Înșelătoria lui Taufkircher. Cronica fraților hutteriți. (85)

În același an, un nobil bavarez pe nume Taufkircher a trimis un mesaj prin niște oameni care călătoreau la Sabatisch în Ungaria, rugându-l pe Leonard Lanzenstiel, slujitor al Domnului și al bisericii sale, să trimită câțiva frați și un slujitor să pună bazele unei biserici-comunități în Bavaria. Din moment ce Taufkircher și grupul său au insistat, promițând să îndure răbdători orice li s-ar fi întâmplat, să coste cât o costa, rugându-i pe frați să riște de dragul lor, frații fiind mișcați, au căzut de acord. S-a decis ca Hans Mändel, un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, să călătorească până în Bavaria.

Cum se ceruse în mod special ca fratele Mihai Veldthaler să vină și el, a mers înainte cu câțiva frați și după aceea a venit fratele Cristoph Achtznit împreună cu alții. În ciuda pericolului care a devenit curând evident, au investigat situația, astfel ca Hans Mändel să știe de unde să înceapă când va sosi. Ei au crezut că în Taufkircher vor găsi un om cu care să se poată discuta chestiuni legate de credință. Dar Taufkircher s-a răzgândit complet, negând cererea de dinainte pentru Veldthaler sau pentru ca frații să vină și le-a spus că nu dorea ca ei să îi viziteze și că nu se va întâlni cu ei. Chiar a încercat să întoarcă pe câțiva împotriva noastră care fuseseră odată lutherani ca el însuși, dar care erau acum plini de dragoste pentru biserica noastră, recunoscând credința noastră, învățătura și felul nostru de viețuire ca mai bun decât al lor propriu.

Când Hans Mändel, un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, a ajuns să preia sarcina pentru care fusese trimis acolo, s-a creat o mare rumoase împotriva credincioșilor, deoarece multe inimi doritoare i-au răspuns și au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Mânie și ură s-au aprins în Taufkircher. A împrăștiat minciuni despre credincioși, care doreau să se țină de adevăr. A admis că dorise să vorbească cu Veldthaler și cu slujitorul Hans Mändel, dar că credincioșii au fost impulsivi și că ei de capul lor au aranjat vizita lui Hans Mändel și Veldthaler. Aceasta i-a neliniștit pe cei doi frați destul de mult, și pentru mai multe motive decât unul.

Deși acest nobil a căzut de acord să se întâlnească cu ei în castelul său de la Guttenburg, el nu și-a ținut cuvântul. În schimb, a aranjat ca aceasta să se petreacă într-o locație extrem de periculoasă: o fermă din Galbach, de la granița dintre două jurisdicții, Kraiburg1 și Mermos, unde a adunat cei mai mari dușmani și ponegritori ai adevărului. Când s-a făcut cunoscut acest lucru, credincioșii au regretat că au aranjat întâlnirea. Dar pentru nu a aduce vreo ofensă, frații au participat, deși temându-se pentru viețile lor. Hans Mändel atât de precaut a fost că a spus că în toate întemnițările și greutățile prin care a trecut de când a devenit un creștin, și nimic nu îi băgase atât de tare frica în inimă ca și această întâlnire. Dar nu se puteau gândi la vreo altă soluție și s-a crezut cel mai bine să meargă înainte. Și-au pus încrederea în Domnul și au îndrăznit să meargă în acea noapte la locul stabilit. Nobilul se afla acolo cu susținătorii săi, iar camera era burdușită cu oameni. Oamenii stăteau pe bănci și afară la ferestre. Veldthaler a mers primul deoarece îl cunoștea pe nobil, iar în timp ce au intrat în cameră el și cu Hans Mändel le-au urat tuturor harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Apoi frații s-au așezat cu Taufkircher pentru a auzi ceea ce gândea despre ei și ceea ce doreau de la ei. A început cu minciuni, spunând că nu îi rugase să vină, că nu avea nimic de discutat cu ei și că nu avea nevoie de învățătura lor. Apoi a spus că era administrator a ceea ce Stăpânul și Domnul său îi dăduse și sf. Petru nu putuse să îi ia, sugerând că, exact ca și Petru, frații își forțau adepții să adere la comunitatea de obște, ceea ce Hristos nu făcuse. La aceste cuvinte nepotrivite, Mihai Veldthaler a răspuns, „Domnul meu Taufkircher, mergeți prea departe. Este impertinent din partea dumneavoastră să vorbiți împotriva sf. Petru într-un asemenea fel. Nu ar trebui să faceți asta. Sugerați că dacă Hristos v-a dat ceva, sf. Petru v-o va lua înapoi?” Răspunsul lui Taufkircher a fost, „O, șarpe ce ești! Șarpe ce ești!”

