”Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău.” Principiul non-rezistenței.

Subiect tabu.
Merg creștinii la război?
Depun jurământ?
Dacă merg și trebuie să tragă în inamic ce fac?
Ucid? Trag în vânt?
Nu scrie în Biblie: ”să nu ucizi!”?
Există războaie corecte?
Cel de-al doilea mondial a fost corect? Când sau până unde?
Până la Nistru?
Sau de la Nistru?
Până la 23 august?
Sau de la 23 august?
De obicei dreptatea o hotărăște învingătorul.
Stalin a rămas în istorie aliatul victorios iar Hitler odiosul nazist.
Că și Stalin a fost la fel de criminal a stabilit istoria….și ucrainienii, urmașii holodomorului.
Iată întrebări de-o viață, nu de-o postare…sau de-un rug…sau de-o celulă.
Dar sunt întrebări pe care orice cititor al Bibliei cu cuget bun și le pune, mai ales când citește predica de pe munte.
Căci acolo unde scrie că dacă te lovește cineva peste obrazul drept, să-l întorci și pe celălalt, nu mai rămâne loc de interpretarea că dacă trage după tine cu mitraliera, tu să arunci după el cu grenade.
Și dacă vrei să împlinești ce te îndeamnă cugetul, atunci mai cauți în jur să vezi și pe alții care-i îndeamnă și care vor să împlinească, că n-ai numai tu cuget, nu citești numai tu Biblia și Dumnezeu a zis că va chema un popor care să fie al Lui, nu cugetători răzleți și rămași așa.
Așa că s-o luăm istoric.
În România sunt 3 mișcări religioase care afirmă și practică principiul non-rezistenței:

-nazarinenii
-menoniții
-martorii lui Iehova
I-am luat în ordinea apariției, au mai fost hutteriții (habanii) la Vințu de Jos, dar au plecat din Ardeal pe la 1760, fiindcă au fost prigoniți mieros și lingușitor de iezuitul Delpini și colegii lui timp de decenii.

1. Nazarinenii sunt o mișcare religioasă asemănătoare anabaptiștilor sau menoniților, înființată de un fost pastor protestant pe nume Samuel Frohlich, prin anii 1800.
S-au răspândit din Elveția în Imperiul Austro-ungar cu așa viteză, încât la 1900 numărul lor era de câteva zeci de mii în Austro-Ungaria, îndeosebi în actuala Serbie, Banat, sudul Ungariei și vestul Transilvaniei.
Istoria este plină de mărturii ale suferințelor lor, au murit cu sutele rezistând persecuțiilor datorate neparticipării la război. Numele de ”pocăiți” lor li s-a dat mai întâi cu decenii înainte de apariția baptiștilor. Ziarele (acum on-line) din Ardealul anilor 1890 sunt pline de articole denigratoare la adresa lor.

2. Menoniții au apărut în România după 1989 dar s-au retras aproape complet datorită persecuției nevăzute de mai târziu. Revistele și cărțile lor însă afirmă categoric principiul non-rezistenței.

3. Martorii lui Iehova sunt cunoscuți pentru principiul non-rezistenței, din păcate însoțit de multe alte erori, dintre care ”teologia înlocuirii”, principiu care nu-i scoate din oala cultelor clasice, chiar dacă ei n-ar vrea să fie catalogați așa.

Când eram copil mă jucam cu părul unchiului meu și i-am descoperit o ”gaură”, mi-a spus că de la un ”șrapnel” din război. Apoi l-am întrebat pe fratele Petre dacă a omorât oameni în război, mi-a spus că odată l-a împușcat pe unul într-o mână, dar că de obicei a tras în vânt, nu în oameni. În mintea mea de copil m-am bucurat că a tras doar în mâna omului, chiar m-am gândit că ce bine i-a făcut, omul nu a murit, ci a plecat la spital, a scăpat de front, poate chiar în permisie…și mi s-a părut om bun fratele Petre. Cum să omori oameni!?

Apoi am plecat în armată, am depus jurământ, ca tot omul, mi-am gătat termenul cu grad de sergent, am participat la zeci de trageri cu puști mari, mici și foarte mici.

