A doua mare prigoană, 1550. Cronica fraților hutteriți (80)

1550

În 1550, o Dietă generală a fost ținută la Brünn în Moravia, la care regele Ferdinand însuși a venit de la Viena însoțit de mulți călăreți. Când a auzit că frații încă se mișcau ici-colo prin țară ca pelerinii, ordinele sale au fost la fel de necruțătoare ca înainte. Oricine nu s-ar fi supus și nu ar fi dus acești oameni în afara ținutului ar fi căpătat pedeapsă grea și și ar fi pierdut favoarea regelui. Trimiterea de petiții n-ar avea nici un rost; aceast sectă trebuie alungată de pe toate teritoriile regelui. Le-a dat o perioadă scurtă de timp – până de ziua sf. Ioan Botezătorul [24 iunie] – să se pregătească, dar atunci vor fi nevoiți să plece.

Această veste s-a răspândit de-a curmezișul ținutului. Următorul decret a fost bătut în cuie pe toate ușile primăriilor în lungul și în latul țării: Tuturor rebotezaților (dragii frați și surori) li s-a dat avertisment să părăsească țara până de ziua sf. Ioan Botezătorul. Prin decret: Maiestatea Sa Sfântul Împărat Roman.

Când timpul expira, nobilii au început să evacueze pe oricine care s-ar mai fi aflat în ținuturile lor. Astfel că prigoana a prins puteri, și încă erau puține locuri unde ar putea să se odihnească sau să găsească adăpost. Vulpile au vizune și păsările cerului au cuiburi, dar credincioșii nu aveau niciun fel de loc în acele timpuri.

Atunci era un morar neleguit, care venise în Moravia cu puțin timp înainte. Soția lui a devenit credincioasă și ni s-a alăturat acolo. Când a văzut că oricine era liber să atace frații (pentru că Dumnezeu i-a dat în mâinile lor), și-a folosit nevasta ca scuză pentru a opri orice credincios pe care l-ar fi întâlnit jefuindu-l și bătându-l fără vreun pic de milă. Astfel că prin el, Satana a câștigat o unealtă folositoare.

Rătăcea în susul și în josul țării, furând tot ceea ce putea. A dezlegat cai de la căruțe, simțindu-se sigur că nu va întâmpina nicio rezistență. Nu îi era frică să își descarce furia, pentru că nimeni nu ridica o mână să îi ajute pe credincioși. Oamenii se uitau mai departe și toate i le tolerau. Erau atât de nelegiuiți încât i-au lăsat omului mână liberă. A continuat astfel pentru o lungă perioadă de timp, până când a murit.

Din moment ce inamicul era acuma într-o poziție de putere, oamenii nu mai tolerau acuma mari grupuri de credincioși în case. Li s-a poruncit să se despartă în continuare și au făcut astfel fiind foarte îndurerați.

Fiecare cine le oferea adăpost îi punea la muncă pentru profitul lui propriu și îi exploata în toate felurile posibile. Credincioșii le îndurau pe toate cu mulțumire, doar de ar găsi adăpost pentru copiii lor și pentru bătrânii și bolnavii lor. Dar nu a fost îndeajuns; prigoana continua în forță. Case erau percheziționate frecvent pentru a vedea dacă credincioșii chiar plecaseră. Oamenilor li s-a interzis să îi cazeze, asta dacă nu ar fi vrut și ei să fie luați imediat și duși la nobili și judecători. Pentru a preveni credincioșii de la a găsi orice loc să poposească, unii proprietari de case au fost întemnițați sau amendați pentru că i-ar fi adăpostit.

Mulți dintre credincioși atunci au trebuit să păstreze distanța față de case și să fugă în păduri și munți în frigul iernii. Săpau gropi în pământ pentru a trăi acolo, ca vulpile.1 Deși grele cum erau aceste condiții, le-ar fi îndurat pe toate cu mulțumire dacă ar fi fost lăsați în pace. Dar în curând chiar și acolo au fost vânați.

La Poppitz, unde credincioșii trăiau în gropi sub pământ, unii oameni nelegiuiți au făcut un foc la intrare și au încercat să îi sufoce sau să îi scoată afară cu ajutorul fumului, dar au fost opriți și alungați. Găști hoațe fugăreau credincioșii din tufișuri și codrii, forțându-i să își continue drumul. Împrejurul Mayberg-ului2 mulți au trăit cu copiii lor în gropi printre tufișuri pentru o perioadă. De asemenea, au trăit în crevase montane și peșteri în stâncile de la Mayberg și în alte locuri asemănătoare din Moravia, oriunde au putut.

La Gätte în Ungaria încă erau 250 de copii într-o gospodărie, ca de altfel și bolnavi și bătrâni, invalizi și orbi. Frații din zona lor îi aprovizionau cu mâncare, trimițându-le pâine, având grijă de ei în dragoste frățească. Dar mareșalul de acolo i-a alungat pe frați, interzicându-le să ia pe cineva pe apă sau pe jos; ar trebui să nu se mai așeze pe proprietățile mareșalului.3 S-a anunțat în piața orașului ca nimeni să nu aibă de a face cu noi. Gărzi au fost postate la porți [-le orașului] pentru a împiedica ca vreun frate să intre. Dacă un om spunea despre el că este un frate, el trebuia să rămână afară. Toate felurile de găzduire, în casă sau la fermă îi erau interzise și nu trebuia să fie vreun pic de milă pentru el.

Un grup a campat lângă o apă și a ridicat corturi, dar oamenii mareșalului i-au alungat și au dat foc taberei astfel ca credincioșii să nu aibă unde să se ducă. Oamenii chiar le-au distrus cuptorul lor pentru a-i priva de pâine de asemenea. Nu exista un capăt pentru frica și nevoințele turmei cele mici și sărace. Ca bufnițele, nu puteau merge nicăieri pe timp de zi. Oamenii dădeau din cap când îi vedeau. Ei reprezentau un obiect de batjocură. Toți strigau la ei, își băteau joc și îi alungau.

Când Petru Bakisch s-a întors din Augsburg (unde se aflase pe perioada aceea), și-a trimis husarii cu decretul regal ca fiecare frate să se pregătească să părăsească comunitatea Gätte din Ungaria, unde încă se afla un număr dintre ei. Oamenii regelui au venit să percheziționeze casa, și astfel frații vor trebui să plece în curând cu tinerii și bătrânii, altfel ar fi fost evacuați cu forța.4 Încă o dată li s-a frânt inima și au dat nas în nas cu frica. Erau opriți în fiecare rând. Nimeni nu era îngăduit să le dea adăpost, deși erau atât de mulți oameni bolnavi și copii. Gloata nelegiuită nu a așteptat mult. Au venit noaptea, au înconjurat casa și i-au scos pe bătrâni și pe tineri afară în frig. Cruzimea, violența și răutatea lor nu cunoștea limite ; până și o piatră ar fi fost mișcată de milă. Au târât bolnavi afară din pat. Nu s-au sustras de la nimic și chiar i-au luat hainele unui cadavru. Hoția nu mai avea sfârșit.

Așa cum deja am spus, au venit noaptea, i-au scos pe frați afară, i-au prins pe unii care încă erau în paturi, le-au înlănțuit picioarele și gâturile cu cătușe și i-au forțat să meargă la tribunal. Au încuiat pe câțiva într-un coteț și au aruncat cu foc înauntru să îi incendieze. Ei au folosit multe metode de torționari, le-au legat mâinile fraților la spate și îi chinuiau. Le trăgeau părul surorilor pentru a le obliga să care bolnavii și copiii afară, pentru că nu vroiau să rămână unul singur în casă până dimineața, sau cu toții ar fi fost arși. Surorile au refuzat cu îndrăzneală. Spuneau că le e frică de Dumnezeu și că mai degrabă ar muri decât să-și ducă copiii și bolnavii afară din casă pe o asemenea vreme de rece – i-ar putea costa viețile lor, iar surorile nu doreau să fie responsabile pentru morțile lor. Sângele lor ar striga la Dumnezeu.

O mulțime nelegiuită a dat buzna înăuntru, doar prea nerăbdători să care bolnavii și copiii afară în frig. Femei și bărbați veneau în fugă și căutau în fiecare colț al casei, fiecare pus pe căpătuială mai mult decât următorul. Așa că au ajuns până la urmă afară în câmp deschis. Cei bolnavi au suferit atât de tare de pe urma frigului și a expunerii că mulți au murit.

