Logică și emoție în predarea Cuvântului lui Dumnezeu

Am scris mai demult despre logică, etică și patos, trei elemente necesare impactului unui mesaj.
Trebuie să revin cu completări.
Ieri am discutat mai bine de trei ore cu un evanghelist cunoscut, plin de forța emoției și de credibilitatea unei poziții etice de forță datorită trecutului său și a convertirii sale categorice.
Totuși la partea de logică, mesajul lui suferea de lipsă de coerență.
Am încercat în cele mai bine de 3 ore de discuții să repar în duhul dragostei aceste lipsuri.
Nu cred că am reușit, îmi lipsește cu siguranță aura de lumină a acelor apostoli nespus de aleși care l-au învățat.
Dar am încercat.

Schițez aici discuția.

Pentru că fratele meu este calvinist de tip baptist sudic, am încercat să arăt lipsa de logică a calvinismului în privința educației copiilor în familie și i-am pus  întrebări:
Crezi că educația primită de Timotei a avut vreo influență la convertirea lui?
Răspunsul primit: NU, Timotei s-a convertit brusc, a făcut o frumoasă mărturisire.
Crezi că a fost degeaba educația primită de Timotei din partea bunicii și mamei?
R: Timotei a fost convertit brusc și putea să fie convertit și fără această educație.
Timotei a fost mort în păcatele lui până la convertirea lui bruscă.

Am încercat să-i arăt că expresia de care se agață calviniștii: ”Nimic bun nu locuiește în mine” (în concluzie nici în copiii mei, deci ei, fiind morți, eu n-am pe cine educa) se referă la ”adică în firea mea pământească” (carnea) mea).
Am pus accent pe lupta dintre cuget și gânduri, luptă din perioada cât omul este ”mort în păcatele lui”.
Am încercat să-i arăt că cugetul este partenerul și aliatul lui Dumnezeu în această luptă și că cugetul are nevoie de argumente, de logică, de deducție. Că această deducție începe de la admirarea creației, de la primele întrebări, de la educația de pe genunchii mamei, de la analizarea propriului corp, de la auzirea credinței, spre înțelegerea Planului lui Dumnezeu și că lupta cugetului se sfârșește atunci când evanghelia aduce pacea prin împăcarea cu Dumnezeu.

I-am dat exemplul unui cunoscut pastor calvinist care atunci când a suferit căderi în familie a continuat să lucreze și să predice.
Am primit un răspuns calvinist: ”are dreptul”, mi s-a răspuns, ”nu are legătură mântuirea copiilor cu lucrarea lui.”

I-am dat atunci exemplul altui pastor (mai puțin calvinist) care conform înțelegerii lor (pastorii se socotesc prezbiteri) care atunci când băiatul său a plecat în lume, a renunțat voluntar la funcția de pastor.
”Nu trebuia,„ mi s-a răspuns.

Totuși intrând în logica lui i-am arătat că Biblia arată că prezbiterii trebuie să aibă copii credincioși. (Citeam de pe telefon.)
”Nu scrie ”copii credincioși”, dacă scrie așa mănânc telefonul ăla”
mi-a spus.

Aici fac o pauză, gândirea calvinistă acordă o mare importanță ”atingerii duhului” în convertire și nu acordă deloc importanță educației copiilor (păi dacă Dumnezeu alege), mesajul mistic înlocuind cu lozinci și emoții, drumul lung al convingerii minții aflate în luptă cu cugetul. I-am spus fratelui că orice propovăduitor al evangheliei este descalificat dacă copii lui nu devin credincioși. Cum să înveți pe alții când n-ai reușit cu copiii tăi?

Între timp am găsit pe aplicație Tit 1:6 ” Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, cari să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare.

(”Dacă-mi mănânci telefonul trebuie să-mi dai 800 de euro!” i-am spus.)

Calvinismul, misticismul, emoționalismul în general sunt sorugate.
Există o emoție a atingerii concluziei, a deducției, a bucuriei înțelegerii, o emoției roabă cugetului, o emoție bună.
Dar emoția nătângă, emoția ca scop, emoția care se vrea șef și scop nu trebuie tolerată.
Fabricile de emoție produc ”robi călări”, emoții-scop, stări extatice și ”atingeri” ale ”dragostei” ne-adevărului, în timp ce prinții Adevărului merg pe jos ca niște robi.
Și aceasta este deșertăciune.

Drumul cugetului trebuie să călătorească bizuit pe harta Planului lui Dumnezeu, pe drumurile Pildelor lui Dumnezeu, cu semne și marcaje, iar dacă pe margini cresc florile emoțiilor, acestea nu sunt drumul, ci decorul.
Drumul emoției învârtește motorașele tot mai anemice și mai vechi, dar încontinuu reinventate din fabricile de nimicuri ale religiozității de tot mai joasă speță, religiozitate care nu poate fără orchestre, tobe, coruri, temple, adesea fum, vitralii sau alte chestii care se vând și se cumpără.

Drumul convingerii are însă nevoie de timp, nu merge instant.
Apelul la emoție are ”avantajul” înșelător al speculării momentului, dar nu este decât un foc de paie. Orice emoție care nu derivă din convingere, din logică, din argument este o mare prostie și a amară înșelătorie.
Discuția a fost mult mai lungă, i-am mai arătat printre altele că apostolul Pavel nu a făcut evanghelizări de mase, ci a purtat discuții lungi și dialoguri cu fiecare în parte.

(Am scris aici ce este mai important din ce-mi amintesc, ca să nu uit eu în primul rând.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s