Întemnițarea și evadarea fratelui Hans Kral, 1557. Cronica fraților hutteriți. (89)

În 1557, la scurt timp înainte de Înălțarea Domnului, fratele Hans Kräl (numit Kitzbühler după locul său de naștere) a fost luat prizonier din cauza mărturiei sale pentru Isus Hristos și adevărul divin. Călătorea pentru cauza lui Dumnezeu când a fost prins la Taufers în valea Puster. Cam la vreo un kilometru și jumătate de castel s-a întâlnit cu un grup de cinci oameni, incluzându-l și pe judecător, Talhammer. Judecătorul l-a salutat, din moment ce nu îl cunoștea și a trecut mai departe, iar Hans i-a răspuns la salut. Apoi funcționarul judecătorului a călărit până la el și l-a întrebat de unde este. Hans a spus că din Moravia. Funcționarul s-a interesat de treaba lui, iar Hans i-a spus că își vizita frații. Când funcționarul l-a întrebat dacă rebotezații erau frații săi, iar Hans a admis că aceștia erau, funcționarul l-a arestat pe loc. Judecătorul a făcut cale întoarsă, a descălecat și luându-i propria curea fratelui Hans de pe trupul său l-a legat cât de strâns a putut și l-a pus să meargă pe lângă calul lui. Hans a trebuit să alerge ca un câine prin noroi și bălți pentru un kilometru și jumătate întreg până când au ajuns la castel. El era albastru de la sufocarea provocată de alergătură și cureau strânsă. De abea putea sta în picioare. Stăpânul castelului, numit Füeger,1 l-a mustrat cu asprime pe judecător pentru că îl legase atât de strâns.

Apoi l-au percheziționat, au luat tot ceea ce au găsit și l-au pus în închisoare pentru două zile. Următoarea zi, o joi, l-au adus pentru o audiere. Nobilul Füeger și cu alți trei l-au interogat cu privire la credința sa și despre punctul său de vedere referitor la botez și mesă. A depus mărturie pentru adevărul divin și a vorbit despre credințele sale, botez și Cina Domnului. Apoi au încetat să îl mai interogheze și îl presau să se dezică. Când le-a spus să nu mai aștepte să abandoneze ceea ce recunoscuse ca adevăr, l-au dus înapoi în închisoare.

O săptămână mai târziu Füeger și alți șase l-au interogat din nou, dar cum n-au ajuns nicăieri l-au băgat din nou în închisoare.

Altă săptămână a trecut și a fost adus pentru o audiere înaintea întregului consiliu. Judecătorul a numit credința sa erezie, iar biserica lui Dumnezeu o sectă. Fratele Hans a spus că nu era nici erezie și nici o sectă, ci biserica lui Dumnezeu. „Te ia diavolul dacă crezi că voi sunteți biserica lui Dumnezeu!” a răspuns judecătorul mâniat. A repetat-o de fiecare dată când Hans pomenea de biserica lui Dumnezeu și a spus că îl va învăța să nu o mai spună din nou. Dar fratele Hans a persistat cu atât mai mult. Apoi judecătorul i-a spus că un ordin a venit de la Innsbruck prin care se cereau numele liderilor care au trimis frați în misiune și ale acelora care le-au oferit mâncare și adăpost. El le-a răspuns, „Noi nu suntem trimiși să facem rău cuiva. Misiunea noastră reprezintă mântuirea oamenilor, pentru a le cere să se pocăiască și să-și schimbe viețile.” Dar această ultimă întrebare, a adăugat, nu era despre articole de credință; nu doreau să știe și el să nu le spună acestea.

Apoi, judecătorul l-a avertizat cu aprime să își aibă în vedere propria lui siguranță. Dacă nu le spunea cine le-a dat adăpost, mâncare și băutură, ei vor folosi violență fizică pe el. Astfel că fratele Hans i-a întrebat pe judecător și pe întregul consiliu cum le-ar pica dacă i-ar trăda pe ei după ce i-ar fi făcut lui o faptă bună. Membrii consiliului s-au uitat unul la altul și au spus că nu le-ar fi plăcut deloc. Judecătorul s-a mâniat. L-a întrebat dacă dorea să acuze un consiliu onorabil că l-ar convinge să trădeze pe cineva și i-a repetat avertismentul de a avea grijă, pentru că se vor ocupa de el cu toată seriozitatea. Din moment ce Hans a refuzat să le spună ceea ce doreau să știe, a fost trimis înapoi la închisoare. A trebuit să stea flămând, în timp ce ei mergeau să mănânce.

