Serial(1, 2, 3, 4, 5)
”Şi după ce a ieşit de acolo, a intrat în casa unui om temător de Dumnezeu, numit Iust, a cărui casă era vecină cu sinagoga.” FA 18:7
Din sinagogă în casă.
Nu în altă sinagogă.
Erau pe vremea apostolilor sinagogi de mai multe feluri, de ce Pavel nu a ales una din ele, cea mai apropiată de convingerile lui, să se alipească de ea?
Erau în Ierusalim școli de gândire, sinagoga izbăviților, a cirinenilor, a alexandrinilor, putea alege una sau să deschidă una nouă: sinagoga paulinilor sau…sinagoga creștinilor.
De ce Pavel nu a înființat o sinagogă creștină, de ce a intrat într-o casă și apoi a continuat lucrarea tot prin case?
(Dar mai întâi să arat ce se înțelegea prin ”casă” în perioada aceea”, ruinele de la Pompei arată destul de bine și această imagine reconstituie în secțiune cum era o casă în secolul I creștin.)
De ce a fost Pavel atât de împotrivitor ideii de sectă, că ”eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apolo…”?
Răspunsul e evident după analiza gândirii lui Pavel.
Conduita lui provenea din convingerile lui, iar convingerile îi erau trasate de Planul lui Dumnezeu, Plan ale cărui taine a fost însărcinat el să le administreze prin învățătură.
Câteva observații asupra chestiunii:
1. Pavel explică în alt loc că el trebuie să stârnească gelozia iudeilor, (iar această stârnire nu se va face enervându-i el personal, ca iudeu, ci) evreii, conform profeției trebuiau să fie stârniți la gelozie prin ”ceea ce nu este un popor”, prin adunare. Profeția lui Moise din Deuteronom 32:21 amintită de Pavel în Romani 10:19 avea în vedere Adunarea, ”taina ținută ascunsă, dar descoperită acum…”. Această adunare la rândul ei era un singur trup alcătuit din evrei și neamuri împreună. La această nouă și ciudată ”apariție religioasă” trebuiau să privească iudeii de aproape ca să se umple de gelozie, să se întărâte, cum a zis Moise. De aceea…..
2. ….casa lui Iust era aproape de sinagogă, în vecini.
Vă rog să vă imaginați sabatul următor ieșirii din sinagogă: Crisp, fruntașul sinagogii, om bine văzut de iudei, nu mai merge la sinagogă, nu mai ia locul dintâi, nu mai conduce programul. Merge acasă la unul din prozeliții lui, la Iust. Acolo, se adună împreună cu pleava societății din Corint.
Și nu numai în sabat. Această învățătură ciudată nu mai are zile sfinte. Nici locuri sfinte. Nu se mai ține de Moise, nu mai fac tăierea împrejur. Nu mai respectă mâncărurile. Delicate lucruri: ”tu, Crisp, după ce poate ai investit în construcția sinagogii, acum o părăsești?” Părăsești religia părinților tăi, tradiții de secole, clădirea iubită, anturajul, cu ce rămâi?
Cu credința în Cel ce a fost promis în cartea pe care strămoșii au transmis-o, carte în care scrie că va veni un profet de care trebuie să ascultăm. Profetul a venit, este Isus, trebuie să ascultăm de Isus și de apostolii lui. Crisp a crezut asta, și Iust, mai târziu un alt fruntaș, poate chiar succesorul sau un coleg de-al lui Crisp: Sosten, a crezut.
3. În casa lui Iust și mai târziu în casa lui Gaius se aduna un amestec de iudei creștini și creștini dintre neamuri. Acest amestec de oameni ciudați a fost făcut una în convingeri prin pogorârea Duhului Sfânt sub formă de dar al limbilor, un semn categoric pentru evreii creștini și o puternică ancoră a credinței lor. Un semn profețit. Practic, fără conducător vizibil, fără temple, fără tradiții și într-un timp record au devenit o unitate de nezdruncinat. Așa s-a stârnit gelozia iudeilor și s-a împlinit profeția lui Moise. Umplerea iudeilor cu pizmă, la uciderea lui Ștefan sau la Corint când l-au bătut pe Sosten, fostul fruntaș al sinagogii lor e o dovadă a împlinirii pedepsei la care i-a dus necredința lor, a tăierii lor din trunchiul măslinului, tăiere ce va continua cu distrugerea Ierusalimului a doua oară și cu o risipire de 2000 de ani printre neamuri, risipire (și pedeapsă) ce se sfârșește în zilele noastre, sub ochii noștri.
4. În casa lui Iust nu era niciun fruntaș al adunării. Nici Crisp nu mai era fruntaș, nici Sosten nu mai era fruntaș (chiar dacă fusese fruntaș și chiar dacă semnează împreună cu Pavel epistola către foștii săi enoriași, vezi 1 Corinteni 1:1), el semnează acum ca fratele Sosten. Nu episcopul, nici bătrânul, nici pastorul, nu: fratele. E ciudată această lipsă de ierarhie într-o biserică plină de probleme. Dar nu o uniformitate organizatorică era în viziunea lui Dumnezeu, ci obținerea unei atitudini: stârnirea geloziei. Dumnezeu nu urmărea crearea unui nou popor religios, ci umplerea cu gelozie a unui popor fără credință printr-un grup de oameni care nici nu seamănă cu un popor, printr-un neam fără pricepere după standardele iudeilor. Acest grup, adunarea, așa trebuia să rămână în viziunea lor (un popor care nu este un popor), dar atitudinea trebuia să fie produsă.
Și noi trebuie să obținem atitudini, foc, reacție, să știm să aprindem viziunea Planului lui Dumnezeu în minți, nu să ne aliniem celui mai confortabil compromis social.
(De cele mai multe ori acest compromis se va chema o sinagogă de dezertori de la viziunea lui Dumnezeu.)
În casa lui Iust, acolo unde se adunau iudei creștini (inclusiv foști fruntași), foști prozeliți greci și greci convertiți direct la credință era creuzetul unde prin învățarea evangheliei și a Planului lui Dumnezeu, fiecare din cei prezenți își pierdea identitatea veche și devenea o nouă identitate, grecii câștigau moștenirea lui Avram și iudeii lepădau ce fusese adăugat ca să rămână tot cu moștenirea promisiunilor lui Avram: credința.
Astăzi stăm sub semnul aceleiași provocări: recunoașterea semnului smochinului, a înfrunzirii Israelului, a ultimei perioade a geloziei.
Cine respectă semnele, merge bine pe drum!
De la Iust începând a rămas în istorie un creștinism de casă și unul de sinagogă. Dar despre aceasta voi scrie cu voia lui Dumnezeu în altă postare.
(Urmare-3-)
Vestea Bună 