AL DOILEA APENDICE
Istoria ulterioară
După 1665, evenimentele din cadrul bisericii huterite au fost consemnate in mod intermitent, dar nu au fost adunate într-un singur volum. Doar începând cu anul 1793 continuarea istorisirii a fost reluată de către Johannes Waldner, Prim-bătrân între 1794-1824. El și-a modelat cronica după primul volum, pe care l-a integrat drept prima parte în lucrarea sa. Apoi a folosit alte surse care îi erau la îndemână pentru a umple anii de după 1665 și a continuat să relateze evenimentele contemporane lui până în 1802.
Din această relatare aflăm că povestea suferinței a continuat. Comunitatea obștească – atât de caracteristică și esențială – a fost abandonată de o comunitate-bisericească după alta drept consecință a declinului spiritual, neajunsurilor grele de natură economică și a prigoanei continue; deja în 1699 această practică fusese cu totul abandonată, de asemenea și în Transilvania.
Cinzeci de ani mai târziu în Carintia (Austria) o mișcare a unor inimi a dus la un eveniment de mare importanță pentru dăinuirea bisericii huterite. A existat o renaștere în cadrul unei mici părți din populație care fuseseră în secret protestanți pentru aproape două secole. Într-un efort de a curăța Carintia de așa-numiții eretici, împărăteasa Maria Tereza a impus migrația în Transilvania (România) a cel puțin paisprezece grupuri. Unul dintre acestea, trimis în octombrie 1755, era compus din 270 de suflete. Prin pronia lui Dumnezeu, câțiva dintre acești nou-veniți, în timp ce căutau de lucru, au dat de o rămășiță a fraților și surorilor care încă citeau vechile scrieri huterite deși nu mai trăiau în comunitatea obștească. Drept consecință a acestei întâlniri, unii dintre imigranții carintieni au fost botezați și au început să trăiască în comunitate obștească creștinească completă la Criț în Transilvania. Unul dintre aceștia, Johannes Kleinsasser, a fost investit ca slujitor al Cuvântului în 1763 de către cei doi bătrâni huteriți Martin Roth și Iosif Kuhr. Unii dintre huteriții de la Vințu de Jos li s-au alăturat, și astfel biserica huterită a supraviețuit.
Prigoana, în special a iezuiților, a continuat și a sporit. Dintre cei doi bătrâni huteriți de la Vințu de Jos, Martin Roth a cedat la presiunea catolică și Iosif Kuhr (un frate plin de focul Duhului) a fost surghiunit din ținut împreună cu un anume Johannes Stahl. Chiar în timp ce catolicii făceau pregătiri pentru a pune toți copiii din comunitatea-bisericească într-un orfelinat catolic, acești doi frați s-au întors în secret. În 1767 au condus întreaga comunitate prin iarnă și în condiții periculoase în trecerea Alpilor transilvani în Țara Românească (România de sud) unde se aflau în relativă siguranță. Ei au pus bazele unei comunități nu departe de București. (Câțiva frați și surori au fost lăsați în urmă în închisoarea din Sibiu). Trei ani mai târziu, din pricina devastărilor războiului dintre Rusia și Turcia, ei au acceptat o ofertă a mareșalului rus contele Petru Alexandrovici Rumiantsev de a se așeza pe pământul lui de la Vishenka în Ucraina. Aici li s-a oferit libertate religioasă și scutire de serviciul militar.
Atunci frățietatea huterită a fost aproape de a-și pierde prima ei cronică. Unul dintre cele două manuscrise pe care le avem astăzi (vezi Introducere(!) p.XVI) era în păstrarea bătrânului Martin Roth, care a devenit catolic. La moartea sa acesta intrat în posesiunea fiului său, el nefiind un frate huterit. Soacra lui, totuși, l-a vândut fraților întemnițați în Sibiu, și la eliberarea lor în 1772 și 1773 ei au adus cartea înapoi în siguranță la frățietatea din Ucraina. Aceasta este cartea pe care noi o numim acuma codexul „1581.” Unde se afla cealaltă copie (codexul „1581) nu știm, dar Johannes Waldner a scris în cronica sa (care a ajuns să fie cunoscută drept Das Klein-Geschichtsbuch der Hutterischen Brüder) despre consemnarea istoriei lor că aceasta a fost pierdută până când frații au sosit din închisoare cu o copie.
În 1819, dezbinarea dintre slujitorii Cuvântului și declinul intern a dus la abandonarea comunității obștești pentru a doua oară. Și totuși scânteia nu s-a stins. Frații și surorile au stat împreună ca și comunitate de credincioși, cu credincioșie citind vechile scrieri huterite. Menoniții vorbitori de germană care trăiau în districtul Molotșna din Ucraina de sud i-au ajutat pe huteriți să achiziționeze acolo teren arabil calitativ. Întregul grup s-a mutat în 1842 și a construit cinci așezări huterite: Huttertal, Johannesruh, Hutterdorf, Neu-Huttertal și Șeromet. În 1859, Mihai Waldner, un fierar, a pus bazele unei mici comunități-bisericești în una dintre aceste așezări, începutul grupului pe care astăzi îl cunoaștem drept Schmiedeleut sau Oamenii Smith. Un an mai târziu, Darius Walter a pus bazele unei alte comunități, mai târziu numite Dariusleut.
Din 1770 frații s-au bucurat de privilegiile acordate lor în Rusia, dar în 1870 aceste libertăți au fost anulate de către guvern. Frații și surorile în curând au decis să emigreze și în 1874 și 1877 ei s-au mutat cu toții în Dakota de Sud în Statele Unite. Acolo un al treilea grup a restabilit comunitatea obștească sub conducerea lui Iacob Wipf, un învățător; și de aici grupul a fost numit Lehrerleut. Aceste trei grupuri au continuat traiul comunal în S.U.A.
