Surse idolatre. Să lucreze pentru preoți și mănăstiri sau nu? Cronica fraților hutteriți (187)

Pe 27 ianuarie, 1604, o adunare mare a fost convocată la Neumühl la care să participe toși slujitorii Cuvântului și administratorii din comunități mari și mici. Mulți frați de meserii diferite erau de asemenea acolo. Îngrijorarea era că unii frați au devenit prea familiari cu oameni care aveau credințe greșite, în special preoți. Acești frați nu îi evitau așa cum ar fi trebuit să o facă.

Unii meșteșugari făceau cuptoare și ceasuri mari la castelul Kremsier; dulgheri și tâmplari lucrau de asemenea acolo. Se spunea că câțiva erau angajați chiar și în mănăstiri, un loc unde nu mai lucrasem niciodată.

Prin urmare, frații au decis să facă o analiză pătrunzătoare a acțiunilor care se petreceau. Aceia avuți în vedere erau însărcinați să meargă la domnul cardinal Franz von Dietrichstein pentru a aranja chestiunea, unde era necesar. Trebuiau ca vina să și-o ia asupra lor și să rezolve ceea ce greșiseră.

Dar lucrurile au luat o asemenea turnură, după cum va fi spus mai târziu, că se simțea că acest lucru nu mai e posibil, nici nu a mai avansat alte cereri cardinalul.

Acești meșteșugari au luat ca precedent pentru asemenea lucrări construirea morii de la Kremsier, fapt relatat sub anul 1599.1 Atunci, domnul Franz von Dietrichstein a fost făcut episcop la Kremsier, și ne-a implorat, ca domn, să construim moara pentru el. Am fost foarte refractari în a face acest lucru din pricina pericolului de a stabili un precedent negativ, care ar fi reprezentat o piatră de poticnire pentru generațiile viitoare.

Din pricina nevoii stringente, bătrânii au luat în considerare chestiunea în profunzime și într-un final au căzut de acord în favoarea construirii morii. Dar ei au apăsat pe faptul că aceasta reprezenta o excepție, după cum s-a mai spus.

Când moara a fost terminată, constructorii nu ar fi trebuit să continue să lucreze acolo. Ar fi trebuit să se oprească de tot, dar au devenit prea absorbiți în muncă. Unii nici măcar nu știau despre înțelegerile care fuseseră făcute, iar alții au uitat. Au început să ia alte lucrări, plătite din surse idolatre, deși înainte simțeam că acest lucru era greșit și am refuzat să acceptăm asemenea plăți. În contractul nostru cu domnul cardinal pentru moară, ni s-a promis că vom fi plătiți din veniturile proprietăților Nikolsburg și nu din surse idolatre.

Deoarece frații lucrau fără să consulte pe cineva, domnul cardinal a folosit aceasta ca o oportunitate pentru a încerca să ne domine sau chiar să ne provoace prăbușirea, pentru a vedea dacă încă ne țineam de credința noastră. I-a spus secretarului său să îi scrie fratelui Klaus Braidl, în calitate de bătrân al bisericii, că el, domnul cardinal, le cerea fraților din Neumühl să transporte marmură din Vienna la Nikolsburg în șapte sau opt căruțe, la fiecare trebuind să fie înhămați patru cai puternici.

I-am scris o notă secretarului rugându-l să ne ofere ceva timp pentru a cântări această cerere, după care am scris cu modestie refuzând cererea. Am spus că nu puteam să slujim episcopia din pricină că acest lucru era impotriva conștiințelor noastre.

Cardinalul a izbucnit cu mânie, amenințându-l pe fratele Klaus și pe alții, jurând că se va ocupa el de ei. Le-a spus lăcătușilor, ceasornicarilor și constructorilor că va propune în Dieta Regională să plătim cinci groși pe fiecare butoi de bere. S-a plâns lui Cristian Mang de meșteșugarii noștri și i-a acuzat că nu se putea pune baza în munca lor și că profitau de oameni.

Acum era bucuros, a spus, că i-am respins cererea și am refuzat să îi slujim lui ca episcop, adăugând că auzise că nu vom mai bate nici măcar un cui în zidul lui.

Printre alte lucruri, a spus că împăratul trimitea trei comisari, printre care se număra și el. Trebuia să îi împrumutăm împăratului douăzeci de mii de guldeni ca garanție. A lansat alte amenințări pentru ca noi să rămânem pe proprietățile lui, dar ca să ne păstrăm o conștiință limpede nu ne puteam lăsa intimidați. Astfel că a avut îndrăzneala să rețină căruțele care erau folosite pentru claca prestată pentru domn la Gross Seelowitz. A început chiar să îi atace și să îi întemnițeze pe frați, dar până la urmă și-a dat seama că toate acestea doar i-ar provoca neajunsuri. Într-un final a amenințat că îi va împușca pe frați.

Când a văzut că eram pregătiți să suferim și că așteptam orice permitea Dumnezeu, s-a potolit din nou. Dar tot vroia să admitem că am făcut unele greșeli față de el. Am fi făcut acest lucru cu bucurie, după cum am văzut că aveam câteva vini, dar de dragul cinstei lui Dumnezeu și a propriilor noastre conștiințe nu puteam să o facem. Ar fi folosit acest lucru pentru ca să își bată joc de noi, și să spună, după cum a mai spus-o și înainte, că nu mai eram atât de neclintit și de temători de Dumnezeu ca înainte. Odată la Kostel chiar ne-a făcut cu ou și cu oțet.

Într-un final fratele său, domnul Maximilian von Dietrichstein de Nikolsburg, a preluat problema și ne-a spus că totul s-ar fi rezolvat dacă am fi venit la el. Dar acum trebuia să ne prezentăm punctele noastre de vedere într-o scurtă scrisoare astfel ca domnul cardinal să nu presupună în mod greșit că noi nu mai eram doritori să îi slujim chiar deloc.

Astfel că i-am scris pe scurt domnului Maximilian că așa cum ne înțelesesem înainte, încă doream să lucrăm pentru domnul cardinal și să îl slujim în tot ceea ce nu se opunea credinței și conștiinței noastre. Dar nu puteam face nimic din ceea ce se împotrivea credinței și conștiinței noastre. Mai degrabă am suferi neajunsuri.

Domnul Maximilian a acceptat scrisoarea. A dus-o fratelui său, domnul cardinal și a jucat rolul de mijlocitor. Problemele indicate mai sus au fost rezolvate, iar domnul cardinal a spus că va lăsa trecutul în pace. Îi oferim toată cinstea lui Dumnezeu din ceruri, care ține inimile oamenilor în mâna sa și le poate influența cum dorește.

Am scris această relatare ca un avertisment pentru urmașii noștri, astfel că atâta timp cât trăim să nu ne abatem de la această direcție clară. Diavolul nu se odihnește, ci în mod continuu încearcă să ne distragă de la țelul nostru și să ne jefuiască de coroana noastră cerească.

Pe 1 februarie, 1604, la Neumühl trei frați, Niklas Kuenzin, Heinrich Schalcher și Hansel Metzger au fost investiți în slujba Evangheliei de către bătrâni prin așezarea mâinilor.

În aceeași zi la Neumühl, doi frați au fost aleși în slujba Cuvântului și supuși unei perioade de testare. Aceștia erau Mihai Grossmann și Simon Standelman, amândoi cizmari. Totuși în toamnă, Simon Stadelman a fost eliberat din slujbă la cererea sa.

1Vezi deasupra, p. 550(!).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s