A doua mare prigoană, 1548-1549. Cronica fraților hutteriți (79)

1548-1549

În 1548, fratele Hans Greckenhofer, un slujitor al Cuvântului și Hans Mändel, de asemenea numit Micul Hansel (Hansel cel scund) au ajuns la Rodeneck în regiunea Adige și au fost puși în lanțuri într-o temniță pentru unsprezece săptămâni. Au fost torturați și chinuiți cu cruzime pentru a-i face să dezvăluie cine îi adăpostise, dar ei au refuzat să o facă. Nu ar fi trădat pe nimeni, prieten sau dușman, astfel că torționarii lor n-au realizat nimic și au trebuit să se dea bătuți. Frații au fost duși înapoi în închisoare și li se-a spus să se mai gândească, pentru că în două zile vor fi interogați iarăși. Dar și-au încredințat cauza lui Dumnezeu, determinați să rămână de neclintit, orice ar face el cu ei. Între timp, au evadat cu ajutorul unei doici, care după aceea, a călătorit cu ei înapoi la biserică.

Pe vremea asta, în 1548, fratele Hans Gentner a murit la Schakwitz în Moravia. El a fost un slujitor credincioas al Cuvântului și al bisericii lui Dumnezeu și după ce a avut parte de multe supărări și lupte de dragul Domnului, a adormit în Domnul având pace în inimă.

Nu cu mult după, la Holtisch în Ungaria, următorii frați au fost aleși pentru serviciul Cuvântului lui Dumnezeu și numiți: fratele Kaspar Braitmichel din Silesia, Hans Schmidt din Raiffach din Tirol, Hans Plattner (sau Wimmer) și Kaspar Klaindopf or Schmidt (un fierar). De asemenea, printre ei se găsea și Fabian Fitz, dar serviciul său nu a durat. Curând a fost demascat și exclus.

În același timp, paisprezece frați au fost aleși și numiți ca slujitori ai treburilor temporale sau administratori.

Matthias Gasser

Christoph Lenck

Kaspar Ebner

Jörg Landendorffer

Thoman Schmidt

Bastel Wardeiner

Andreaus Gauper pentru a doua oară

Kaspar Tischler

Paul Schuster

Crisant Schuster

Avram Schneider (sau Ulstüber)

Valtin Hess sau Schneider (un croitor)

Hans Seckler

Rupp Hess

Așa cum s-a spus, ni s-a ordonat să părăsim Moravia în 1548, în timp ce Leonard Lanzenstiel era bătrân. Sub regele Ferdinand, biserica lui Dumnezeu din Moravia a fost persecutată și oropsită cu severitate. Și când credincioșii s-au reașezat în Ungaria așa cum am spus, aceasta i s-a adus la cunoștință, și de două ori le-a poruncit cu asprime nobililor maghiari să nu adăpostească frații, ci să îi expulzeze din țară.1 Acești nobili, temându-se de defavoarea regelui, le-a refuzat fraților șederea de acum încolo.

În special Petru Bakisch și-a revărsat furia asupra lor; nu a cruțat pe niciunul, nici pe bătrâni, nici pe bolnavi, nici pe copiii mici.2 Au fost amenințați și li s-a dat ordin de evacuare din scurt: în trei zile trebuie să plece cu toții. Oricine va fi încă găsit va vedea ce se va întâmpla cu el. Gărzi au fost instalate pentru a opri credincioșii să ia prea multe cu ei. Erau acolo niște oameni nelegiuiți, care zi și noapte făceau tot ce le stătea în putință să fure mâncare de la credincioși și orice altceva le-ar fi atras atenția. La ei nu exista compasiune.

Petru Bakisch a trimis țărani să taie lemn, să-l aducă în fața caselor fraților și să facă spânzurători chiar în fața ușilor lor ca și cum ar fi fost pregătiți să-i spânzure, în special aceia care nu se mutau îndeajuns de repede. Frații au îndurat multe abuzuri de genul acesta.