Când s-au ridicat de la masă, l-au reținut din nou și l-au condus înspre camera de tortură. Și-a dat jos pelerina singur și s-a așezat atât de binevoitor sub frânghie că privitorii nu și-au putut reține lacrimile.

Torționarul l-a întins pe frânghie, iar judecătorul l-a avertizat din nou să se cruțe pe sine însuși și să mărturisească. Dar fratele Hans a spus că nu va trăda pe nimeni. El putea să aștepte voința lui Dumnezeu. O piatră mare a fost adusă. Judecătorul s-a înfuriat când și-a dat seama că nu făcea niciun progres și a spus, „Voi toți jurați că nu trădați și că nu vă turnați unul pe celălalt.”

Hans a răspuns, „Noi nu jurăm; nu trădăm pe nimeni, pentru că nu e bine.”

Apoi judecătorul a spus, „Ești o târâtură. Deja te-am prins spunând o minciună. De ce te lași să fii torturat? Totul s-a terminat cu tine oricum.” (Luați aminte bine ceea ce diavolul și copii lui pot face. Ei știu că un om care nu rămâne drept nu poate să stea ferm pe poziții.) Fratele a protestat: el nu era o târâtură – cu ce minciună l-au prins? Judecătorul i-a răspuns, „Tu ai spus că nu ești un învățător, dar noi ne-am dat seama că ești.” Fratele Hans a răspuns că nu era un învățător, dar dacă ar fi fost, nu ar fi fost rușinat, pentru că este onorabil înaintea lui Dumnezeu. Astfel că l-au lăsat să atârne de frânghie și au purces în camera de consiliu.

Torționarul a rămas cu el și l-a rugat să dea informația. „Nu se vor opri până când nu te vor zdrobi.” Hans i-a răspuns că va aștepta și va vedea cât de departe îi va lăsa Dumnezeu să meargă. Nu puteau face mai mult decât le permitea Dumnezeu. Torționarul l-a luat în derâdere, „Nu ești decât un prost dacă crezi că Dumnezeu poate vedea ceea ce-ți facem aici în gaura asta!”

Apoi consiliul s-a întors, spunând că doamna castelului i-a rugat să nu îl tortureze și prin urmare se vor opri. L-au trimis înapoi în închisoare.

După aceea, nobilul Füeger a călărit până la Innsbruck, locul unde se afla guvernul. Când s-a întors, i-a pus pe preoți să îl interogheze pe Hans în prezența lui pentru doi zile încontinuu, vinerea și sâmbăta.

Orice ar fi încercat, nu ajungeau nicăieri cu învățătura lor falsă și rugămințile insistente. Ar lua prea mult să consemnez totul. Hans a rămas neclintit și luând cuvântul o dată, a spus că se afla în adevăr și că va rămâne în el cu ajutorul lui Dumnezeu. Până în acel moment nobilul Füeger s-a înfuriat. „Câine încăpățânat! Am încercat totul cu tine, dar nu mă voi lăsa. Te voi trimite la rug și apoi vom vedea cum îl cinstești pe Dumnezeu.”

Hans a răspuns, „Nu voi suferi pentru că am făcut ceva greșit, ci doar de dragul adevărului, și asta nu îl va necinsti pe Dumnezeu.”

Trei zile mai târziu l-au pus într-o temniță adâncă, unde era beznă totală, în bastionul castelului, unde nu putea vedea nici soare, lună, nici lumina zilei. Nu putea spune dacă era zi sau noapte, ci a observat că era noapte când temnița devenea într-o anumită măsură mai răcoroasă. În timpul zilei era cald și aburit fundul temniței, iar el transpira. Hainele sale i-au putrezit pe trup până când era aproape gol, și pentru o perioadă îndelungată nu a avut cămașă, doar o pătură aspră care i se lăsase de sus. A înfășurat-o împrejurul lui și acolo a stat în mizerie și întuneric. Cămașa lui a putrezit până când niciun fir nu a mai rămas în afară de gulerul dimprejurul gâtului său, pe care într-un final l-a atârnat de perete. Nu putea să mai suporte lumina zilei și nici aerul proaspăt. Când seminția lui Pilat l-au târât sus pentru o audiere pentru a vedea dacă se va dezice, aerul și lumina erau atât de dureroase pentru el câ a fost fericit când l-au coborât în temniță iar.

Puțea atât de urât de la împuțiciunea acestei găuri întunecate că nimeni nu putea suporta să stea aproape de el. Când l-au scos afară, au trebuit să se dea în spate. Consilierii au spus că niciodată n-au văzut o carcasă să pută atât de urât.

