Scrisoarea către împărat. Cronica fraților hutteriți. (168)

Cum domnii auzeau acest răspuns de fiecare dată de la noi, ne-au cerut să transcriem răspunsul nostru în detaliu exact cum li-l spusesem lor. Astfel, că la cerere, am prezentat următorul document pe 25 octombrie, 1596 la castelul din Gross Seelowitz, încredințându-l lor pentru a-l prezenta împăratului.

LA CEREREA MAIESTĂȚII DUMNEAVOASTRE IMPERIALE

reprezentanții dumneavoastră, guvernatorul, judecătorul județean și vice-cancelarul marcgrafatului de Moravia, au convocat frații noștri din Neumühl și din alte locuri din Moravia pentru a ne adresa o serie de întrebări. Am oferit un răspuns potrivit și umil de fiecare dată pe cale orală și acum dorim să vi-l prezentăm în scris.1

Reprezintă o nouă și dureroasă experiență pentru noi aceea de a fi suspectați, de către oameni care nu sunt prea bine-dispuși față de noi, că am avea sume de bani la dispoziție. Aceasta nu este în concordanță cu adevărul și nu ar trebui să fie crezută chiar așa, cu una cu două. Următoarele reprezintă dovezi satisfăcătoare în acest sens:

ÎN PRIMUL RÂND, toată lumea știe că nu avem nimic a face cu comerțul și camăta sau orice altă ocupație neproductivă. Ne câștigăm pâinea cu muncă grea manuală. Este imposibil să acumulezi bogății nemăsurate astfel.

ÎN AL DOILEA RÂND, se întâmplă că din zece oameni aparținând comunității de abia unul poate să câștige ceva, oricât de puțin. Acesta este adevărul în special pentru aceia care au sosit de curând și nu sunt acomodați cu această țară; mulți dintre ei cad bolnavi și sunt incapacitați pentru o perioadă extinsă. De asemenea, avem mulți oameni slăbiți și nevoiași, ca să nu pomenesc de bătrâni, de copilașii cei mulți și neajutorați, văduvele și orfanii. Frații și surorile sănătoase trebuie să aibă grijă de aceștia și să rezolve și treburile dimprejurul casei de asemenea, fără să câștige o lețcaie.

ÎN AL TREILEA RÂND, este imposibil pentru noi să ne aducem lucrurile și clădirile în această țară când am fost alungați aici din alte ținuturi din pricina credinței noastre. Pentru aproape șaptezeci de ani am trăit aici ca pelerini și ni s-a spus în mod categoric că un mandat împărătesc a fost emis atunci, interzicând cu strictețe introducerea bunurilor noastre. Astfel că a trebuit să ne părăsim casele cu mâinile în buzunare.

Cineva din când în când mai aducea o mică proprietate. Dar pentru fiecare care aducea ceva, o sută de oameni săraci și zdrențuroși ni se alăturau, incluzându-i aici pe bătrânii și neajutorații, precum și mulți copilași. Nu după mult timp puținul care era adus era consumat și apoi noi toți eram lăsați cu nimic.

Chiar și în această țară un domn ne poate accepta pe pământul lui și mai târziu ne poate alunga. Atunci, fără vreo compensație, trebuie să ne părăsim pământul pe care l-am lucrat și casele pe care le-am construit.

Mulți dintre noi nu văd niciodată lefurile pe care le care le-am câștigat prin munca noastră grea. Sume bunicele pe care nu mai sperăm să le mai primim ne sunt reținute.

Colac peste pupăză, ceea ce cotizăm la Dietă prin tot felul de impozite și diferite taxe nu reprezintă ceva nesemnificativ; acestea adunate rezultă într-o sumă substanțială.

ÎN AL PATRULEA RÂND, de-a lungul anilor alți oameni ne-au ars unele din casele noastre, ori că intenționat sau din greșeală. Costă mult să le reconstruim.

ÎN AL CINCILEA RÂND, este evident că de-a lungul anilor am suferit pierderi importante din cauza soldaților. Când află locația unei comunități, dau iama acolo cu un plan de acțiune pregătit în detaliu din timp. Se așteaptă de la noi să îi întâmpinăm pe soldați cu cuvinte îndatoritoare și să le oferim furaje, mâncare și băutură. Pentru a le oferi ce-i mai bun din toate și din abundență nu putem să ținem mai nimic pentru uzul propriu. Trebuie chiar să îi privăm pe bolnavii noștri (precum și pe aceia care prestează muncă grea și din tot sufletul) pentru a-i hrăni pe soldați sau ar trebui să îndurăm grozăvia de a-i vedea jefuindu-ne casele și luând totul.

ÎN AL ȘASELEA RÂND, în anii de foamete, mulți au venit din ținuturile vorbitoare de germană și au dorit să trăiască cu noi. Au venit cu intenții bune și deși erau săraci, am împărțit cu ei puținul pe care îl aveam. În afară de aceasta, noi însuși avem multe comunități sărace în această țară care nu se puteau hrăni și nu puteau supraviețui singure (și nu se poate pune la îndoială aceasta) dacă nu făceam tot ceea ce se putea cu mijloacele pirpirii pe care Dumnezeu în mila sa le oferă.

ÎN AL ȘAPTELEA RÂND, vecinii noștri cu toții au văzut ce nedreptăți și brutalități am pătimit iar și iar din pricina oamenilor care ne purtau pică, care căutau un motiv să ne tâlhărească de bunurile noastre și să le ia pentru ei înșiși.

1

Versiunea originală a acestei scrisori, ca cea de dedesubt, pp. 569-571(!), era ținută odată în Arhivele Tribunalului Imperial din Viena, Austria; din 1922 se afla în Cehoslovacia (locația nefiind cunoscută de editori).

Robert Friedmann listează ambele scrisori printre scrierile Prim-bătrânului Klaus Braidl; vezi Schriften, 107, #4 și #5 mai exact; 115, #16 și 18# mai exact.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s