Nobilul a spus, „Sunt bucuros că vă am aici în Polonia, unde rebotezații nu sunt tolerați. Se află în puterea mea să vă trimit în capitală. Odată ajunși în castel, sunteți acolo pe viață. Intenționez să mă supun ordinului regelui ca oricine pune mâna pe cineva ca voi trebuie să raporteze acest lucru și să îi țină în custodie sau va plăti o amendă mare. Astfel că nu vă voi lăsa să plecați. Luați oameni afară din țară și nu putem să tolerăm acest lucru.” Frații i-au amintit de judecata lui Dumnezeu: când va muri va trebui să își lase bogățiile în spate; deși acuma era un mare domn, asta nu însemna mare lucru în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu respecta un gen de persoane în detrimentul altuia. Nobilul ar trebui, prin urmare, să fie atent la ce face. Apoi, domnul le-a cerut să îi dea tot ce aveau asupra lor, incluzând scrisori și merinde. Au refuzat, astfel că i-a spus magistratului principal să îi percheziționeze și să ia tot. Dar magistratul și ofițerii curții nu doreau să facă asta.
Ei au spus, „Dragă domnule, găsim ca dificil luarea bunurilor unor oameni temători de Dumnezeu care doar își mărturisesc credința și nu au făcut rău cuiva.” Nobilul și oficialitățile s-au înfuriat pe magistrat și pe oamenii săi și i-a ponegrit cu atâta asprime că aceștia, intimidați, au mers la frați, implorându-i să le dea bunurile lor.
Dar ei i-au spus, „Ați auzit de ce refuzăm să o facem. Suntem ținuți în închisoare deși suntem nevinovați, pur și simplu de dragul adevărului lui Dumnezeu. Din moment ce nu datorăm nimănui nimic, nu vă vom da nimic. Dacă ni le luați prin forță, trebuie să ne supunem, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. Nu ne vom răzbuna.” Astfel că magistratul și oamenii lui au început să își facă treaba fiind înfricoșați și tremurând, rugându-i pe frați să îi ierte – o făceau doar pentru că domnul lor i-a forțat să o facă. Frații le-au spus că acționau împotriva conștiințelor lor și sub frică de oameni, ceea ce nu era creștinesc. Fiecare om, domn sau slujitor, trebuie să își poarte vina când întâlnește judecata lui Dumnezeu. Nu va fi de folos să dai atunci vina pe nobil sau pe alții. Prin urmare, ar trebui să se pocăiască și să își schimbe viețile dacă doreau să scape de iad.
Domnii și magistrații erau severi cu frații, dar oamenii de rând în general aveau empatie față de noi. Mulți veneau zilnic, șocați să îi vadă atât de crud înlănțuiți în butuci; mulți au plâns la acest lucru.
Un funcționar a fost trimis să îi întrebe dacă se dau bătuți sau plătesc pentru eliberarea lor sau dacă doreau să moară pentru credința lor. Ei au răspuns, „Ar trebui să știți că nu vom plăti nimic. Nu este creștinesc să eviți crucea prin plata unei sume de bani. Vom suporta crucea din frică și dragoste de Dumnezeu; de dragul său vom suferi pentru cât o va permite el. Puteți citi în multe locuri că credincioșii întotdeauna au avut parte de prigoană și moarte și nu poate fi altcumva pentru noi.”
În a cincea zi, oficialul care i-a trădat a venit ca și cum ar fi avut ordine de la domnul său să îi țină pe frați în arest sigur. A dat acest ordin magistratului principal și le-a spus fraților, „Credeți-mă, totul s-a sfârșit cu voi. Cu ușurință ați fi putut să vă eliberați, dar ați tărăgănat-o prea mult și ați refuzat. Nicio rugă nu vă va mai ajuta acum. Deja am stabilit condamnarea voastră și nici măcar dacă plătiți o sumă importantă de bani nu o puteți evita.”
A început să vorbească despre Scripturi și biserica creștină, dar curând s-a încurcat și a spus în fața tuturor că nu mai știa care era biserica creștină și a plecat acoperit de rușine. „Aveți conducători pe cinste!” au spus frații. Ei ar trebui să vă învețe, dar aproape orice babă din sat v-ar putea spune mai multe despre ce înseamnă să fii un creștin. Vedeți ce fel de creștini sunteți!”
Vestea Bună 