Acolo stătea în această temniță îngrozitoare care era plină de viermi și paraziți că trebuia să își acopere capul înfășurându-l într-un țol vechi pe care cineva i-l aruncase din milă. Pentru o lungă perioadă de timp nimeni nu a trecut prin temniță; de aceea paraziții se înrăiseră așa de tare. Hans a fost tare oripilat până când într-un sfârșit s-a obișnuit cu ei.

Șobolanii și șoarecii chiar îi mâncau mâncarea. Când mesele sale îi erau lăsate în jos, trebuia să se asigure că prinde bine bolul înainte ca acesta să atingă solul, altfel viermăraia ar fi mișunat peste tot prin ea înainte de a avea șansa să mănânce. Când dădea bolul în lături, se luptau pe el și se mușcau unul pe celălalt, împingând bolul încolo și încoace și curățându-l cât ai zice pește. Nu putea păstra niciun pic de mâncare, deoarece paraziții ar fi mirosit-o și ar fi mâncat-o chiar de pe corpul său. Dar nu se punea problema să păstreze mâncare, pentru că niciodată nu rămâneau resturi. Nu făceau decât să îl înfometeze. Când era sănătos, putea cu ușurință să mănânce puținul care îi era dat. Când era bolnav și nu putea mânca, atitudinea lor era, „Continuă fără până când simți nevoia să mânânci.”

Paraziții ridicau capacul și beau chiar din recipientul lui cu apă până când a pus o piatră grea pe capac astfel că nu mai puteau să o deschidă.

Cea mai mare supărare a lui era că niciun mesaj nu îi parvenea de la biserică. Pe atunci, Hans Mändel, un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, se afla în munții din Tirol. El tânjea foarte tare după vești despre Hans Kräl și a trimis un mesaj la el în temniță, rugându-l să îi arate vreun semn dacă încă mai era credincios lui Dumnezeu și bisericii sale. Dacă nu avea nimic altceva la dispoziție, să trimită o mică legătură de paie. Hans Kräl bucuros ar fi făcut așa, dar nu avea nici măcar o legătură de paie în temniță. Atât de oropsit era. Apoi și-a amintit de gulerul de la cămașa lui putrezită, pe care îl atârnase de perete și bucuros că îl avea, l-a dat jos și l-a trimis fraților ca semn că se afla în pace cu Dumnezeu și cu biserica. Când au primit gulerul și au văzut cât de nenorocit era, le-a ajuns la inimă și au plâns din milă pentru el. Au trimis un mesaj la el în temniță că ar fi mai mult decât mulțumiți să îi trimită o cămașă sau orice altceva, măcar de-ar ști cum. Dar nu vroia ca ei să încerce pentru că dacă s-ar fi descoperit el ar fi fost torturat din nou și aceia care ar fi adus-o ar fi trebuit să sufere. Astfel că i-a înștiințat să nu îi trimită nimic. El trebuie să se îmbrace cu veșmântul răbdării.

În această stare a petrecut toată vara în temniță, până de ziua sf. Arhanghel Mihail [29 septembrie] în toamnă, când au observat că picioarele lui au început să putrezească. L-au dus în altă închisoare, unde condițiile erau atât de aspre că nimic nu putea fi mai rău de atât. A fost atârnat de o mână și un picior în butuci pentru treizeci și șapte de săptămâni. El trebuia să stea pe o placă aplecată și să atârne de butuci într-o asemenea manieră că nici nu se putea întinde și nici nu se putea așeza cum trebuie și nu putea să se ridice în picioare deloc.

Pe deasupra acestui chin, mai era supus și bătăii de joc de la oamenii fără de Dumnezeu care îl luau peste picior: „Acolo zace un om sfânt. Nimeni nu este atât de înțelept precum el, și doar el știe asta. Acolo zace poporul ales al lui Dumnezeu!” Aceasta era pentru că a depus mărturie credincioasă despre biserică.

Pe cealaltă parte, din moment ce nu putea primi niciun mesaj de alinare de la biserică, o dată Dumnezeu i-a oferit o mare alinare în secret printr-un necredincios, un nobil care i-a spus lui Hans să fie curajos și să nu-i fie frică: mulți oameni știau foarte bine ce era adevărat și ce era bine, doar că nu urmau acestea și astfel nici nu le tolerau. Aceasta a reprezentat o mare încurajare.

