De ce iubesc România?

Ce iubesc?
O țară cu râuri și munți, cu mare și păduri nesfârșite?
IMG_20170910_141136.jpg
Nu iubesc asta.
Iubesc oamenii, pe aceia care-mi vorbesc așa de bine limba că le înțeleg și cele ce nu le zic, pe cei ce vorbesc limba bunicilor mei, iubesc lanțul scurtat la Babel, limba română.
Căci dacă în Eden, neascultarea ne-a legat cu lanțul morții, la Babel ne-am legat cu lanțul scurtat al comunicării (și ne-am și îmbrobodit cu semințele urii de etnie).
Cunoașterea unei singure limbi, din cele câteva sute din lume este o mare limitare, este ca o închisoare, dar iubesc cel mai mult cea mai largă închisoare în care pot să stau.
Pentru mine, lanțul limbii române e cel mai lung lanț, în acest lanț am cea mai mare libertate.

Vorbesc la nivel de dialog mai multe limbi, dar nu mă simt confortabil în nicio altă limbă.
Îmi place să mă fac înțeles, nu doar să ascult.
Dacă vrei să lucrezi undeva în altă țară cu mâinile, într-o slujbă, într-o fabrică, cu cunoștințe minime de limbă, te descurci.
Dar nu poți sluji pe Dumnezeu cu Cuvântul dacă nu cunoști bine o limbă cel puțin.
Și în aia slujești.
Pentru că explicarea Cuvântului lui Dumnezeu necesită o cunoaștere foarte bună a limbii de comunicare, n-am reușit să fac acest lucru nici întruna din cele 2-3 limbi străine care le mai vorbesc, am încercat.
Aceste gânduri le aveam în cap acum două duminici când după adunare, m-am urcat în mașină fără să spun la nimeni și am plecat spre un sat din Maramureș, unde mai sunt doi bătrâni cu care ținem legătura. Eram singur, drumul era destul de lejer, vremea bună, soția plecată în America la rude și eu pe-un picior de plai meditam la asta: de ce iubesc România, de ce n-am plecat și noi, am fi putut, putem și acum. Majoritatea rudelor sunt dincolo.
M-am cercetat, oare mă leagă dragostea de țară, de țara asta așa cum este?
Cum este? Cum o vezi.
Pe la Dej, m-am uitat dacă mai am motorină, aveam destulă, știam că după Chiuiești găsești mănăstiri, dar benzinării nu.
Rohia era pe traseu și m-a dus gândul la Jurnalul Fericirii și la Steinhardt, evreul care a găsit ”fericirea” în misticismul ortodox. Citisem mai demult jurnalul și mi s-au perindat prin minte oameni care au alunecat în misticism ca într-un cuib cald. Misticismul oferă un fel de confort al minții, are o anumită logică, dar se hrănește cu argumente strâmb croite și prost așezate, ca un acoperiș înnădit de un dulgher prost. Vasile Tomoiagă, David Hudson, editura Lampadarul și alte exemple de mistici de toate nuanțele m-au lămurit demult că boala e aceeași, sub nume diferite.
Rohia e un loc frumos, între munți scunzi cum vedeți în prima poză. Și totuși nu pentru asta iubesc România, munți și păduri sunt peste tot în lume, dar parcă îți plac cel mai mult cele printre care ai copilărit.
După Lăpuș am luat-o la dreapta spre trecătoarea Țibleșului, șosea de curând asfaltată.
De pe deal a apărut Țibleșul și mai în dreapta Pietrosul.
IMG_20170910_142209.jpg
(Toate pozele din această postare sunt din acea călătorie.)
La Suciu de jos, o ciurdă de bivoli păștea sub soarele toamnei și mi-a amintit de copilărie.
IMG_20170910_142343
În Groșii Țibleșului am oprit la vederea unei case autentic românești.
Cu peretele dat în albastru ultramarin, cu târnaț și viță de vie pe târnaț și acoperiș de șindrilă și nuc și măr la poartă și vraniță. Ca în povești.
IMG_20170910_144017.jpg
Nici pentru asta nu iubesc România.
