”„Ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Carintia sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil” despre deportarea spre Transilvania a luteranilor din Austria. Anii 1752-1758. Cronica fraților hutteriți (355)

Din motive care nu mai sunt cunoscute astăzi dar care pot fi bănuite, şi anume, din dorinţa de a realiza domicilierea forţată doar pe costurile deportaţilor şi ale Naţiunii Saşe, totuşi pe cât de repede şi de expeditiv posibil fără folosirea propriilor mijloace financiare, deci în mod clar dintr-o economie greşită, împărăteasa a încercat altfel.
Fără să aibă nici măcar un singur loc pentru gospodărie pregătit pentru domiciliul forţat, dar stăruind ca „ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Carintia sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil, împărăteasa a dispus ca toţi supuşii care refuzau să tăgăduiască lutheranismul şi să depună public mărturisirea de credinţă catolică să pornească imediat către gospodăriile lor ţărăneşti şi o parte cu membrii familiei, o parte lăsând în urmă în ţară pe copiii minori, fie în Enns la Linz, în Steiermark la Judenburg sau în Carintia la Klagenfurt, băgaţi la închisoare, s-au strâns pentru transport şi s-au dus de la Ybbs pe Dunăre, Tisa şi Bega până la Timişoara pe vapor, apoi pe jos cu bagaj puţin către Transilvania.
Lichidarea averilor lăsate în urmă de transmigranţi, deci vânzarea gospodăriei ţărăneşti şi bunurile care puteau fi transportate trebuiau să fie executate de senioratele existente, care deja se îngrijiseră de „abolire”.
Aşa au părăsit în1752 nouă transporturi cu 281 de persoane, în 1753 paisprezece transporturi cu 877 de persoane, în 1754 şase transporturi cu 1195 de persoane, în 1755 cinci transporturi cu 344 persoane, în 1756 două transporturi cu 193 de persoane Austria, până ce izbucnirea unei epidemii de ciumă a forţat întreruperea deportărilor, astfel încât au mai urmat în 1757 doar 75 şi în 1758 numai 9 întârziaţi. Există dovezi că în total au fost deportate 2974 de persoane în 38 de transporturi peYbbs spre Transilvania<sup>31</sup>.

Pentru că nu exista nicio altă posibilitate de cazare pentru ei aici, cei din transporturi au fost cazaţi pur şi simplu în satele saşilor până ce banii din lichidarea posesiunilor lor urmau să fie transferaţi ca să fie construite case pentru ei şi să se stabilească în sfârşit ca ţărani. Între timp, timp despre care atât transmigranţii cât şi împărăteasa optimistă presupuneau că va fi „foarte scurt”, deportaţii şi mambrii familiilor lor trebuiau să fie îngrijiţi şi costurile pentru asta (câte 4 creiţari de persoană pe zi) trebuiau de asemenea să fie acoperite din banii aşteptaţi în urma lichidării, adică, la început când mijloacele proprii ale familiilor de deportaţi se vor fi epuizat, vor primi un avans de la vistierie.
Din cauza incapacităţii consilierului curţii, Martin Wankhel von Seeberg, împuternicitul împărătesei să se ocupe de stabilirea transmigranţilor şi a aparatului administrativ imperial, a durat ani de zile până ce primii transmigranţi au putut fi aşezaţi pe propria glie ca ţărani.
Între timp a murit o treime dintre deportaţi, o alta şi-a epuizat banii pentru supravieţuirea zilnică şi erau atât de îndatoraţi încât nu-şi mai puteau permite o casă proprie, premisa pentru terenul arabil primit în feudă de la Naţiune, aşadar au rămas ca zilieri fără pământ (servitor, serv, iobag) la gospodăriile saşilor (şi valahilor) în satele de lângă Sibiu, Sebeş şi Orăştie sau ca zilieri în aceste oraşe. Stăpânirea a trebuit însă să cheltuie mai mult de o sută de mii de guldeni pentru susţinerea celor bătrâni, incapabili de lucru sau orfaniilor părăsiţi, până ce stabilimentul a avut primele stabiliri începând din anul 1756<sup>32</sup>.
Răul principal şi cauza pentru eşuarea conceptului a fost o reglementare pe care a făcut-o împărăteasa însăşi ale cărei urmări dăunătoare nu putuse să le observe: ea a lăsat pe seama senioratelor de atunci lichidarea proprietăţilor deportaţilor, pentru că aceştia formau cea mai joasă instanţă administrativă competentă conform legii de atunci.
Nu s-a gândit că seniorii erau în acelaşi timp şi marii proprietarii ai gospodăriilor ţărăneşti ale transmigranţilor, aşa că aveau un interes personal, material, atât în ceea ce privea perceperea taxelor exigibile cît şi folosirea ulterioară a gospodăriei. Din asta a rezultat un conflict de interese, care a avut efecte deosebit de proaste pentru transmigranţi<sup>33</sup>.