Așa s-a întâmplat că Dumnezeu i-a solicitat lui Hans să trimită după funcționarul care îl luase prizonier. Funcționarul a venit în curând, s-a așezat și a întrebat de ce fusese chemat. Fratele Hans i-a spus, „Deoarece, așa cum bine știi, ești vinovat de întemnițarea mea și de marea nenorocire în care mă aflu, deși sunt nevinovat – trebuie să îți spun asta. Niciodată în viața mea nu ți-am făcut vreun rău.” Funcționarul stătea acolo, rămânând mut de uimire și nefiind în stare să răspundă. Tot ceea ce a putut să spună e că nu a avut de ales. Fratele Hans a spus, „Într-adevăr, judecata lui Dumnezeu e în tine care te-a ghidat. Pentru că ai fost atât de setos de sânge contra credincioșilor, nu vei fi în stare să eviți aducerea ta în fața judecății prin această ultimă faptă. Ai adus o sentință aspră asupra ta. Dumnezeu se va ocupa de tine și te va pedepsi pentru păcatul tău.” Funcționarul a fost atât de îngrozit că nu a putut spune un singur cuvânt.

A plecat și la mai puțin de două săptămâni a murit noaptea. El avea o stare de sănătate bună, dar apoi în decurs de cinsprezece minute a murit. Dumnezeu i-a adus sfârșitul în mare frică. El urla și se tânguia și a admis că a păcătuit. Așa este scris să se întâmple cu aceia cărora le face plăcere să îl slujească pe diavol și pe acoliții lui. Am omis faptul că superiorii lui nu erau mulțumiți și au spus că merita o recompensă adecvată de la diavol. I-au spus lui (în auzul lui Hans) că trebuia să fi fost o posesiune demonică care l-a făcut incapabil de a-l lăsa în pace pe Hans Kräl, iar diavolul ar trebui să îl ia pentru că l-a făcut pe Hans prizonier. Prea puțin a mai zâmbit de atunci încolo, din cauză la ce făcuse și într-un final a trebuit să plătească pentru aceasta.

S-a întâmplat ca în noaptea în care funcționarul murise, atâta bucurie se pogorâse peste fratele Hans că s-a rugat și i-a oferit mulțumire lui Dumnezeu toată noaptea, pentru că era asigurat că se va întoarce la biserica Domnului. El s-a umplut cu veselie și bucurie, ca regele temător de Dumnezeu Ezechia când a spus, „O, ce lucru minunat că mă voi întoarce din nou la casa Domnului și la biserica sa.” Da, bucuria sa era aceea a regelui și profetului David, care cântă în Psalmi, „Sunt bucuros pentru că îmi spun că mă voi duce în casa lui Dumnezeu, iar picioarele mele vor sta în porțile Ierusalimului, unde triburile Domnului merg și îi oferă mulțumire numelui său.”

Niciodată în viață asta nu a avut parte de o asemenea noapte. Dimineața, soția temnicerului a venit și i-a spus despre moarte bruscă și îngrozitoare a funcționarului din aceeași noapte.

După ceea ce s-a întâmplat funcționarului, nobilii castelului erau foarte înfricoșați și au căutat căi prin care să scape de Hans. Într-o seară cam după o săptămână, un argat de la fermă care presta muncă la câmp pentru castel a venit la fratele Hans cu cheile și l-a întrebat dacă Hans ar avea încredere în el să îi dea drumul. Hans a spus că va vedea ce va face bărbatul după ce era afară. Slujbașul a încercat să deschidă ușa, dar nu putea găsi cheia potrivită. Fratele Hans a spus să nu încerce – pentru că aceasta îl va băga în bucluc. Bărbatul a spus că de asta el trebuia să se îngrijoreze. El a căutat cheia potrivită, dar nu o putea găsi, astfel că a trebuit să se dea bătut. Nu a fost să fie de data aceasta.

Doamna castelului și-a trimis servitorul în temniță pentru a-l dojeni pe fratele Hans, „Domnia sa dorește să îți spună că va trimite după judecător și jurați. Dacă vei spune doar două cuvinte indicând că dorești să fii instruit sau că nu ai avut dreptate, vei fi eliberat. Dacă îți e frică să faci asta deoarece crezi că ar fi un păcat, ea e gata să preia păcatul asupra persoanei sale și tu vei fi liber de acesta.”

Dar Hans a spus, „Du-te și spune-i doamnei tale că deja s-a împovărat cu destul păcat și ar trebui să se întoarcă de la el. Ea nu are nevoie de păcatul altuia.”