Am ajuns la frați după ce am trecut Țibleșul și era la ei un alt ”frate” venit în vizită.
Am povestit afară în curte la o masă, era cald și eram doar noi patru.
Îl știam vag pe ”fratele” venit în vizită. Ne-a monopolizat întâlnirea, m-a bombardat cu istoria vieții lui creștine, cum a locuit ”detașat la tăiat pădurea” în Sibiu șase ani și nu a lipsit de la nici o adunare cu fratele Niculiță în acești șase ani.
Am tăcut și am ascultat. Omul avea 80 de ani, dar se ținea bine. El vorbea și eu meditam la privilegiul de a avea în comun, nu același Domn cum zicea el că ”se bucură că avem” și nici ”aceeași credință”, ci aceeași informatori cu frați mai vrednici ca noi.
L-am întrebat ce-i fac copii, dacă-s credincioși, și mi-a zis un refren ceva, cum că Domnul nu s-a atins de inima lor, dar el așteaptă.
Nu m-am grăbit să trag concluzii, aveam nevoie de 2-3 martori, dar ”paradigma procedurală” nu lăsa loc de îndoieli, omul vorbea instruit.
Iubesc asta? …m-am întrebat.
Iubesc acest probabil informator cu 60 de ani vechime, de asta n-am plecat din România, să-mi frece creierul un semidoct cu două clase instruit de un ”un pic mai deștept ca el” salarizați amândoi din impozitul meu ca să mă bată și la cap și la relații?
Așa-mi spunea omul meu cel vechi.
Omul cel nou îmi cita din vorbele Domnului Isus: ”iubiți pe vrăjmașii voștri!”.
A început o poveste despre partizanii din anii 50, cum el era copil și partizanii aveau nevoie de mâncare și părinții lui le duceau.
Gândul mi-a fugit la Motrescu, un partizan care s-a pocăit în munții Bucovinei.
Cât de zadarnică a fost lupta partizanilor, cum n-au înțeles istoria, cum cadrul gândirii lor era spre un viitor luminos al unei Românii pure, o Românie ideală, o Românie ca într-o icoană. O icoană spartă pentru mine demult, de când mi-am citit dosarul de la securitate și de când am înțeles că în ”mult prea dulcea și frumoasă limbă ce-o vorbim” altă securitate mai odioasă ”ca ea nu găsim”, nici kilometri mai lungi de dosare informative (23 de kilometri de dosare predate la CNSAS), toate scrise în această minunată limbă. Partizanii (mulți din ei adepții ideologiei naționaliste) n-au înțeles că Dumnezeu a adus comunismul peste estul Europei, nu rușii și că de aceea l-a adus ca să plece evreii în Israel.
Unul câte unul. Pe valută.
A plecat și omul meu din curte, după ce a socotit că a stat destul, iar frații mi-au spus după plecarea lui că de fapt nu vine la adunare, că are o viață ca vai de ea și le face numai necazuri.
”Nu știu cum de a venit astăzi!” mi-a spus fratele uimit.
”-E venit de mult?” i-am întrebat.
”Cu ceva vreme înainte de a sosi frăția ta.”
N-am spus la nimeni că plec, dar când mașina a cotit-o spre Maramureș, era clar unde mă duc și probabil atunci a fost activat ”fratele” să ne viruseze întâlnirea.
A plecat omul într-o avalanșă de exclamații de bucurie că ”avem aceeași credință”, dar când a ieșit, frații au izbucnit: ”nu-l crede frate!„:
Desigur, duhul meu și 2-3 martori au tras concluzia potrivită.
Am mai stat cu frații, am mâncat și mi-am făcut socoteala vremii cât îmi ia să trec cele două trecători (Țibleșul și Rohia) pe lumină, să ajung în Chiuiești înainte de apus.
Când am socotit că e vremea, am plecat.
”Fratele” era pe drum, cu un grup de săteni, m-a văzut și m-a salutat bucuros.