Ca și cum aceea nu ar fi fost îndeajuns, chiar și sub cerul liber nu i-au lăsat pe bolnavi în pace. Fugeau prin tabără încercând să îi dea foc, își scoteau săbiile și împărțeau lovituri grele cu ele, le luau pe surori de păr iarăși încercând să le facă să îi care pe bolnavi și mai departe. Apoi mica turmă de credincioși de care ți se făcea milă a pornit la drum din nou, deși noaptea era foarte întunecată și au trebuit să traverseze un râu adânc. Aceasta s-a întâmplat pe durata iernii reci, devreme în 1550. Astfel că oamenii lui Dumnezeu au fost îngrozitor persecutați în toată Ungaria și Moravia. Este imposibil de spus tot ceea ce au trebuit să sufere aceia care îl iubeau pe Dumnezeu de dragul virtuții. În răutatea și invidia sa diavolul, inamicul adevărului, i-a întărâtat pe aceia care erau plini de duhul lui. Acolo a găsit asemenea unelte pregătite, asemenea violenți și nemiloși slujtori, că nu și-ar fi putut dori pe nimeni mai zelos decât aceștia, zi și noapte, pentru că renunțaseră la somn ca să nu piardă nimic.

Un anume frate a dorit să își viziteze soția în Nikolsburg. Când a ajuns la castel, unde ea avea grijă de soția guvernatorului, a fost dus la nobilul von Liechtenstein, care mâniat, i-a poruncit să renunțe la credința și frăția sa – cauza lor era în van și trebuia eliminată. Dar el nu s-a lăsat intimidat. Chiar și atunci când au amenințat că îl vor tortura, el a refuzat să se dezică. Astfel că l-au aruncat la pământ, i-au legat împreună picioarele și l-au spânzurat de picioare de la o fereastră situată la o înălțime considerabilă – o priveliște ce inspira mila. El simțea o durere atât de mare, încât singura sa dorință era de a i se da drumul să cadă pe pământ și să se sfârșească odată cu viața lui, dar a trebuit să stea spânzurat acolo până când nici nu mai arăta a om. Apoi, înainte de a muri, l-au tras înăuntru. Nobilul în furia sa le-a ordonat slujitorilor (să mă exprim cu decență) să îi taie jos organul genital din trup. Dar unul dintre slujitori a spus că n-a văzut niciodată să se facă așa ceva. Asta era treabă pentru un călău, nu pentru ei. La asta, insuși tiranul a luat cuțitul și l-ar fi tăiat, rănindu-l pe frate, dar nobilii săi au protestat cu asemenea îndârjire că s-a oprit. „Îți va aduce rușine în cuprinsul țării dacă se află,” au spus. Dar ce mai poți să zici? Asemenea oameni nu cunosc rușinea.

Când acest maniac a aflat că frații trăiau în peșteri și în gropi subterane pe proprietatea sa, a planificat lucruri îngrozitoare; să îi înjunghie pe frați și să-i lase să moară și să violeze femeile, jefuindu-le de cinstea lor. Dar Dumnezeu în măreția sa i-a protejat pe oamenii săi și s-a opus planurilor tiranului, pentru că au aflat de ele și au fugit.5

1 Vezi ME, III, 382-384, pentru un articol despre aceste „gropi,” numite Lochy de către populația slovacă. Formează un labirint de pasaje subterane și camere pe întinderi mari din sudul Moraviei și se pare că au fost construite conform cu un singur plan, indicând același design și măsurători. Se poate spune că multe dintre acestea au fost făcute de către hutteriți. Vezi Appendix-ul 5 (!); de asemenea Beck, 184-186.

2 Vezi deasupra, p.226 n. (!).

3 Mareșalul Pertolt de Lipé, nobil de Mährisch Kromau (Moravský Krumlov) și Göding (Hodonín), ultimul incluzând satele Gurdau (Kurdějov), Kobelitz (Kobylí), Pawlowitz (Pavlovice), Rakwitz (Rakvice), Saitz (Zaječí), Schakwitz (Šakvice) și altele, unde frații se așezaseră. Vezi Zeman, Topography, sub numele de mai sus.

4 O cântare de 68 de versuri de Mihai Kramer în LdHBr, 166-175, confirmă relatarea de mai sus, în parte cuvânt cu cuvânt. Cântarea lui Kaspar Braitmichel, pp. 175-178, se referă la aceeași perioadă.

5 Vezi Beck, 186-189, pentru relatări ale evenimentelor de deasupra.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s