Ca rezultat a trebuit să stea în închisoare pentru încă o iarnă. Primăvara următoare a venit un ordin de la guvernul din Innsbruck, pe care nobilii au venit și i l-au citit. Spunea că pentru că era atât de încăpățânat și nu accepta niciun fel de corecție, el va fi trimis la galere. I-au spus cum se va plimba pe ocean, că prizonierii erau dezbrăcați în pielea goală și biciuiți. Dar le-a răspuns că se va încrede în Dumnezeu, Domnul său, care era pe mare la fel de mult ca și pe pământ, pentru a-l ajuta să reziste.

Apoi a fost scos din temniță și i s-a permis să meargă pe lângă castel pentru două zile pentru a învăța să meargă, din moment ce era complet olog de la întemnițare, butuci și lanțuri. A stat în închisoare pentru doi ani minus cinci săptămâni; pentru optsprezece luni din acea perioadă nu văzuse soarele.

Un conetabil a fost făcut responsabil pentru ducerea lui la galere. Hans și-a luat rămas bun de la toți din castel și i-a chemat la pocăință. Doamna castelului i-a trimis un mesaj spunându-i să vină de asemenea și pe la ea, ceea ce a făcut. Ea l-a lăsat pe el să vină în camera ei de scris, unde și-a luat rămas bun de la ea și a chemat-o să se pocăiască. El a rugat-o să îi lase pe credincioși să își continue treaba nestingheriți și să nu îi mai întemnițeze. Ea a fost de acord și a plâns. Cu lacrimile curgându-i pe obraji a spus, „Cât timp voi trăi nu voi mai lua prizonier din nou un credincios.” Apoi i-a dat niște bani de călătorie și l-a lăsat să plece.

Conetabilul l-a luat și au pornit la drum. Acesta era un om nelegiuit, care îl numea pe fratele Hans o scursură de fiecare dată când vorbea cu el. Într-o seară două zile mai târziu, conetabilul s-a îmbătat în hanul din Niederdorf. I-au dat atât de mult vin că a căzut de-a curmezișul mesei, iar când el și Hans au fost duși în pat, conetabilul s-a prăbușit pe pat mort de beat. Apoi dragul frate Hans a deschis ușa dormitorului, apoi ușa casei, a închis-o în urma lui și a dispărut.

Acesta este felul în care Dumnezeu l-a ajutat să evadeze în acea noapte la începutul anului 1559 și s-a întors în pace și bucurie la biserica Domnului, așa cum ne relatează cântarea pe care a scris-o.2 După ce i s-a încredințat serviciul Cuvântului lui Dumnezeu, a mai făcut încă câteva călătorii în Tirol.

Această istorisire ne arată cum Dumnezeu este alături de un om care stă cinstit și adevărat – câtă răbdare și putere îi dă unui om să îndure suferința de dragul credinței sale și a adevărului lui Dumnezeu, ceea ce altminteri ar fi imposibil. Toate acestea s-au întâmplat și au fost transcrise aici ca un exemplu de neclintire pentru ca și noi, de asemenea, să ne putem pregăti pe noi înșine cu devotament adevărat. Nimeni care nu este pur și cinstit nu poate rezista sub asemenea tortură.

În timp ce Hans Kräl încă era întemnițat, nobilul Füeger (stăpânul castelului) a murit de o moarte îngrozitoare. La fel s-a întâmplat și cu funcționarul care îl luase pe Hans prizonier, așa cum deja am spus. Conetabilul care trebuia să îl ducă la galere a murit într-un mod mizerabil de asemenea, în timp ce Hans Kräl încă se afla în munți după evadarea sa. Judecătorul Talhammer a murit doi ani mai târziu. Nici a lui nu a fost o moarte naturală de asemenea. În aceste moduri îi distruge Dumnezeu pe dușmanii săi pentru vina sa față de oamenii lui.

1 Hans Füeger, nobil al proprietății Taufers din Tirolul de sud, acum în Italia.

2 Cântarea lui Hans Kräl, cu acrostihul „Hans Kral Gefenknuslied wie im Got beigestanden” (Cântarea din închisoare a lui Hans Kräl despre cum l-a ajutat Dumnezeu), este sursa istorisirii suferințelor sale descrise mai sus, vezi LdHBr, 538-545; Wolkan, Lieder, 244-246.

Hans Kräl a devenit mai târziu Vorsteher al Bisericii hutterite (1578-1583); vezi dedesubt, pp. 465, 492. (!) Martyrs Mirror, 560-563, „Hans Brael”; ME, III, 231-232; Beck, 217-218.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s