Fratele Hans Mändel, credincios slujitor al lui Dumnezeu ce era, a încercat să îl convingă cu privire la acest aspect, dar Taufkircher le-a cerut să îi asculte plângerile sale cu privire la frați și să nu îl întrerupă, pentru că îl va încurca. Mai târziu, el va asculta pentru o oră întreagă expunerea punctului lor de vedere. Dar mințind deja despre un lucru, acum mințea despre un altul. A început prin a întreba dacă Sfântul Duh s-a pogorât asupra unei persoane prin așezarea mâinilor, la care Hans Mändel a răspuns scurt, „Da, dar după caz și caz.” La asta, Taufkircher arunca întrebări disprețuitoare fraților, vărsându-și mânia și răutatea sa. Apoi a cedat, spunând că nu venise pentru a fi instruit de către ei. I-a chemat pentru a-i demasca, pentru a-i mustra că îi direcționează pe alții greșit și să protejeze bunii oameni de la a fi induși în eroare.

La aceasta, un om pe nume Pfenningmann, care de curând devenise un frate, a luat cuvântul în fața tuturor, spunând că nu a fost indus în eroare, ci că „acesta este adevărul gol-goluț, Domnia voastră.” Nobilul s-a ridicat în picioare. Le-a spus că existau spioni peste tot, pe pământ și pe mare și că dacă ar fi fost prinși cu greu ar mai scăpa – erau supravegheați prea îndeaproape. Le vor fi capetele tăiate jos, ceea ce ar fi un lucru bun – după aceea focurile iadului îi așteptau. Și a plecat cu companionii lui nelegiuiți. Frații i-au reamintit de promisiunea sa de a-i lăsa să își explice punctul de vedere, dar n-a fost de niciun folos. Nobilul atât de tare s-a înfuriat pe ei, fără motiv, că după ce a plecat se așteptau doar ca judecătorii districtuali și conetabilii să tăbărească pe ei, așa cum un lup înșfacă o oaie și un uliu vânează o turturică. Dar Dumnezeu nu a lăsat să se întâmple una ca asta. El i-a protejat, pătruns de cauza lor. Toată lauda și mărirea lui să i se dea. Lumea aceasta este plină de capcane pentru aceia care fac lucrarea Domnului.

S-a decis atunci ca Hans Mändel, slujitor al Cuvântului Domnului, ar trebui să meargă în câteva locuri pe partea aceasta a Alz-ului, împrejurul Kraiburg-ului, în Mermos, Altötting și Braunau,2 să vestească adevărul acelora care tânjesc să îl audă. Imediat după ce a început și patru tribunale locale au auzit despre aceasta, ele s-au opus lui cu toată puterea lor. Au trimis spioni, și în secret și pe față, să afle ceea ce se petrecea. Unii dintre aceștia se prefăceau că vroiau să audă ceea ce predicau credincioșii și că erau nerăbdători să devină credincioși. Dar când înșelătoria aceasta a eșuat în a-l depista pe Hans Mändel, oamenii legii au venit cu toată puterea lor, în special aceia din Mermos. Judecătorul districtual împreună cu douăzeci și patru de oameni echipați în armură și cu toate felurile de arme, au venit călare și pe jos unde se strânseseră credincioșii, din moment ce locul lor de întâlnire a fost făcut cunoscut autorităților prin trădare. Dar Dumnezeu în mila sa, a împiedicat scopul inamicilor. Era atât de frig că pământul crănțănea sub picioare, iar luna strălucea foarte tare. În afară de asta, frații aveau o strajă foarte bună. Inamicii lor știau acestea, dar tot au pornit, sperând să producă un atac-surpriză. Dar Domnul i-a făcut să-și piardă elanul. Astfel că la jumătatea drumului s-au întors înapoi, spunând, „Diavolul le spune totul.” Erau furioși pentru că încercaseră pentru unsprezece nopți fără rezultat.

Încercări similare erau făcute pe partea cealaltă a Altz-ului, în jurisdicția Tittmoning, Trostberg și Walt. Lucrau zi și noapte pentru diavol: casele erau supuse la razii în speranța găsirii fraților; fiecare cameră era percheziționată, împungeau cu sulițele și săbiile prin cuptoare și cufere, prin fân și paie și toate erau aruncate. O soție de fermier suspectată că a adăpostit frați a fost aruncată pe scări în jos într-o pivniță. Căutătorii se comportau ca fiarele turbate.