Prigonitorii lor nici măcar nu așteptau ca zilele alocate să treacă, ci foloseau violența împotriva bolnavilor și a bătrânilor, celor aduși de spate și a invalizilor. Credincioșii au fost forțați să intre în pădure, chiar și în frigul iernii, să trăiască ca animalele sălbatice. Dacă măcar li s-ar fi permis să facă acest lucru fără să fie hărțuiți, ar fi fost fericiți. Dar nu exista cruțare pentru nimeni, nici milă pentru bătrâni și cu părul sur, pentru femei pe punctul de a naște sau pentru cele care o făcuseră de curând și care aveau grijă de bebelușii lor. Trebuia să pornească în necunoscut.

Tratamentul a fost atât de crud că ar fi fost prea dur și pentru vite, și totuși acești oameni nu au rănit pe nimeni și nu erau vinovați de vreo crimă. Au fost pedepsiți doar pe baza credinței lor și a adevărului lui Dumnezeu și pentru că au respins ordonanțele papei și idolatria sa și au refuzat să se închine imaginii regelui Babilonian.

Credincioșii au trebuit să sufere în fiecare mod posibil. Oamenii le luau posesiunile. Erau tâlhăriți și jefuiți din toate părțile. Au trebuit să abandoneze case și clădiri de fermă, podgorii și teren arabil și tot ce aveau pe câmp sau în sat pe proprietățile lui Bakisch. Tot ce era în case a fost furat tot, incluzând mâncare și băutură. Nimeni nu a ezitat să îi tâlhărească – niciun bărbat sau femeie, bătrân sau copil nu s-au dat înapoi. Singurul lor scop a fost să pună mâna pe bunurile credincioșilor din sat, de pe câmp și din pădure. I-au tâlhărit la drumu mare, luând nu numai cai, vaci și alte animale din șeptel, ci chiar și hainele lor.

Era pe 3 octombrie, 1548, curând după sărbătoarea arh. Mihail, că tuturor credincioșilor li s-a poruncit să părăsească Ungaria. Trebuiau să lase tot – pământul lor, cantități însemnate de grâne, vin, șepteluri și unelte. Și totuși, să fi fost de o sută de ori sau chiar de două sute de ori mai mult, nu s-ar fi gândit de două ori și ar fi lăsat totul mai degrabă decât să îl părăsească pe Dumnezeu și credința lor.

Copiii de abea se așezaseră la cină și i-au oferit mulțumirile lor lui Dumnezeu pentru mâncare și băutură când acești oameni nelegiuiți au dat buzna și i-au forțat să plece de la masă. Mâncarea a rămas acolo până în ziua următoare. Cei slabi au trebuit să se coboare din pat sau erau aruncați din el. Astfel de lucruri rele s-a ajuns să se facă. Credincioșii i-au implorat cu umilință și neîntârziat să aibă milă de copii, până în ziua următoare, pentru că deja era noapte. Dar nicio implorare nu își avea rostul. Răspunsul era, „Ieșiți afară! Plecați! Ieșiți afară din casă și nu lăsați pe nimeni în urmă. Acesta este porunca nobilului Bakisch.” N-au arătat mai multă milă decât ar fi făcut-o animalele. Au pierdut orice urmă de sentiment uman. Numele lui Hristos are de suferit când asemenea oameni se numesc pe sine însuși creștini.

Oamenii erau cât pe ce să mănânce masa de seară, dar dușmanii lor nu i-au așteptat. Mâncarea a rămas pe plită și în bucătărie, pâinea a rămas în cuptor, aluatul în copaie. Așa era violența și cruzimea acestor scursuri fără de Dumnezeu, chiar și o piatră ar fi fost mișcată de milă.

Cruda gloată chiar a vrut să îi jefuiască pe credincioși și de copiii lor, propria lor carne și sânge, păzindu-i astfel ca niciunul să nu fie luat. Dar frații au reușit să pună micii copilași în două bărci și au încercat să îi ducă departe pe apă în toiul nopții. Nu au ajuns departe până ca mulțimea nelegiuită să își dea seama ce se petrece. I-au urmărit, au întors bărcile înapoi și i-au adus înapoi pe uscat. Apoi săracii copilași au fost lăsați să stea pe malul apei o lungă periadă de timp, suferind de pe urma vântului și a frigului în timp ce torționarii lor făceau glume răutăcioase pe seama lor, spunând că trebuie că au transpirat. Așa de cruzi erau. Noaptea a fost amară, și copilașii au suferit tare în timp ce stăteau împreună tremurând, dinții lor clănțănind de frig.

De asemenea, Bakisch a trimis husari, care au intrat în casă, au luat câțiva frați prizonieri în fața nevestelor lor, și i-au dus la castelul din Schossberg. Tot ceea ce Bakisch și oamenii săi au făcut, toate vicleniile, minciunile și cruzimea nu se pot relata. Era de plâns la ce suferințe au fost supuși credincioșii din pricina copilașilor lor.

Au plecat cu toții împreună și au ajuns la râul Morava la înserat. L-au traversat cu barca și au campat în codru.3 Nu au fost lăsați în pace nici măcar aici. În curând au ajuns tâlharii, tot mergând în susul și în josul taberei și luând tot ce le făcea plăcere. Credincioșii au trebuit să se privească, neajutorați, pentru că tâlharilor li s-a dat libertatea păsărilor cerului să ia tot ceea ce pofteau. Astfel că credincioșii au pornit la drum din nou. N-au mers nici 1 kilometru prin pădure că a și venit judecătorul în grabă spunându-le să plece imediat, din moment ce superiorul său, nobilul Veldsberger nu îi dorea aici.

Astfel că nu aveau un loc în care să poposească și nicio casă în care să trăiască; soarta lor ținea de nenorocire, opresiune și violență. Erau ca gunoiul fără valoare pentru toată lumea, încontinuu pe picior de plecare, fără să știe încotro s-o apuce. Își puneau speranța doar în Dumnezeu, știind că îi va ajuta la momentul potrivit dacă vor rezista.

Nobilul Franz Niáry de Branc, deja menționat, de asemenea și-a trimis căpitanul său cu porunci stricte scrise că în concordanță cu decretul regelui Ferdinand, trebuie să-i scoată pe frați de pe toate domeniile sale din Ungaria și Moravia. Căpitanul i-a chemat pe frați fără întârziere, le-a arătat porunca trimisă de stăpânul său și le-a spus că nu aveau de ales: cu toții trebuiau să plece. Îi va ajuta dându-le o escortă de călăreți, cât și infanteriști până la graniță să-i păzească pe drum.

Astfel că aceștia au pornit de asemenea, înfruntând aceleași nenorociri – bătrâni sau tineri, adulți și copii, bolnavi și sănătoși. Lor, de asemenea, nu li s-a dat vreme să se pregătească, ci au trebuit să plece imediat și au călătorit până la râul Morava. În prima noapte au campat în câmp deschis lângă Strassnitz. Ziua următoare au trecut Morava și li s-au alăturat fraților lor, celălalt grup deja trăind în codrii la un kilometru și jumătate de Strassnitz pe granița moravă. Zi și noapte, pentru cinci săptămâni, au trăit în codrii cu soțiile și copiii lor, văduvele și orfanii, cei bolnavi, cei tineri și bătrânii, ca animalele ce trăiesc în sălbăticie. În tot acest timp li s-a făcut mult rău și au fost supuși la multă violență. Tâlharii îi lăsau în pielea goală și un frate chiar a fost ucis în pădure.

Frăția a trimis mulți frați peste hotare să vadă dacă ar putea să găsească o casă, dar a ajuns vorba înapoi că nu au găsit nimic.4 Și totuși nu puteau rămâne în codrii; frigul care mușcă îi obliga să caute un adăpost. Apoi bătrânii le-au vorbit oamenilor alinându-i, îndemnându-i să se țină de Dumnezeu și de adevărul său până la moarte, așa cum sfinții au făcut de la început prin toate prigoanele și greutățile, pentru că lumea i-a tratat în același fel. Acestea au fost spuse de Hristos: „Dacă m-au prigonit pe mine, și pe voi vă vor prigoni.” Și: „Veți fi urâți de toți din pricina numelui meu.” „Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.” Iar apostolul spune, „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” „În împărăția lui Dumnezeu trebuie să întrăm prin multe necazuri.” În alte cuvinte, prigoana este semnul adevărat al ucenicilor lui Hristos și al poporului lui Dumnezeu. Cu acestea și cu multe alte cuvinte vindecătoare i-au încurajat bătrânii pe oameni să se încreadă în Dumnezeu.

Când nu au mai putut să reziste în pădure, bătrânii au împărțit oamenii în mici grupuri de zece sau doisprezece, cât de mulți se puteau adăposti într-o casă. Fiece grup îi era încredințat unui frate, care trebuia să meargă cu ei și să caute de lucru și trebuiau să găsească mâncare unde puteau. Astfel că au trebuit să se despartă unul de celălalt și să se împrăștie. Aceasta le-a provocat cea mai mare tristețe dintre toate. Dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, mai degrabă să fi murit decât să se împrăștie și să trăiască fără adunări și Cuvântul lui Dumnezeu. Dar altă cale nu era, astfel că au căzut de acord și și-au luat rămas bun unul de la celălalt, mulți nefiind în stare să vorbească din pricina plânsului. Lacrimile li se rostogoleau pe obraji în timp ce își dădeau mâna, se binecuvântau unul pe celălalt iar și iar, se încredințau în mâinile lui Dumnezeu și porneau, fiecare grup într-o direcție diferită. Amărăciunea era soarta lor.

S-au întors în Moravia, de unde au fost excluși. Se aflau în mare pericol și au suferit foarte mult, fugind în timp ce erau alungați dintr-un loc în altul. Era multă tristețe și amărăciune din pricina bătrânilor și a celor bolnavi, micuților lor copilași neajutorați, invalizilor și orbilor. Nu puteau să găsească un loc unde să stea, ci petreceau o noapte aici, alta acolo, întotdeauna înfometați și însetați. Unii au trebuit să se adăpostească noaptea sub garduri în zăpadă. Ar fi fost bucuroși să fie cu vacile și porcii în hambare, doar dacă li s-ar fi permis să stea acolo. Și-ar fi ridicat mâinile și i-ar fi mulțumit lui Dumnezeu. Dar nu exista vreun loc pentru ei pe câmp sau în sat. Îl lăudau pe Dumnezeu, se țineau de adevăr și cucernicie și, deși au fost trimiși dintr-un loc în altul, nu s-au deznădăjduit în toată acea iarnă lungă.

Ni s-a refuzat casă și adăpost, deoarece guvernatorul Moraviei le-a interzis oamenilor să ne ofere adăpost, pentru că regele Ferdinand, incitat de către preoți, a continuat să ne amenințe cu asprime. A intimidat moșierii și oricine altcineva a cărui inimă altfel ar fi fost mișcată de milă pentru aflații în nevoie și săracii oameni ai noștri.

Colac peste pupăză, a trebuit să îndurăm multe de la lume și de la frați falși (așezați comfortabil pe proprietatea lor cu casă și fermă), care de asemenea vroiau să ne facă să șovăim. Oriunde mergeam, ni se strigau glume răutăcioase și ironii. Unul a spus, „Mizerabililor, cine credeți că sunteți? Faceți cum fac și ceilalți oameni și apoi puteți să stați.”

Altul a spus, „Suferințele voastre nu sunt de dragul lui Dumnezeu – else sunt pentru că voi sunteți atât de îndărătnici și încăpățânați.”

Alții au spus, „Nu văd rostul a ceea ce faceți. Este doar o ideea de-a voastră, și ați fost direcționați greșit.”

Unii ne ponegreau ca eretici fără de speranță și scursuri și spuneau, „Le stă bine – chiar așa trebuie să fie tratați. Am așteptat mult și bine pentru asta. Ar trebui decapitați, spânzurați, înecați sau arși pe rug.”

Unii își băteau joc de noi când ne vedeau foarte nenorociți, spunând, „Unde este Dumnezeul vostru; de ce nu are grijă de voi din moment ce sunteți atât de evlavioși? Lăsați-l să vă ajute, lăsați-l să vă scoată din asta.”

Alții spuneau, „Nu sunteți voi mari proști? Dacă ați fi avut dreptate, nu ar fi fost de acord cu voi împăratul, regii și savanții lor și alți oameni educați?” Pe scurt, pe deasupra greutăților noastre trebuia să auzim toate soiurile de ironii.”

Apoi, mulți s-au descurajat, au slăbit și s-au prăbușit, astfel că l-au părăsit pe Dumnezeu și adevărul. Nu au putut să rămână de neclintit pe cărarea dură în această sălbăticie, ci prefereau plăcerile păcatului și ale lumii, suferinței răului împreună cu oamenii lui Dumnezeu și purtând rușinea lui Hristos. Aceștia erau cei care au fost superficiali și neglijenți și care nu l-au slujit pe Dumnezeu din toată inima în timp ce locuiau în casa Domnului în timpul vremurilor bune. Nu erau în stare să reziste și nu o puteau ascunde. Trebuiau să plece, ca pleava ce nu poate rămâne împreună cu grâul bun împotriva forței vântului. Aceia a căror inimi nu au fost curate, care s-au împovărat cu păcate, niciunul nu a rezistat până la capăt. S-au slăbit și au istovit. Verigile slabe ale lanțului, cei care nu puteau și nu doreau să sufere de dragul lui Dumnezeu, dar care erau gata să atragă suferința asupra lor de dragul diavolului au lăsat fericirea lumească și privilegiile diavolului să îi câștige de partea lui. Nebunia lor îi va aduce la un sfârșit oribil.

Și așa, mulți au rămas de neclintit și nu au fost duși de pe calea adevărului, chiar și dacă prin greutăți de toate formele și felurile au fost testați. Au fost jefuiți și bătuți de nenumărate ori, dezbrăcați de hainele lor, și tot ceea ce aveau le-a fost luat iar și iar. Nu erau în siguranță niciunde. Oameni în care s-au încrezut să le țină lucruri în siguranță pentru ei le-au luat ceea ce au dorit, chiar în timp ce frații se adăposteau în casele lor. Această perioadă de mare nenorocire a durat mai mulți ani fără pauză. Chiar și atunci nu s-a terminat, ci a devenit mai urâtă, după cum urmează.

1 Un edict datat 16 mai, 1548, interzicea protejarea rebotezaților ce fugeau din Moravia; un mandat din 15 iunie, 1548, ordona expulzarea tuturor rebotezaților din Ungaria; vezi Beck, 180-181; ME, III, 449.

2 Asemenea măsuri dure cum Petru Bakisch a folosit împotriva fraților au reprezentat excepția în Ungaria, în timp ce în general, ordinele regelui Ferdinand din 1548 au primit doar puțină atenție.

3 Lângă Rohatetz (Rohatec) pe râul Morava, la jumătatea distanței dintre Göding (Hodonín) și Strassnitz (Strážnice). În 1548 Rohatetz era proprietatea familiei Zerotin ca parte din proprietatea Strassnitz. Beck, 182.

4 „S-au adunat în codrii de lângă Rohatetz. . . .De acolo au trimis patru frați în Polonia. Aceștia erau Hans Plattner (sau Wimmer), Thoman Schmidt, Ott cel bătrân și Leonard Stuck, aceștia trebuind să găsească un loc unde credincioșii ar găsi adăpost. Au ajuns până în Valachia [România de sud], și nu au putut să găsească vreun loc în care credincioșii să se așeze. . . . Apoi au trimis patru frați în munți – Kaspar boemul [Seidelman], Andreas Gauper, bătrânul Hans Münich din Rotenburg și Leonard Stuck – pentru a găsi un loc unde ar putea trăi credincioșii, dar nu au avut parte de succes.” Vezi Beck, 182-184, pentru mai multe detalii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s