Problema mi-am pus-o mai târziu, când am început să citesc istoria bisericii.
Că  Ioan Botezătorul le-a spus soldaților care au întrebat că ce să facă, să ”nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări”, nu să-și dea demisia din armată.
Iar dacă citim bine și onest Biblia, Petru nu i-a spus lui Corneliu după botez să demisioneze din armată, nici Pavel nu i-a cerut temnicerului acest lucru după convertirea lui.
Lucrurile sunt delicate.
A cere unui om insuficient convins de un adevăr, să sufere pentru acel adevăr, e nonsens.
A încerca pe un om convins să facă altceva decât ce crede, iarăși e zadarnic.
Lucrurile pot fi privite clar, conștiința unor oameni nu le permite să folosească forța împotriva nimănui. Porunca ”să nu ucizi” pentru ei e valabilă de la nivelul, ”să nu jignești!”
Alții sunt inerți în opinii pe subiect.
Sunt două înalte puncte de vedere asupra acestor atitudini:
1. Cum privește statul problema?
2. Cum privesc creștinii problema?

Să începem cu statul. E vorba mai ales de statele în care serviciul militar este obligatoriu, la noi acum nu este, dar lucrurile se pot schimba instant.
Teoretic, statul permite serviciul alternativ și acest lucru este o binecuvântare pentru cei ce conștiința nu îi lasă să folosească violența. De obicei acest serviciu e mai lung și mai neplăcut decât serviciul militar activ, tocmai pentru a nu încuraja fenomenul.
Practic, cei ce declară că doresc serviciu alternativ sunt spionați și tracasați. Statele doresc uniformizare, nu varietate, mai ales în situații de crize și războaie.
Și mai rău este când nu se permite serviciul alternativ și pentru neparticipare la război, pedeapsa este închisoarea sau moartea. Nazarinenii au suferit aceste pedepse cu sutele și cu miile, de aceea au emigrat în masă. În acest caz creștinul trebuie să-și accepte în pace soarta în nădejdea unui învieri mai bune.

Creștinii ar trebui să nu traseze legi pe subiect pentru frații lor.
Nu ar trebui ca un grup să impună o atitudine. Atitudinea trebuie să vină din inimă.
Dacă un tânăr creștin nu dorește să facă armata, ci serviciul alternativ, ar trebui încurajat și ajutat.
Dacă un tânăr nu se vede destul de puternic să facă față tracasărilor ce vin din opoziția care i se cere, n-ar trebui să i se ceară. Probabil se gândește că în caz de război va face ca fratele Petre, deși n-ar trebui să gândească așa. Socotesc însă că mult mai rău decât a face armata este să n-o faci dar nu din convingere, ci din presiune de grup.
Ideea să nu vrei să faci nici armata, nici serviciul alternativ mi se pare absolut de neacceptat. Am întâlnit în Israel ghida de la un muzeu, o fată venită din Franța să facă ”serviciul alternativ” în Israel, să contribuie la binele națiunii ei. Unii lucrează în spitale, alții în muzee sau oriunde e nevoie. Li se asigură un pat și o masă, dar nu sunt plătiți pentru acea perioadă cât slujesc.
Aici cred că atitudinea creștină ar trebui să fie: ”Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.” Matei 5:41
Termenul este: ”dacă te rechiziționează”-împotriva voinței tale. Creștinul care socotește că nu poate să omoare pe nimeni (și e normal așa, conform Bibliei), ar trebui să fie conștient că poate sluji pe semenii săi într-un mod activ, dar altfel, fără să-și întineze conștiința, dar în mod evident un timp mai lung sau în locuri mai neplăcute (azile, spitale, etc). Ar trebui să facă acest lucru cu bucurie, ar trebuie să meargă ”două mile” bucuros.

Este un subiect greu, mai ales acum în aceste ultime zile ale perioadei dinaintea răpirii, pare la fel de fără sens să trasezi reguli ca și cum ai vrea să rânduiești statul pe pod. Cine stă pe pod? Pe pod se trece.
Așa e și viața, o trecere, o traversare.
Adunarea Domnului Isus e o necunoscută pentru lume, trece, va trece prima.
Nu putem nici măcar presupune că suntem înțeleși, dar încercăm.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s