Nu era singurul băgat în acea adunare, de-a lungul vremii adunarea aceea a fost scuturată de tot felul de oameni, care mai de care mai ciudați, era evidentă prelucrarea lor de către securitate în vederea destrămării aproape reușite.
Urcam Țibleșul și mă gândeam la diferența mare dintre claritatea Adevărului Scripturii (claritate care frații bătrâni din Maramureș o vedeau mult mai bine decât mulți pastori dintre cunoștințele mele) și confuzia teologică din lume. De 60 de ani acești frați au fost curtați de tot felul de ”agenți” să se înscrie în cultul lor. Fideli învățăturii primite de la fratele Niculiță, nu au cedat nici (agenților securității ascunși sub masca) baptiștilor, nici adventiștilor, nici penticostalilor și au rămas fără această atât de amăgitoare protecție sau etichetă a unui nume, a unui alt nume.
A mai fost un Ioanid, un Vasilică Moisescu, Iovin, Florea Moisescu, Pocsy, o mână de oameni, dar ce mult au făcut numai pentru că:
”noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentruca adevărul Evangheliei să rămînă cu voi Galateni 2:5
Pe la Groși se însera, pământurile erau culese, doar bostanii se mai pârguiau pe ici pe colo:
IMG_20170910_190818.jpg
La Suciu de Jos intra ciurda în sat.
M-am tras din drum și ciurda a trecut pe lângă noi, mai rău de salvare, că mergea în aceeași direcție cu ciurda.
IMG_20170910_192511
N-am apucat să trec pe ziuă, apusul l-am prins tot la Rohia.
IMG_20170910_194040
Restul drumului l-am făcut pe întuneric.
De ce iubesc totuși România?
De fapt de ce iubesc limba română?
Simplu: pentru că stăpânul meu a hotărât pentru mine să vorbesc această limbă cel mai bine și să-L slujesc pe El între oamenii care vorbesc această limbă.
Pentru că slujim cu Cuvântul, trebuie să rămânem în spațiul în care acest Cuvânt este înțeles.
Dar dosarul? Dar informatorii, mai mulți ca bivolii de sub Țibleș sau ca bostanii?
Dar paginile pe care nu le-ai primit, dar relațiile pe care ți le-au otrăvit?
Iarăși omul meu cel vechi stârnea pretenții.
Da, româna e limba CNSAS-ului, dar e și limba în care cel mai puțin românul Ioanid  a scris atât de frumos. Nu dezertez din asta.
Da, româna e limba în care m-au lingușit toți lingușitorii și informatorii mei, dar e și limba în care aștept ca măcar la câțiva dintre ei să le aud pocăința. Nu le pot rata această șansă.
”Mai sunt case ca asta în sat?” am întrebat-o pe o femeie din Groși în timp ce mă învârteam să fac poze cât mai bune.
”Au mai fost, doar asta a rămas.”
”Stă cineva în ea?”
”O femeie bătrână.”
Probabil și casa asta va fi dărâmată în curând mi-am zis, și poate și credința așa cum o vedem noi, fără culte și pre(a)lați, fără cler și fără popi și fără temple,  în simplitatea pe care ne-au lăsat-o apostolii va avea aceeași soartă.
Da de unde poți tu știi? mi-am zis tot eu.
N-am scris ceva: când mi-am dat seama că omul era informator, m-a umplut o mare bucurie, nu o bucurie care-mi vine ca un trăznet neașteptat, ci una poruncită: ”ferice de voi..:!”, ”bucurați-vă!”. Ei, senzația asta e aproape fizică, dacă fug de limba română, fug de slujba pentru care aștept ca Stăpânul să-mi zică: ”bine slugă bună!”, fug de bucuria de a pătimi cu El, fug din post, sunt un dezertor.
Și nu pot face asta.
Robul cu urechea străpunsă a spus ceva: ”«Eu iubesc pe stăpînul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpînul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui. Exodul 21
Acord toată cinstea celor care lucrează pentru același Stăpân cu uneltele altor limbi, dar urechea mea pricepe cel mai bine limba română, limba română e unealta mea cu care lucrez pentru stăpânul meu. Cred că de asta iubesc România.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: