Întemnițarea și eliberarea lui Mihai Veldthaler și a lui Paul Schnitzer, 1557. Cronica fraților hutteriți. (90)

În 1557, frații Mihai Veldthaler și Paul Schnitzer au fost trimiși în misiune pe valea Rinului. Au călătorit prin Suabia, în zona numă Ries și mergeau în drumul lor peste Alpii Suabiei de la Aufhausen1 la Aalen, când au fost arestați chiar acolo pe șosea de către contele Wolf von Öttingen însoțit de patru călăreți. De ani buni, lui Veldthaler îi era teamă să nu cadă în mâinile acestui bărbat, care îi era bine cunoscut lui și tatălui său. (În afară de asta, era un papistaș și l-a ars pe rug pe fratele Hans Schuster la Wasserburg.) Unul dintre bărbați a călărit până la frați și i-a întrebat de unde erau și încotro se îndreptau. Fără să se gândească, fratele Mihai a spus că erau din Moravia și se îndreptau înspre Rin. Când a auzit contele, i-a chemat la el. Înfuriat, a tunat și fulgerat la Mihai, întrebându-l ce făcea în județul acesta. Plănuia oare să direcționeze greșit oamenii așa cum făcuse în Bavaria? Dar Mihai, palid de frică, l-a rugat pe conte să nu facă asta deoarece deja s-a vărsat destul sânge nevinovat.

Contele a răspuns, „Nu există altă cale decât să vă iau cu mine ca prizonieri. Aceasta este decizia Confesiunii de la Augsburg.” Le-a ordonat la doi dintre călăreții săi să îi ia pe frați cu ei în timp ce el însuși s-a grăbit înspre sat (care nu îi aparținea) și i-a chemat pe țăranii de acolo să îl însoțească. S-a purtat de parcă ar fi fost un conetabil. I-a luat pe frați la han, i-a pus la o masă și i-a poruncit unuia dintre oamenii lui să îi supravegheze îndeaproape. Contele a plecat repede și a trimis acasă după o căruță cu doi cai, opt infanteriști și trei călăreți. Au sosit înarmați din cap până în picioare și stăteau pregătiți cu muschetele armate. Căruța a fost adusă la ușă și oamenii s-au aliniat pe cărare de ambele părți astfel ca frații să treacă printre ei. Conetabilul a mers la ei și le-a spus „Acum, camarazilor, afară cu voi. Trebuie să vă leg. Domnia sa mi-a dat ordine stricte să am mare grijă de voi.”

Fratele Mihai a răspuns, „Fă ceea ce Dumnezeu îți permite să faci.” Și astfel, cu încredere solidă în Dumnezeu, cei doi frați l-au urmat până la căruță. O mare mulțime de bărbați și femei s-au adunat. În timp ce prizonierii urcau în căruță, Mihai le-a spus oamenilor cum i-a reținut contele, nu pentru că erau hoți sau ucigași – nu aveau nicio dorință să jefuiască sau să facă rău cuiva – ci pur și simplu din pricina credinței lor. Oamenii au simpatizat cu ei, iar hangiul chiar i-a implorat pe călăreți în numele fraților să îi cruțe de temnița îngrozitoare unde nimeni nu rămânea în viață.

În acel moment conetabilul a spus, „Am ordine de la Domnia Sa să vă leg picioarele împreună sub căruță, dar dacă promiteți să stați nemișcați și să vă purtați frumos, n-o voi face.” Mihai Veldthaler i-a răspuns că dacă ar avea încredere în ei, ei ar merge singuri la castel. Astfel că conetabilul nu i-a legat, s-a așezat în căruță, a îndreptat o suliță înspre ei și le-a spus, „Dacă vreunul dintre voi încearcă să fugă, îi înfig asta în el.” A dat ordinul de pornire. Opt infanteriști au înconjurat căruța, iar trei călăreți mergeau în față. Dar în timp ce plecau din sat, căruțașul a refuzat să continue dacă prizonierii nu erau legați, deoarece acestea au fost ordinele contelui. Astfel că conetabilul le-a legat picioarele fraților împreună sub căruță și au parcurs restul drumului în această manieră mizerabilă.

