1593
În 1593, când războiul turcesc1 a izbucnit în Croația, mulți soldați au trecut prin țară, luând cai, boi și alte lucruri. În Neumühl, un frate pe nume Heinrich, un fierar, a fost împușcat mortal prin poartă. Acesta a reprezentat începutul unei perioade de mari necazuri. Prin urmare, bătrânii bisericii ne-au îndemnat în această perioadă de nevoințe să insistăm în rugăciune cu mai multă ardoare ca niciodată. Au căzut de acord ca oricând slujitorii Cuvântului vor putea să aranjeze acest lucru, în orice moment din zi sau noapte, să ne unim în rugăciune, cu umilință să îi cerem lui Dumnezeu să își aducă aminte de noi și să ne ajute, pentru că nu există nimeni în întreaga lume pe care ne putem baza; asta chiar dacă am suferi pierderi ale bunurilor de pe pământ, să ne păzească sufletele noastre de la rău și poporul nostru de la a îndura brutalitate și necinstire; ca să ne protejeze pe noi toți – văduvele și orfanii, tinereii cei mulți și neexperimentați și soțiile și copiii noștri – de la tiranul însetat de sânge, dușmanul lui Hristos; ca să ne țină să nu ne împrăștiem sau să fim vânduți printre păgâni, ca să nu fim târâți în modul lor de viață blasfemiator și necreștin. Și dacă Dumnezeu folosește despotul însetat de sânge pentru a-i pedepsi pe aceia care se numesc pe sine însuși creștini (dar a căror vieți se opun lui Hristos, prin a lor sfruntată sodomie, păcate îngrozitoare și blasfemie), ar trebui să ne rugăm ca să îi dea poporului Său, căruia îi este teamă de el și își pune speranța doar în el, ajutor deosebit așa cum doar el poate să ofere – și pe care l-a oferit în mod minunat de la începuturile lumii.
Pe scurt, ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne salveze ca să rămânem nepătați din fața tuturor dușmanilor adevărului sfânt și să nu își lase poporul să îndure pedepse pentru nelegiuitele vieți pe care acești inamici le duc. Prin urmare, fraților și surorilor li s-a poruncit să privească la Domnul și să îi suspine lui în rugăciune, nu doar împreună în adunări, ci oricând puteau, în mod individual.
Am experimentat faptul că Dumnezeu chiar a auzit rugăciunile poporului său și a domolit dușmanul însetat de sânge, pentru că atunci când trupele țării s-au refugiat din calea lui hăt la Raab, dacă dușmanul ar fi profitat din plin de avantajul obținut printr-o urmărire rapidă, ar fi găsit ținuturile din vecinătate într-o stare de groază și părăsite și le-ar fi putut distruge pe toate și aduce sub puterea lor.
Chiar și autoritățile au trebuit să recunoască că Dumnezeu a fost cel care a prevenit acest lucru de la a se întâmpla. Tot în aceeași iarnă ar fi existat altă șansă pentru dușman. În toate acestea l-am lăudat și cinstit doar pe Dumnezeu.
Următoarea digresiune istorică poate oferi un fundal pentru această perioadă lungă de timp, despre care în cronică se tot repetă, an după an, în consecință: „Opresiune și necazuri provocate de soldați.” De asemenea poate furniza un chenar pentru agitația și prigoana a segmente întregi din populația Moraviei și Ungariei, în mare parte datorată de aproape lupta neîncetată în acel colț al lumii în sec. al XVI-lea și al XVII-lea, incluzând războaiele religioase dintre catolici și protestanți.