Cam peste cinzeci de ani, însă, atitudinea lor îndreptată împotriva oricărei forme de serviciu militar a atras hărțuire și prigonire din nou. În 1918, în timpul Primului Război Mondial, doi dintre frații lor însurați, Mihai și Iosif Hofer, au murit în închisoare drept consecință a cruzimii și răului tratament al armatei Statelor Unite. Din acest motiv, aproape toate comunitățile-bisericești s-au mutat din Statele Unite în Canada, deși multe s-au întors mai târziu înapoi în S.U.A.
În 1920, s-au pus bazele unei noi comunități creștine în Germania, condusă în căutarea ei pentru ucenicie radicală de către Eberhard Arnold, care cunoștea istoria anabaptiștilor și a frățietății huterite, dar nu știa că aceștia încă mai continuau să existe în America de Nord. Noua comunitate, bazată pe Predica de pe munte și formată în spiritul bisericii timpurii, i-a atras pe mulți care căutau o nouă societate care să termine cu războiul și cu consecințele lui nefaste. Când Eberhard Arnold a citit despre cei doi tineri frați huteriți care muriseră în închisoare în 1918, el și-a dat seama că comunitățile huterite încă existau. Dar doar în 1926 el a obținut adresa lor de la dr. Robert Friedmann din Viena, care făcea cercetare pe istoria anabaptistă sub profesorul Wolkan. Eberhard a început să corespondeze cu frații din America de Nord, în special cu Elias Walter Jr., de la colonia Stand Off, Alberta. La invitația lor, el a vizitat toate cele treizeci și trei de colonii huterite în 1930 și 1931.
El a descoperit că frații, după patru sute de ani, erau încă uniți în primara lor credință și încredere în Dumnezeu și în practica lor de credobaptism; ei își împărțeau unul cu altul bunurile, munca și viața; ei au făcut o promisiune pe viață bisericii ca și corp al lui Hristos; ei promiteau fidelitate pe viață în căsătorie; practicau disciplina bisericească și erau uniți – până la ultimul membru – în refuzul lor de a presta serviciul militar. Toate acestea au convins comunitatea din Germania, care deja ajunsese la o sută de suflete, să se alăture frățietății huterite, no doar că aceasta ar fi reprezentat voința lor, ci și drept mărturie pentru unitatea dintre ucenicii săi pe care Isus a cerut-o în ultima lui rugăciune (Ioan 17). Așa că în timp ce Eberhard Arnold încă era în America, ei s-au unit cu frățietatea huterită și el a fost numit slujitor al Cuvântului de către bătrâni în decembrie 1930.
El s-a întors în Germania cu planuri entuziaste de a publica scrieri anabaptiste. Cea mai importantă dintre acestea era manuscrisul Das Klein-Geschichtsbuch der Hutterischen Brüder, cuprinzând în primul rând opera lui Johannes Waldner, în care el a integrat și continuat prima cronică. Lucrul la această publicație a fost oprit de către ascensiunea național-socialismului în Germania și nu a fost niciodată reluat din pricina morții lui Eberhard Arnold în 1935. Comunitatea-bisericească Rhön a fost dizolvată de către Gestapo în 1937 și după ce s-au stabilit prima oară în Marea Britanie, apoi în Paraguay, frații și surorile și-au făcut alt cămin în Statele Unite.
La cererea frățietății huterite din America de nord, A. J. F. Zieglschmidt (editorul al ediției din 1934 a primei cronici) a aranjat în vederea publicării cel de-al doilea volum al cronicii în limba germană de către fundația Carl Schurz Memorial, Philadephia, Pennsylvania, în 1947. Der Klein-Geschichtsbuch der Hutterischen Brüder este prețuită astăzi de către comunitatea huterită. Să sperăm că într-o zi va apărea și într-o traducere în engleză.
Secolul XX a fost martor al unui alt semn al lucrării Duhului lui Dumnezeu: un al doilea grup care să se alăture frățietății huterite. La mijlocul anilor 50 ai secolului XX un grup de unsprezece creștini japonezi, conduși de păstorul Isomi Izeki, a început să caute o viață de angajament în ucenicie după cum este descris în Faptele Apostolilor 2 în Noul Testament. Ei au căutat un grup de credincioși care ar dori să li se alăture. După câțiva ani de trai în comunitate și împărțire a posesiunilor lor, ei au citit de frățietatea huterită – în limba lor – și și-au dat seama că împărțeau aceleași puncte de vedere. Ei au vizitat colonii din Alberta și s-au unit cu frățietatea huterită. În mai 1977, Izomi Izeki a fost investit slujitor al Cuvântului de către bătrânii frățietății huterite. În 1986, comunitatea număra aproximativ douăzeci și cinci de suflete, adulți și copii. Ei se numesc Comunitatea Creștină a Noii Frățietăți Huterite, colonia Owa, și trăiesc într-o fermă aflată cam la 241 kilometri nord de Tokio. Sarcina traducerii de opere semnificate în japoneză continuă cu putere în cadrul comunității Owa.
Astăzi, în 1986, există peste trei sute de comunități huterite care numără aproximativ treizeci de mii de suflete, trăind în Canada, Statele Unite, Marea Britanie și Japonia. Noi suntem mulțumitori pentru libertățile de care ne bucurăm în aceste țări, unde avem posibilitatea de a oferi o viață de frăție creștină tuturor oamenilor.
Vestea Bună 