Când acestea n-au dat vreun rezultat, dușmanii au trimis spioni peste tot să asculte pe lângă case, pereți și ferestre. Peste tot s-au pus în așteptarea credincioșilor. Se târau în spălătorii; stăteau la pândă la herse de poartă și la grilaje, la intersecții, după grămezi de lemne, pe lângă locuri de sosire și pe oriunde altundeva credeau că ar fi trecut frații; printre barcagii, marinari și pescari; printre tineri și bătrâni – pe scurt, peste tot. Era interzis, fiind pedepsită prin moarte adăpostirea sau trecerea fraților peste râuri. În orașe, în târguri și în sate o strajă atentă se ținea pentru a-i aresta. Dacă încercau să evadeze sau să se apere, erau bătuți și împușcați. Asemenea fapte erau considerate vrednice, iar ducele a promis o recompensă substanțială.

Astfel că cărarea era îngustă și plină de pericol. Asta a durat pentru unsprezece săptămâni. Eforturi speciale erau făcute pentru a-l vâna pe Mihai Veldthaler, și o pensie pe viață a fost promisă oricui l-ar fi adus. Aceasta însemna că el și fratele Christoph nu erau în siguranță pentru un singur moment, din moment ce magistrații nu manifestau intenția de a-i lăsa să scape. Ei hoinăreau pe ici pe colo, aflându-se încontinuu în pericol, dar Domnul a fost protectorul lor credincios.

Nouăsprezece frați și surori, care erau tineri în credință și care de abea se botezaseră au fost prinși și duși la Mermos. Fiecare a fost adus în fața unui tribunal diferit pentru a nu fi aduși împreună. Mihai Veldthaler și Christoph Achtznit au încercat din greu să îi scoată din închisoare cu ajutorul altor credincioși, dar totul era în zadar.

Dușmanii lor i-au torturat și i-au tentat până când, fiind tineri în credință, s-au dezis cu toții, în afară de unul, Christel,3 care a rămas credincios. El a depus mărturie adevărului și s-a ținut de el și din pricina neclintirii sale, a fost condamnat la moarte și executat cu sabia la Mermos în primele luni ale lui 1555. El n-a trăit niciodată în biserica-comunitate, dar odată ce a ajuns să cunoască și să accepte adevărul, l-a apărat cu sângele său prin puterea lui Dumnezeu. O persoană a spus că ar fi trebuit să ponegrească o dată – doar o mică ponegrire – și ar fi fost eliberat. Dar a refuzat din dragoste pentru Dumnezeu și a ales o moarte amară în loc.

Mesaje soseau de la cei din închisoare rugând ca micii lor copii să fie dați în grija fraților și trimiși la biserica-comunitate. Frații ar fi fost bucuroși să facă asta, dar era imposibil. După ce s-au gândit puțin, totuși, au trimis pentru copiii unui frate care erau la Grundt, în jurisdicția Mermos. Copiii trebuiau să vină într-un loc cam la un kilometru și jumătate depărtare, unde frații se ascundeau în paie pentru o zi și o noapte. Când băiatul a sosit cu micuța lui soră, frații s-au gândit ce să facă, dar în acel moment era imposibil să îi scoți din țară din cauză că râul era înghețat și fiecare drum important, precum și drum secundar, erau supravegheate. I-au întrebat pe copii dacă aveau vreo rubedenie în apropiere. Da, aveau un văr. El, de asemenea, primise un mesaj de la părinții săi din închisoare să aibă grijă de ei. Frații i-au întrebat de câteva ori dacă vărul era de încredere dacă l-ar fi abordat, iar copiii i-au asigurat că nu reprezenta un pericol, puteau avea încredere în el. Astfel că i-au trimis pe cei doi copii la vărul lor, rugându-i să îl aducă și pe el în acea noapte la casa lor. De asemenea, frații vor veni, dar copii ar fi trebuit să îi avertizeze cumva dacă auzeau vreo mișcare, ceea ce au promis că vor face.

După ce copii i-au explicat tot vărului lor, el s-a dus țintă la judecătorul din Mermos să îl înștiințeze. Judecătorul a fost încântat. Sperând să își creeze o reputație, a pornit devreme cu douăzeci și patru de oameni bine echipați, au ocupat casa și a pus ca fiecare cărare să fie supravegheată pentru a împiedica orice tentativă de fugă. Frații nu suspectau nimic. Judecătorul a stat la pândă împreună cu trupa lui nelegiuită până la miezul nopții. S-a mâniat destul de tare când timpul trecea, iar frații nu veneau. De câteva ori, l-a luat pe băiat de păr și l-a numit un tânăr mincinos. La sfârșit a spus că este un truc făcut intenționat.