La sosirea lor la castelul Flochberg, lângă Bopfingen, administratorul-șef al proprietății, numit Raming, a exclamat, „O, Mihai, Mihai, mă doare să te văd așa.” El îl cunoștea pe Mihai bine – odată fuseseră prieteni.2 I-a ordonat conetabilului să îi dezlege pe frați și i-a dat jos din căruță. Fratele Paul a fost pus în bastion împreună cu alt prizonier. Administratorul-șef, împreună cu un doctor și cu vătaful, și cu un funcționar cu pană și cerneală, au venit la Veldthaler și l-au întrebat ce făcea în județul Domniei Sale și ce treabă avea el aici. Mihai i-a spus că nu făceau nimic; erau doar în trecere spre Rin pentru a se întâlni cu camarazii lor în credință. Apoi administratorul-șef l-a întrebat care i-a fost parcursul până la credință și acum cât timp s-a întâmplat asta, Mihai a spus că administratorul cu siguranță că își amintește cum el, Mihai, a mers la Falkenstein în Austria și cum frații care lucrau pentru domnul castelului de acolo i-au spus că un om care duce o viață lumească nu îl poate mulțumi pe Dumnezeu, cu atât mai puțin să obțină mântuire. Astfel că a luat în considerare mântuirea sufletului său și a acceptat adevărul; aceasta a fost aproximativ cu zece ani în urmă. Administratorul-șef a fost de acord că a fost acum zece ani și a spus cu încuviințare că nu l-a știut niciodată pe Mihai altcumva decât sincer. A continuat, întrebându-l pe Mihai cine îl botezase, iar Mihai i-a spus. Apoi l-a întrebat care era statutul său în cadrul comunității – el auzise despre el că era liderul – și ce fel de muncă făcea. Mihai a spus că era cel mai umil dintre credincioși și că lucra ca tâmplar de finețe. Celălalt la întrebat, „N-ai învățat asta înainte să te alături comunității?” Mihai a răspuns că a învățat aceasta și alte meserii în comunitate.

Când a răspuns la toate întrebările, adăugând, „Chiar dacă aduci trei călăi, nu voi spune ceva diferit,” l-au dat pe mâna temnicerului, care l-a pus într-o temniță întunecată. I s-a spus că era la cinsprezece metri adâncime și nimeni nu putea să rămână în viață pentru mult timp. Temnicerul i-a poruncit să îi dea orice ar fi avut la el, l-a făcut să stea pe un placaj de lemn lângă puț și i-a spus să aibă grijă și să se țină strâns de frânghie ca să nu cadă. Apoi a fost coborât jos. Frânghia se răsucea și se balansa ca și cum nu ar fi existat un fund.

Când a ajuns la fund, iar temnicerul a închis puțul și a plecat, Mihai a căzut pe genunchi și, în necazul său, s-a rugat Domnului cum nu o mai făcuse vreodată în viață. S-a pregătit pe sine să își predea viața ca un sacrificiu lui Dumnezeu. S-a rugat fără oprire, nu ca Dumnezeu să îl ajute să scape, pentru să a renunțat la acea speranță, ci ca el să reprezinte o cinste pentru Dumnezeu și o bucurie pentru toți credincioșii.

Era așa o beznă în închisoare că nu putea vedea nimic. Pe la prânz cam pentru jumătate de oră o dâră de lumină venea printr-o fereastră care se afla la aproximativ cinsprezece metri deasupra lui. Noaptea era o umezeală așa mare și atât era de cald că credea că se va sufoca. Și-a dat jos toate hainele în afară de cămașă și cu bucurie și-ar fi dat-o și pe asta jos dacă nu s-ar fi simțit rușinat înaintea lui însuși, apoi înaintea lui Dumnezeu. Mâncare i se lăsa în jos, dar nu putea să mănânce prea mult. Funcționarul a venit deasupra temniței și a încercat să îl convingă să se lase întors la vechea credință „creștină,” spunând că fratele lui Paul era pregătit să asculte și că și el ar trebui să se dezică. Mihai a spus, „Asta nu o voi face, nici nu cred că fratele meu Paul s-a dezis.” Evident că acesta nu era adevărul. La fel au procedat și cu Paul, spunând că fratele Mihai era pe cale să se răzgândească și că ar trebuie și el să vrea asta. În felul acesta încearcă diavolul să prindă în capcană copiii lui Dumnezeu prin minciuni și înșelăciune. Nu trebuie avută încredere în el sau în copii lui și nici să fie crezuți.

Dar frații au continuat să se roage lui Dumnezeu. Îngenunchiau, mâinile lor se ridicau înspre ceruri, până când erau prea sleiți să continue. Domnul le-a auzit rugăciunile și i-a schimbat inima contelui, pentru că administratorul-șef, doctorul și domnițele contelui îl rugau de dragul tatălui lui Mihai Veldthaler, pe care îl cunoștea bine și îi era plăcut. Într-un sfârșit, după ce s-a gândit iar și iar, contele și-a trimis administratorul-șef împreună cu doctorul la prizonier. Din vârful temniței, gardianul a strigat jos la Veldthaler să își strângă lucrurile și să se așeze pe placajul de lemn. Mihai se gândea, „O Doamne Dumnezeule, sprijină-mă și ajută-mă să rezist. Acum o să mă trimită la galere.” S-a așezat pe placajul de lemn. Frânghia se balansa dintr-o parte în cealaltă. Administratorul-șef l-a încurajat să se țină strâns ca să nu cadă; el însuși a direcționat frânghia prin puțul îngust până în vârf.

Când Mihai a ieșit la suprafață, foarte palid, administratorul-șef i-a oferit acestuia libertatea sa cu condiția ca să meargă acasă fără să mai călătorească mai departe. Niciodată să nu mai pună piciorul pe teritoriul contelui. Un efort foarte mare i-a costat pe ei să îl determine pe conte să facă asta. Dar Mihai a răspuns, „Asta nu pot face. Vă mulțumesc pentru toate necazurile pe care le-ați pătimit în numele meu, dar nu pot merge direct acasă și să abandonez pământul care îi aparține Domnului din ceruri. Se poate ca să nu mai vin niciodată aici; dar se mai poate întâmpla ca Dumnezeu să îmi dea un motiv să mă întorc. Asta-i ceva ce nu știu. Domnul ne poate ghida să călătorim mai departe sau să mergem direct acasă. Vom face ceea ce ne va arăta el să facem.”

La aceste cuvinte, administratorul-șef s-a înfuriat și a spus, „Atunci toate rugămințile noastre au fost în van, iar Domnia Sa nu va fi de acord. Astfel că poți foarte bine să te întorci în temniță. Îi vom raporta încăpățânarea ta Măriei Sale. Sunt sigur că nu te va lăsa să pleci.”

Apoi l-au lăsat, iar în prezența funcționarului, Mihai a căzut pe genunchi, rugându-l pe Dumnezeu pentru protecție împotriva la tot răul și îl lăuda pentru marea lui îndurare. Cam la o oră mai târziu s-au întors de la conte și au repetat aceleași condiții, la care Mihai a dat același răspuns. La asta administratorul-șef a spus, „Dumnezeu îți arată că ar trebui să mergi acasă și să nu mai vii niciodată aici. Diavolul îți șoptește să continui. În afară de asta, pământul nu îi aparține Domnului din rai; îi aparține Domniei Sale. Dumnezeu i l-a dat lui, iar domnul meu nu te vrea pe pământul său.”

Cum n-ajungea nicăieri cu Mihai, a spus că dacă doctorul, de asemenea, dorea să își asume riscul, ei ar fi luat asupra lor responsabilitatea de a-i da drumul. Dar Mihai ar trebui să stea în gardă. Fiecare loc era supravegheat și dacă nu mergea direct acasă și era prins din nou, el nu ar mai fi avut a doua șansă. El ar trebui să își amintească asta.

Astfel că a fost eliberat și i-au spus că au cerșit pentru eliberarea însoțitorului său de asemenea. La puțin timp după l-au adus pe fratele Paul la el la poartă. Înainte de orice altceva, Mihai l-a întrebat pe Paul dacă mai era adevărat și neclintit. Când Paul a spus că da, și-au strâns mâinile, s-au îmbrățișat și l-au lăudat pe Dumnezeu că i-a înapoiat unul celuilalt ca frați credincioși. Atunci erau gata să pornească, dar gardianul și-a cerut cheltuielile de întemnițare. Ei i-au spus, „Nu îți datorăm nimic și nu îți vom da nimic. Am fost întemnițați pe nedrept.” Temnicerul a strigat la portar să nu îi lase să iasă și a mers la conte să îl întrebe ce ar trebui să facă. Mesajul a venit înapoi spunând doar să îi lase să iasă.

Au călătorit cu bucurie și în frică de Dumnezeu, iar și iar lăudându-l pe cel care te pune și te scoate din închisoare din nou. Și-au pus încrederea în Domnul și după ce au ajuns la Rin și și-au îndeplinit sarcina în supunere față de misiunea lor pentru biserică s-au întors bucuroși la biserica-comunitate cu conștiințele curate.3

Această istorioară ne arată cum tratează lumea pe aceia care i se supun lui Dumnezeu și cât de mult îi face lumea să sufere de dragul adevărului divin și a credincioșiei; cum aceia care îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat se păstrează pe ei înșiși nepoluați de către lume și liberi înaintea lui Dumnezeu, necontând costul. Prin urmare, Dumnezeu stă alături de ei și este cel care le oferă ajutor.

1 Aufhausen lângă Neresheim, Suabia, la aproximativ 35 de km. la sud-est de Aalen. Contele Öttingen era administrator pentru districtul bavarez al Wasserburg-ului. Vezi Theologisches Literaturblatt (1916), 110.

2 Mihai Veldthaler provenea din nobilimea bavareză și înainte fusese administrator județean. După ce s-a alăturat Frăției hutterite, a învățat tâmplărie fină (Tischler, nu Tuchscherer, tăietor de pânze; aceasta ar fi după Wolkan, Geschicht-Buch, 287 n., care nu este de acord cu Beck, 216 n.1). A devenit un slujitor al Cuvântului și a murit în 1587; vezi dedesubt, p. 509 (!); ME, IV, 804.

3 Cântarea lui Mihai Veldthaler despre experiențele sale este sursa pentru relatarea de mai sus; vezi LdHBr, 545-551, cu acrostihul „Michael Veldthalers Lied.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s