Deja la încadrarea averii – în lipsa transmigrantului, pentru că acesta se găsea fie în închisoare, fie pe Ybbs aşteptându-şi transportul, sau era deja pe drum sau chiar sosise în Transilvania – îngrijitorii senioratelor estimau în mod arbitrar averea mutabilă şi cea care nu putea fi mutată a transmigranţilor şi hotărau datoriile sale publice sau creanţele pentru a calcula averea rezultată din acestea.
Bineînţeles că totul a fost foarte arbitrar, nu a existat nici o autoritate care să controleze şi anumite părţi ale averii, precum creanţele la ţăranii catolici au fost lăsate deoparte sau creanţele nedrepte din partea catolicilor au fost recunoscute ca fiind juste, alte părţi din avere au fost uitate, etc., astfel încât averea totală a fost micşorată în mod simţitor.
La fel, evaluarea a fost executată arbitrar, astfel încât deja cu această ocazie mulţi transmigranţi au fost prejudiciaţi<sup>34</sup>.
Pe baza dovezii de avere emise astfel a fost calculată apoi averea netă a transmigranţilor şi din aceasta s-au mai scăzut zeciuielile, taxele şi impozitele exigibile faţă de senior, precum şi „taxa de plecare” de 10%.
Mai târziu s-a stabilit că în multe senioriate dările fuseseră calculate şi oprite din averea brută şi nu cea netă.
Dacă transmigranţii au fost păgubiţi foarte mult deja la emiterea certificatelor de avere, la înstrăinarea proprietăţii, deci la vinderea bunurilor lor ţărăneşti dezavantajaţi într-o măsură şi mai mare, pentru că şi aceasta a fost executată de îngrijitorii de pe domeniile feudale fără consimţământul, da, fără cunoştinţa proprietarului.
În acelaşi timp, senioratele au acordat cumpărătorilor catolici adesea condiţii de plată şi amânarea plăţii, spre exemplu plata ratelor la interval de decenii în rate mici şi prelungiri întinse pe ani de zile, care pentru deportat au devenit o catastrofă economică, pentru că practic s-a ajuns prea târziu la lichidarea posesiunilor sale, astfel că el, din cauza costurilor deportării în Transilvania a devenit dator la visiterie şi nu mai era capabil să procure mijloacele pentru cumpărarea unei locuinţe.
Motivele pentru „generozitatea” seniorilor faţă de noii proprietari ai gospodăriilor pot fi deduse cu uşurinţă: domeniul feudal îşi procura veniturile din taxele curente ale supuşilor.
Interesul lor exclusiv consta din faptul că, acum, cu mult mai mult, în gospodăria transmigrantului deportat se găsea un ţăran tânăr, capabil şi catolic, care din venit plătea anual dările către seniorul feudal.
Dacă totuşi plătea preţul de cumpărare proprietarului anterior sau nu, putea să îi fie indiferent.
A cedat, după cum se va vedea, gospodării mari fiilor de ţărani care din capul locului erau incapabili să plătească preţul de vânzare cu bani gheaţă, ci în cel mai bun caz puteau să îl amortizeze în câteva zeci de ani<sup>35</sup>.
Pentru că nu exista nicio autoritate controloare, care să supravegheze decontarea numeroaselor feude şi să insiste asupra transferului rapid al lichidării proprietăţilor, decontarea s-a tergiversat timp de ani şi zeci de ani. De-abia după douăzeci de ani s-a decis conducerea să trimită la Sibiu un specialist în contabilitate, ofiţerul contabil Martin Johann Loibl<sup>36</sup>, ca să facă ordine în contabilitatea transmigranţilor şi să stabilească ce mai aveau transmigranţii de primit de la seniori pentru bunurile „vândute” la timpul lor, pentru că între timp se îndatoraseră la vistierie cu mai mult de o sută de mii de guldeni din avansurile pentru îngrijire şi diverse servicii.
Johann Martin Loibl a avut nevoie de nu mai puţin de doi ani ca să poată oferi Camerei Aulice o perspectivă de ansamblu şi aşa s-a stabilit că pentru câteva bunuri ale transmigranţilor „vândute” în Carintia, timp de douăzeci de ani nu a ajuns nici măcar un singur creiţar în mâinile transmigranţilor<sup>37</sup>.
Dar să ne întoarcem la începutul transmigraţiilor! Maria Tereza l-a numit pe unul dintre favoriţii ei, Martin Wankhel von Seeberg care trecuse la catolicism, ca împuternicit al ei pentru îndeplinirea aşezării transmigranţilor.
Acesta era fiul unui neamţ din Ungaria care se stabilise în Sibiu ca negustor, s-a îmbogăţit foarte mult şi a putut să îşi cumpere un titlu de nobleţe.
Fiul a încercat la început fără prea mult succes la oficiile orăşeneşti, apoi a mers la Viena, s-a convertit aici la catolicism, a fost plătit pentru asta pe viitor din „Fundus neoconversorum”<sup>38</sup> şi a ştiut în sfârşit să câştige de partea lui la Curte binefăcători şi protectori influenţi precum preşedintele deputăţiei de curte din Transilvania, contele Koenigsegg-Erps.
S-a dat drept specialist şi un cunoscător deosebit de bun al problemelor din Transilvania şi a obţinut ca împărăteasa să îl numească consilier al curţii în ciuda protestelor Naţiunii Saşe şi să îi încredinţeze astfel scăderea prin metodele potrivite a datoriei Naţiunii Saşe care în urma războaielor cu turcii şi curuţii crescuse la un milion de guldeni.
Friedrich Teutsch, istoricul saş, rosteşte o sentinţă nimicitoare despre activitatea acestui „târâtor şi ambiţios fără măsură”, care a pricinuit Naţiunii cele mai mari pagube în doar câţiva ani prin reglementări iraţionale şi irealizabile fără să scadă povara datoriilor transilvănenilor cu nici măcar un singur creiţar.
Până la urmă Naţiunea Saşă a reuşit să scape de consilierul Wankhel von Seeberg pentru că împărăteasa i-a încredinţat statornicirea transmigranţilor, dându-i împuternicirea necesară, spre norocul şi bucuria Naţiunii Saşe, dar spre necazul şi cea mai mare pagubă a sărmanilor deportaţi<sup>39</sup>.
Pentru că un om capabil, cum a fost mai târziu consilierul Camerei Aulice, baronul Dietrich, ar fi putut în acest moment să îndrepte lucrarea de statornicire a transmigranţilor pe calea cea ordonată, deşi pusă la îndoială de orânduirile nepotrivite ale împărătesei.
Sub „conducerea” ambiţiosului, dar incapabilului consilier al curţii, favoritul Wankhel von Seeberg şi a „inspectoratului său pentru transmigranţi”, un aparat administrativ catolic-austriac şi evenghelico-saş care era subordonat direct conducerii din Viena şi răspunzător în faţa ei<sup>40</sup>, a apărut într-un interval scurt de timp un haos a cărui stare era mai catastrofală de la an la an.
Întreţinerea maselor care aşteptau să fie aşezate costa casa statului sume din ce în ce mai mari, dar a micşorat astfel transferurile din ce în ce mai insuficiente ale feudelor.
În vara anului 1753, la niciun an după sosirea primelor transporturi mai mari a început marele deces în satele saşe printre transmigranţi.
Aceştia nu au suportat vara transilvăneană uscată şi fierbinte, au avut dificultăţi de adaptare la climă, alimente şi apă şi nu erau imuni la bolile obişnuite în ţară.
Aşa că mortalitatea lor în al doilea an era de patru ori mai mare decât a locuitorilor, aproape unul din zece nu a supravieţuit acestei veri.
În anul 1754, conform datelor oficiale ale inspectoratului pentru transmigranţi, din 2311 deportaţi au murit nu mai puţin de 227 de persoane, în anul 1755 din 2418 deportaţi au murit 151 de persoane, în 1756 din 2460 deportaţi au murit 179 de persoane şi în 1757 din 2356 deportaţi au murit 182 de persoane.
În total a murit aproximativ o treime din numărul total al transmigranţilor<sup>41</sup>.

30 E. Buchinger, pag. 341.
31 Date exacte despre transporturile transmigranţilor la E. Buchinger, pag. 235, 267, 314 şi 428.
32 E. Buchinger, pag. 370 şi în continuare.
33 E. Buchinger, pag. 344 şi în continuare.
34 E. Buchinger, pag. 347.
35 E. Buchinger, pag. 350.
36 E. Buchinger, pag. 392.
37 E. Buchinger, pag. 372 şi în continuare.
38 Fundus neoconversorum servea finanţării prozeliţilor saşi care acum erau activi pentru guvernare împotriva colegilor lor de credinţă evanghelici şi care cauzau pagube mari Naţiunii.
39 E. Buchinger, pag. 372, şi Ernst Nowotny, Die Transrnigration ober und inneroesterreichischer Protestanten nach Siebenbuergen im 18. Jahrhundert, (Transmigraţia protestanţilor din Austria Superioară şi Centrală în Transilvania în secolul al XVII-lea), Marburg 1931, pag. 57
40 La E, Buchinger, pag. 371, sunt enumeraţi funcţionarii inspectoratului pentru transmigranţi.
41 Inspectoratul pentru transmigranţi a redactat liste cu cei decedaţi şi le-a trimis la Viena ordonate după domeniile feudale pentru că de acolo se putea discuta succesiunea. Listele pe care le-a făcut inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheirn, sunt lacunare, cifra celor decedaţi era semnificativ mai mare. Pentru cifre vezi E. Buchinger, pag. 429 şi în continuare, listele cu numele celor decedaţi, pag. 221-235, 266 şi în continuare, 309-314.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: