Un slujitor de-al lui Hristos dă piept cu opoziția în toate părțile. Cronica fraților hutteriți (77)

Matei 19:29

Marcu 10:29-30; Luca 18:29-30

Hristos a spus, „Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă (luați aminte: nevastă), sau feciori, sau holde pentru numele meu va primi însutit și va moșteni viață veșnică.” Luați aminte: în acest pasaj unde se află separarea dintre partenerii de căsătorie limitată la adulter ca și cauză? În acest caz nici măcar nu se referă la adulter.

Luca 14:16-24

Când Hristos a vorbit despre strângerea bisericii sale, a spus, „Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: Veniți, căci iată că toate sunt gata.” Iar ei au început să se scuze –unul din pricina ogorului său, altul din pricina perechilor lui de boi, al treilea din pricina soției cu care tocmai se însurase- spunând că nu pot veni. Care a fost replica Domnului? Stăpânul casei s-a mâniat, dând usturătoarea sentință ca nimeni dintre aceștia să îi guste cina, spună lumea ce o vrea.

1 Corinteni 7:10-16

Apostolul Pavel le-a scris corintenilor, „Celor căsătoriți (asta doar dacă amândoi parteneri sunt credincioși), le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărțită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Și nici bărbatul să nu-și lase nevasta.” Și, ca și cum ar vorbi cu simpatie și înțelegere pentru slăbiciunea umană, din moment ce problema s-ar fi putut ridica, el a spus, „Celorlalți le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă și ea voiește să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea.” Pavel (care cerea Sfântul Duh) a fost învățat de către Duhul Sfânt că atunci când un partener crede, iar celelalt nu, situația lor este diferită de aceea a unui cuplu de credincioși –o oarecare libertate poate fi permisă. Altfel, el i-ar fi menținut în legătura lor de căsătorie (așa cum a poruncit Domnul pentru un cuplu de credincioși) și i-ar fi spus credinciosului, „Din moment ce te-ai legat de soția ta, trebuie să rămâneți împreună, fie ce o fi.” Dar el nu a spus asta. Sfatul său face ca chestiunea să depindă de consimțământul voluntar. Dacă există asemenea consimțământ, credinciosul poate să stea. În alte cuvinte, dacă soția necredincioasă dorește, soțul ei credincios poate rămâne cu ea ca și credincios, dar el va trăi o viață nouă și diferită bazată pe credință și urmând ordinea creștină pentru educația copiilor lor și în toate ariile unei vieți creștine. Dacă ea este fericită cu toate acestea și nu reprezintă o piatră de poticnire pentru el, apoi, spune apostolul, el să nu o părăsească atâta timp cât există un loc potrivit pentru ei să trăiască în apropierea bisericii-comunitate. „Și dacă o femeie are un bărbat necredincios și el voiește” (luați aminte: voiește) „să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei.” Aceasta este, ca deasupra, posibilă în cazul în care soțul necredincios este mulțumit să locuiască cu soția credincioasă (care acuma este o soră) în concordanță cu credința ei –asta însemnând ca să îi dea voie să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să rămână printre cei credincioși, să respingă lumea și orice este împotriva conștiinței ei, să îi învețe pe copii calea lui Dumnezeu și nu calea lumii (altfel ei ar fi pătați) și orice alt lucru cerut de credință. Dacă, după acestea, soțul necredincios este fericit și nu își induce în eroare sau se opune soției sale, ea ar trebui să stea cu el.

Ne dăm seama că credincioasa are dreptate când își părăsește soțul necredincios dacă el nu își arată consimțământul voluntar de care vorbește Pavel, el încercând în tot felul de căi înșelătoare să își direcționeze greșit soția și să o facă să își piardă credința –dacă este nemulțumit și se rățoiește la ea, o dojenește, o ponegrește sau o maltratează fizic fără respect sau pic de milă, sau face copiii nevăzuți când e vorba de botez și dorește să îi crească pe căile lumii. Din nou, un partener de căsătorie care este fraged în credință și prin urmare nu este sigur/ă că va trece testul (din pricina presiunii exercitate de autorități sau din alte motive) și care nu are curajul să rămână cu celălalt partener de căsătorie, este justificat/ă a se separa. „…în împrejurarea aceasta”, a spus Pavel, „fratele sau sora nu este legat,” ca și cum ar fi vrut să zică faptul că legătura cu Dumnezeu contează de o mie de ori mai mult decât legătura de căsătorie și promisiunea noastră făcută lui Dumnezeu trebuie să fie ținută deasupra tuturor. Legătura păcii sale nu trebuie să fie jefuită de puterea sa. Trebuie să îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva și nici înălțimi, nici adâncimi, nici orice altă creatură nu ne va despărți de el. În consecință, apostolul Pavel vorbește cu multă seriozitate unui partener de căsătorie care intenționează să trăiască cu unul necredincios, spunând, „Căci ce știi tu, nevastă, dacă îți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți vei mântui nevasta?” Ești sigur/ă că răbdarea și perseverența ta îți vor câștiga partenerul pentru credință? Nu poți numai să eșuezi în a-ți câștiga partenerul de căsătorie, ci poți chiar tu însuți să rătăcești cărarea, așa cum s-a întâmplat în multe cazuri.

Este clar din tot ceea ce am auzit și din Evanghelia lui Hristos că apostolii și biserica de la începuturi de asemenea îngăduia separarea de partenerul de căsătorie necredincios, care opunea rezistență. Prin urmare, biserica din ziua de azi, mica turmă a lui Hristos, are dreptate în a face același lucru. Să ne critice cât poftesc lumea și frații falși; ei nu pot fi ajutați. O persoană care se conformează lumii nu poate fi slujitorul lui Hristos. Un slujitor de-al lui Hristos dă piept cu opoziția în toate părțile. Noi nu favorizăm părăsirea partenerilor de căsătorie, și nu vom da acest sfat niciodată fără să îl luăm serios în considerare. Este mult mai bine dacă amândoi soții se predau Domnului și amândoi îl urmează în credință. Dar cum credința nu este acordată oricui, fiecare persoană trebuie să facă ceea ce vede el/ea ca fiind corect, lăsându-l pe celelalt să își găsească calea. Când Hristos va veni să îi judece pe vii și pe morți, bărbatul nu va putea să depună mărturie pentru soție, nici femeia pentru soțul ei. Fiecare va trebui să răspundă pentru el însuși și să își care propria povară.

2 Corinteni 6:14-18

Pavel predica, „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial?…Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor. Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu. De aceea: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, cum zice Domnul. Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi tată, și voi îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” Partenerul de căsătorie credincios cu siguranță că nu este exclus din această admonestare de a se separa de necredincioși; îi este adresat lui la fel de mult ca și celorlalți oameni.

Dacă vreți să spuneți că această „ieșire” este menită la modul spiritual și nu cu picioarele, ar trebui să știți că oricine părăsește căile nelegiuite ale lumii cu sufletul, cu siguranță că nu își va cruța picioarele. Va merge la modul fizic să li se alăture dacă poate. Dacă a făcut această alegere în duh și în adevăr, acesta fiind cel mai măreț lucru, cu siguranță că nu va neglija pe cele mai mici, pentru că acestea formează un tot. La fel ca Avram, care a plecat când a primit chemarea (deși în inima lui deja părăsise caldeenii și idolatria lor), și ca Lot, care a părăsit Sodoma, la fel și apostolul a plecat din Efes deoarece unii erau încăpățânați și nu credeau, ci vorbeau de rău calea Domnului. Astfel că i-a părăsit și și-a despărțit ucenicii de ei. Așa ar trebui să fie acum astfel ca oamenii lui Dumnezeu, membrele trupului, să rămână un tot.1

A părut adecvat să includem o descriere minuțioasă a articolelor principale ale credinței noastre, pentru a arăta că nu este o credință nouă (un reproș adus nouă frecvent de către lume), ci că aceasta este o credință veche, iar învățătura lui Hristos și a apostolilor săi fiind răstălmăcită și suprimată de către antihrist. Ca rezultat, așa-zisa lume creștină s-a abătut din ce în ce mai departe de calea și adevărul lui Isus Hristos.

Bazele întregii noastre religii, învățături și credință și toate articolele pot fi găsite în a noastră Confesiune de credință.2 Prin urmare, noi ne întoarcem acum la istorie.

1 Cele de deasupra „Cinci articole,” Die fünf Artikel des größten Streits zwischen uns und der Welt, sunt considerate în general a fi precursoare ale muncii lui Petru Walpot, „Marea Carte-Articol” sau Ein schön lustig Büchlein, etliche Hauptartikel unseres christlichen Glaubens. . . , scrisă în 1577, posibil mai devreme. Există un motiv pentru a crede că Petru Walpot de asemenea a fost și autorul textului de deasupra ale celor „Cinci articole.” Pentru o discuție a ambelor documente și textul complet al „Marii Cărți-Articol” în germană, vezi Robert Friedmann, Glaubenszeugnisse oberdeutscher Taufgesinnter, II, Quellen zur Geschichte der Täufer, XII (Heidelberg, 1967), 49 ff. ; Friedmann, Schriften, 129B, 143 ; pentru o traducere a Articolului Trei, vezi Friedmann, ”A notable Hutterite Document Concerning True Surrender and Christian Community of Goods,” MQR, Ian. 1957, 22-62. De asemenea vezi ME, I, 173-174 ; Beck, 271 n.1 ; Leonard Gross, The Golden Years of the Hutterites : The Witness and Thought of the Communal Moravian Anabaptists During the Walpot Era, 1565-1578 (Scottdale, PA, 1980), 200-204.

2 Die Rechenschaft unserer Religion, Leer und Glaubens. P.R., ”Confession of Faith” menționată mai sus a fost scrisă de Petre Riedemann în timpul întemnițării sale în castelul Wolkersdorf (Hesse, Germania), 1540-1542. Partea a doua este specific notată ca fiind scrisă în închisoare; Partea întâi poate că a fost scrisă la scurt timp de la întoarcerea lui Riedemann în Moravia. Vezi Gross, Golden Years, 196-197, 227 n.5.

În timp ce pentru mulți ani exegeții de abia au luat în considerare existența unei tipărituri timpurii, în 1961 o copie a unei astfel de ediții a fost descoperită de către J. Ten Doomkaat Koolman în Biblioteca Centrală din Zurich (Semnată RP. 140, nu este precizată data), tipărită înainte de sau împrejurul anului 1545 (aparținând înainte istoricului bisericii Johann Heinrich Ott, 1617-1682); vezi MQR, aprilie 1962, 169-170. O tipăritură din 1565 (British Museum, Londra, No. 3908a8) se încheie cu cuvintele:”. . .tipărită de curând de Philips Vollanndt.” Următoarea ediție apare în Mittheilungen aus dem Antiquariat von S. Calvary, Vol. I (Berlin, 1870). Vezi Friedmann, Schriften, 91-92. Frăția Hutterită a publicat o ediție germană semi-modernizată în 1902 (Berne, Indiana) și 1938 (Anglia). O traducere în engleză a fost pentru prima dată publicată cu titlul, Account of Our Religion, Doctrine, and Faith: Given by Peter Rideman of the Brothers Whom Men Call Hutterians (Londra, 1950; a doua ediție Rifton, NY, 1970, 1974; a treia ediție în engleză modernizată, se află în pregătire [la data publicării acestei ediții a cronicii, 1987 n. trd.]). Pentru discuții mai elaborate cu privire la Rechenschaft, vezi ME, IV, 259-261; Williams, Radical Reformation, 427-429; Franz Heimann, ”The Hutterite Doctrine of Church and Common life: A Study of Peter Riedemann`s Confession of Faith,” MQR, Ian. 1952, 22-47; aprilie 1952, 142-160.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s