Băiatul a răspuns, „Domnia voastră, cu siguranță că vor veni.” Dar judecătorul le-a spus, „Diavolul le spune totul,” deoarece același lucru i s-a întâmplat lui de câteva ori înainte. A plecat ca un om care fusese înșelat, dar pentru a fi sigur a lăsat, dintre toți slujitorii de Pilat, pe patru cei mai eficienți ticăloși să supravegheze casa. A ordonat că dacă frații vor veni, ar trebui să fie prinși în viață dacă era posibil. Dacă nu, ar trebui să fie uciși prin toate mijloacele posibile: doborâți, împușcați sau strangulați. Le-a promis că asta le-ar aduce o pensie pe viață de la înălțimea sa, prințul Bavariei.

Oamenii erau pe cale să se străduiască cât de mult puteau. Au încercat să plănuiască ca niciunul să scape. Timpul trecea, și era înainte de două dimineața când frații au venit și au bătut de câteva ori. Scursurile din casă, dându-și seama că a venit momentul, au izbit ușa în lături și s-au repezit la frați cu strigăte puternice. I-au lovit cu sulițele. Frații s-au dat înapoi fiind terorizați. Bărbații l-au atacat pe Christoph Achtznit și l-au doborât ca și cum ar fi fost un bou, iar tot capul său era acoperit de sânge. L-au legat și l-au dus la Burghausen.

Fratele Mihai Veldthaler a fugit fiind înspăimântat și neștiind încotro s-o apuce. A fugit de-a curmezișul grădinii până la gard, care era înalt și acoperit cu spini și s-a aruncat peste cu capul înainte. Spinii i-au sfâșiat fața destul de tare, dar fiind atât de înspământat n-a observat. A fugit peste un câmp arat prin noaptea luminată de lună în frigul ce mușcă, până ce încălțările lui musteau de zăpadă și noroi. A ajuns la o pădure și a căzut în genunchi pentru a se ruga Domnului. Curând după aceea, s-a pomenit la hanul de la care el și Christoph Achtznit au pornit mai devreme. I-a relatat hangiului situația grea în care se afla, dar omul nu îl dorea sub acoperișul său, deoarece nobilii din Mühldorf auziseră de poposirea lor de dinainte în locul acela. Astfel că Mihai a trebuit să plece de acolo, neștiind unde să meargă. Era ud până la piele și ningea și ploua. A intrat în codrii cu niciun alt orizont decât să înghețe și să moară, pentru că nu îndrăznea să se facă văzut. S-a oprit lângă un crâng și și-a dat hainele jos din partea de sus a corpului pentru a-și înfășura picioarele împotriva gerului și frigului. Aceasta ajutându-i partea de jos a corpului, partea de sus îngheța. Când nu a mai putut îndura frigul, s-a gândit că decât să înghețe, mai bine să meargă într-o casă, chiar dacă va fi sau nu va fi prins. Mai bine să moară de o moarte onorabilă decât să moară de îngheț într-un asemenea hal. Având încredere în Domnul, a riscat întorcându-se la bărbatul care îi adăpostise înainte, din moment ce nu avea unde altundeva să meargă. În curând un frate a venit la acea casă întrebând prin fereastră dacă Mihai Veldthaler sau Christoph Achtznit erau acolo. Ei nu știau dacă cei doi fuseseră luați prizonieri sau nu, a spus. Mihai s-a bucurat foarte tare – era ca și cum Domnul i-a trimis un înger. A pornit din nou, iar în aceeași noapte a urat rămas bun unui grup care se îndrepta spre biserica-comunitate [din Moravia], din moment ce Hans Mändel era [angajat în misionariat] în Austria superioară. Astfel că Mihai Veldthaler a fost cumva încurajat, dar pentru multe săptămâni, pe durata postului Paștelui, a trebuit să continue pe cont propriu, împrăștiind mesajul printre oamenii care erau dornici să învețe adevărul. Apoi a călătorit acasă cu aceia care doreau să se alăture bisericii-comunitate și ei au fost protejați de către leul setos de sânge.

Fratele Christoph Achtznit se afla încă în închisoare la Burghausen. A rămas neclintit, și Domnul i-a permis să evadeze având conștiința împăcată, mulțumită rudelor sale. Sora lui Iuliana i-a procurat mijloacele să se elibereze. Astfel că a evadat și s-a întors la biserica-comunitate.

Toate acestea s-au petrecut în Bavaria, unde lumina adevărului licărea printre oameni. Mesagerii lui Dumnezeu, care îi ajutau pe alții să scape de la distrugere, au riscat să plătească un mare preț în această lume, și așa a fost de la începuturi.

1 Kraiburg, Bavaria, un orășel de lângă râul Inn, la est de Munchen.

2 Orășele la est de Munchen; Braunau pe râul Inn la granița austriacă. Formându-se din Chiemsee, râul Alz curge pe direcția nord-est și se varsă în râul Inn.

3 Numele nu ne este dat; vezi Martyrs Mirror, 550. Beck, 204.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s