În 1526, sultanul turc Süleyman Legiuitorul (1520-1566) a ocupat Buda (pe malul vestic al Dunării, până în 1872 un oraș independent, acuma fiind parte a Budapestăi) pentru prima oară și a transformat Ungaria într-un stat vasal sub principele transilvănean Ioan Zápolya. În 1538, după doisprezece ani de război, pactul secret de la Grosswardein (Oradea sau Nagyvárad) i-a asigurat partea sudică a Ungariei. În 1541 a pornit un nou război, cucerind Ungaria și ajungând în vest până la Buda, Esztergom și Stuhlweissenburg (Székesfehérvár) și transformă această parte a țării în pașalâc. (Transilvania și pământurile de la est de râul Tisa au intrat în stăpânirea văduvei și fiului lui Zápolya după moartea acestuia în 1540.) Teritoriile habsburgice includeau partea de vest și de nord a Ungariei și o mică parte din Croația. Astfel, regatul maghiar a fost împărțit în trei bucăți, o împărțire care a născut conflicte neîncetate și a dus la aproape o stare de război permanentă. La aceste războaie cu turcii se adăugau și neliniștea din interiorul Ungariei din pricina neascultării nobililor și a condițiilor din interiorul bisericilor.
Ferdinand I (rege al Boemiei și Ungariei după 1526 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germanică, 1556-1564) era un dușman de moarte al tuturor protestanților, în special al hutteriților. În Ungaria, partida maghiară l-a pus pe Ioan Zápolya pe tron ca și anti-rege, în timp ce sultanul Süleyman Legiuitorul și-a condus trupele până la marginea Vienei în 1529 și până la granița cu Austria în 1532 și 1541. Doar după 1551 (anul în care Ferdinand I a deschis un colegiu iezuit în Viena în interesul Contra-Reformei), războiul pentru Transilvania a început, acesta ținând până în 1562. Transilvania, totuși, a rămas în mâinile otomanilor.
Sub domnia îngăduitoare a lui Maximilian al II-lea (1564-1576), succesorul lui Ferdinand I, Reforma s-a putut răspândi nestingherită. Sub succesorul lui Maximilian, Rudolf al II-lea (1576-1612), totuși, prigonirea protestanților a început din nou. În octombrie 1604, după ce Rudolf al II-lea a adăugat celor 21 de clauze constituționale ale Dietei Regionale o a 22-a clauză care amenința în mod serios libertatea religioasă a protestanților maghiari, Ștefan Bocskay (1556-1606) a făcut un front comun cu Gabriel Bethlen și alți nobili maghiari pentru a se revolta în Ungaria, ceea ce au și făcut-o cu succes. Trupele imperiale au trebuit să se retragă. În 1605, Sultanul Ahmet I l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe Ștefan Bocskay, acesta încheind un tratat de pace cu împăratul la Viena pe 23 iunie, 1606. Clauza a 22-a din 1604 a fost anulată, iar protestanților li s-a oferit libertate religioasă, dar aceasta nu trebuia să fie manifestată în detrimentul Bisericii Romano-Catolice.
Împărații Ferdinand al II-lea (1619-1637) și Ferdinand al III-lea (1637-1657) intenționau să recatolicizeze Ungaria și erau sprijiniți de zelul fanatic al arhiepiscopului de Esztergom, Petru Pázmány (1570-1637). (Despre Petru Pázmány, vezi Schaff-Herzog, VIII, 424-425.) Protestanții i-au găsit ca protectori pe principii Transilvaniei, Gabriel Bethlen (m. 1629) și Gheorghe Rákóczi I (1593-1648). Ultimul a ajuns să încheie pacea cu împăratul Ferdinand al III-lea pe 16 decembrie, 1645 la Linz, care conținea libertate religioasă și politică în Ungaria. Sub împăratul Leopold I (1658-1705), însă, represaliile s-au reluat, ducând la o conspirație majoră în 1667 printre nobili, conduși de Wesselényi, Zrinyi, Nádasdy și alții.
Pentru istoria Ungariei în timpul dominației turcești (1526-1711), vezi Dominic G. Kosary, A History of Hungary (New York, 1971), 92-137; Robert A. Kann, A History of the Habsburg Empire, 1526-1918 (Berkley, 1974, 1977), cap. II, IV; C. A. Macartney, Hungary: A Short History (Edinburgh, 1962), cap. 4.
Vestea Bună 