunul care să provină din „Steyer” (Steiermark), ci numai din Carintia, din regiunea Spittal pe Drava, şi nu exista niciun discipol al mişcării herrnhutterilor, ci doar confuzia obişnuită între herrnhutteri şi fraţii hutteriţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: