Unde este Biserica Ortodoxă?

Dintre cei 18 copii români răpiți de Barnevernet în Norvegia, doar 5 sunt copii de pocăiți, ceilalți 13 sunt din familii ortodoxe. De ce abia pocăiții s-au sesizat? Unde este Biserica Ortodoxă în acest caz? De ce nu au declanșat ortodocșii protestele?

M-a întrebat o comentatoare
mai înainte:
”O întrebare totusi este oportuna .
Unde este BOR? Nu se aud voci dela conducerea BOR.
Si chiar credinciosii BOR unde sunt?
Sunt majoritari si nu se vad in strada.
Evanghelicii vin dela sute si mii de km.”

Îi răspund aici:

Bună Steliana

Unde este Biserica Ortodoxă?

De ce nu se aud voci de la conducerea BOR?

Iată două întrebări de cuget, de suflet.

Biserica Ortodoxă este o organizație, ca și Biserica Penticostală sau oricare alta. Vestea Bună a lui Dumnezeu (evanghelia) nu se adresează unei organizații sau alteia, ci cugetelor de oameni: ”…ne face vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc…!” spune apostolul.

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăință, (”niciunul să nu piară ci toți să vină” se referă la orice om, nu la o ”Biserică” sau ”Cult”), nu organizații sau structuri. Dacă cercetăm bine Biblia vedem că în orice asociere umană începând de la Babel există un sâmbure de răzvrătire, de conspirație împotriva lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a intervenit și a încurcat limbile la Babel, iar până astăzi, de-a lungul istoriei, această încurcătură s-a transpus asupra religiilor, filozofiilor și politicilor lumii.

Babilonia religioasă din care face parte și Biserica Ortodoxă nu are cuget, nu poate acționa unitar, nu poate avea o voce.

Chiar dacă ar avea cuget acesta nu este nici bun, nici curat, și chiar dacă ar avea voce aceasta nu ar fi auzită, ca și graiul unui cap de balaur, este îngânat sau contrazis de vocile celorlalte capete.

Biserica Ortodoxă și celelalte structuri bisericești unde sunt?

În bisericile pe care le-au construit și unde pregătesc oamenilor porții săptămânale de vrajă, ca să-i poate mulge de arginți.

Unii se păcălesc că dau, alții se bucură că iau.

Există cuget în toate aceste falsități?

Puțin, doar atât cât, de nevoie chiar și înșelătorii trebuie să citească tot din Biblia lui Dumnezeu și tot pe Cuvântul lui să pretindă că se bizuie. Iar mulți oameni aud și unii cred acest Cuvânt și din cât aud și cât cred din Cuvântul scris se formează cugetul fiecăruia.
Că dacă n-ar auzi ci doar ar privi, ce ar vedea fiecare om? Unde este Biserica Ortodoxă, oamenii ei?

Biserica Ortodoxă are centre de profit, cuvioasa Parascheva, cuviosul Boca, geografic așezate echidistant pentru amăgiții din est și din vest, să nu rămână niciunii neușurați de bani.
Și unde este profitul acolo sunt și oamenii Bisericii ortodoxe. Nu toți, dar mulți.
Vezi în octombrie, de Sfânta Parascheva, la Iași: ”ce mai freamăt, ce mai zbucium”…păi, pentru 3 milioane de euro de eveniment mai își pune cineva întrebări de cuget?
Biserica Ortodoxă este formată din oameni.
Neapărat între acești oameni sunt mulți cu cuget bun.
Pe lângă profitori și lichele, pe lângă nepăsători și superficiali, pe lângă ironici există acei ziși sinceri, născuți ortodocși care caută sens în ceața ce-i înconjoară. Ai vrea să crezi că acești sinceri reprezintă Biserica? Nu poți separa sincerii de trișori. Ia-o ca întreg, e pestriță treaba.
Conștiința de grup nu este dată de etichete lipite demagogic, ci de suferința comună.

Victimele din Norvegia au stârnit compasiune pentru că fac parte în același timp din 3 minorități, sunt de 3 ori vulnerabili:
-în Europa sunt Români, acei estici săraci și ciudați cu rămășițe de comunism în ei
-în România sunt socotiți căpșunari, acei români care au plecat să caute colacii din cozile câinilor de la vecini.
-peste tot sunt pocăiți, acei ciudați care nu se mulțumesc cu religia bună a neamului nostru  și ne strică credința, bine că s-au dus.

Ei, când faci parte simultan din 3 minorități, când apasă asupra ta 3 feluri de presiuni și când ca să scapi faci școală, muncești, te zbați atunci ochii și urechile sunt ațintite la orice amenințare. Ai o altfel de conștiință, o altfel de percepție, reacționezi diferit.

Ceea ce pe mulți îi lasă rece, pe tine te pune pe jar. Se numește sensibilitate. Această sensibilitate a pus sub microscop comunismul prin Richard Wurmbrand începând cu 1965. La 24 de ani după plecarea lui Richard în vest, comunismul a căzut ca un domino.
Această sensibilitate pune sub microscop filosofiile atee transformate în politici sociale și îmbrăcate în paradă și demagogie. Și aflăm lucruri groaznice. Un om, un grup o țară, dacă are bani poate face rău mult mai mare decât dacă n-are. Și răul și mascarea lui vor fi de excepție, pe măsura mijloacelor de care dispune.

Unde este Biserica Ortodoxă?
Ne va răspunde Octavian Goga.

Cam tot acolo unde era și acum 90 de ani când a scris el următoarele rânduri (despre credinciosul Tudor Popescu, pe timp ce încă acesta era preot). Am evidențiat răspunsurile lui Octavian Goga, sunt perfect valabile și azi.

Acum doi ani, când eram la ministerul de Culte, mi-aduc aminte, în treacăt mi s-a atras atentia asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserică din Bucuresti, dintr-un cartier mai ferit.
La biserica din mahalaua Cuibul cu barză, mi se spunea că un preot cuvântator adună lume multă care se agită pe probleme religioase si-al cărei număr creste necontenit. Noutatea mi se părea neobisnuită în vârtejul acestei capitale zgomotoase si impresiile ei m-au pus pe gânduri.
Dumineca viitoare, fără nici un anunt prealabil, nu ca ministru ci ca simplu credincios, m-am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia-oară. Spre marea încă surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locas era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate printre multime până la un colt de strană din dreapta iconostasului, de unde desluseam limpede pioasa adunare.
Nimerisem la sfârsit de liturghie si din usa altarului părintele citea binecuvântarea. Era o figura cuvioasă de preot către patru zeci de ani, slab, înalt, cu barba neagră si cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsând cuvintele si interpretând rostul lor într-un sens civilizat fără nici o notă masinală si fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O mutenie desăvârsită stăruia împrejur si la lumina lumânărilor de ceară prin fumul vinetiu al cădelnitei lămuream fete în extazul credintei.
Căzusem pe un aspect de viată cu totul particulară si plină de înteles. Nu stiu să mai fi văzut undeva la Bucuresti un domn cu blană atât de robit de misticismul religios ca cetăteanul din fata mea care, avea aerul unui înalt functionar, si din bisericutele de la tară nu mai întâlnisem obraji imbujorati de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei pasi de mine. Isprăvind slujba, preotul si-a început predica. Dacă tin bine minte, pornea de la parabola evangheliei pe care-o citise si în cadrul ei desfăsura principii de morală crestinească.
Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clisee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăznet, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă si sonoră răscolind în auditoriu întrebări si pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinta lui, crispându-si fruntea palidă de ascet, fata-i învia ca imbibată de-un fluid nervos si în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie care-mi reaminteau pânzele lui Ribera.
Multimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logicei si-i primea argumentul cu o vie agitatie, lăsând să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire de convingere si o necontestată elaborare spirituală.
Când s-a încheiat zbuciumata retorică ce sbiciuise instinctele răului si judecase cu asprime neajunsuri de-ale societătii noastre, slujitorul Domnului s-a retras si printre rândurile poporului rămas în nemiscare un tînăr a început să împartă mici cartulii, în care se schita subiectul celor din urmă sase predici. Credinciosii le-au luat cu ei si s-au răzletit domol, vorbindu-si încet, si din grămadă eu m-am desfăcut pe îndelete cu senzatia că dincolo de sgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări si sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă…
De-atunci nu l-am mai zărit pe părintele Tudor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect si recunostiintă. Astăzi îmi apare într-o postură nouă, si cazul sfintiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de cucernicul preot că o specială evolutie de gândire l-ar fi făcut să se depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericii răsăritene, că prin cuvântările mai recente si cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări rituale si-ar fi depăsit atributiile consacrate de pravili si canoane. Părintele Tudor se înfătisează deci ca un răzvrătit împotriva orânduielii bisericesti de la noi, ca un reformator iesit din îndatoririle tagmei.
Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea si se pare că Sf. Sinod va trebui să se pronunte în curând în cauză, cumpănind pretinsele stirbiri de dogmă si făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor. La lumina acestei hotărâri, vom putea cerceta cu totii un interesant caz de constiintă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase. Procesul va fi instructiv, oricare ar fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă pe toti.
Ceeace justifică însă de pe-acum si cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea părintelui Tudor nu se prezintă ca un simplu act individual, ci se complică cu revolta în masă a enoriasilor, care solidari cu păstorul lor sufletesc, si-au spus si ei părerea. Multimea pe care am văzut-o eu acum doi ani într-o Duminică de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în jurul lui, se identifică cu el si isi însuseste crezul pentru care e tras la răspundere de chiriarhi.
E răzvrătire la Cuibul cu barză, credinciosii au refuzat pe un nou preot, usile lăcasului s-au închis si se vorbeste că în însufletirea lor parohienii decisi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O neobisnuită revolutie sufletească se petrece aici sub ochii nostri, în mijlocul Bucurestilor, la câtiva pasi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des păcatul decât virtutea si pe care năvala tuturor veneticilor a anihilat orice impuls de traditie românească. Există, deci, în acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul răgusit al afacerilor de tot felul, o constiintă care palpită în sferele abstractiunii, o flacără care se aprinde la picioarele lui Crist. Fenomenul e în adevăr plin de învătăminte si-ar trebui să-l înregistreze toti făuritorii de teorii pripite care au lansat legenda indiferentismului de credintă al poporului nostru si s-au putut amăgi cu banala părere că instinctele seculare pot fi strivite după formele goale ale unei asa zise culturi de import… Răzvrătirea de la Cuibul cu barză, manifestarea întârziată de protestare spirituală într-un mediu coplesit mai mult ca oricare altul de necesităti pozitive, probează în mod evident un pronuntat fond de misticism si o netăgăduită înclinare religioasă la noi.
Întrebarea este însă, biserica noastră vie, cu organele ei, pune în valoare aceste laturi sufletesti spre consolidarea morală a societătii si spre vremelnica întărire a orânduirii de stat ? În această ordine de idei, o serie întreagă de consideratiuni se ridică la suprafată si cer un răspuns.
Toate se grupează împrejurul unui punct cardinal pe care ni-l impun enoriasii răzvrătiti ai părintelui Tudor: ce face astăzi biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre? Circulă oare o energie în fibrele străvechiului asezământ, care să ne robească, dându-ne supremul razim în goana atâtor frământări disperate? Întemeiati pe acest semn de întrebare, privind în fata noastră, suntem gata si ne rostim cu cugetul onest si să spunem, de la început că toate constatările de până astăzi ne descurajează, fiindcă o inertie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc. În afară de îndatoririle reprezentative, în afară de oficialitate si de partea pur spirituală venerata institutie tânjeste. Fără patimi si fără luptă pentru adevăr, o strălucire imbătrânită se frânge când ,, nu este duh în gura ei”, cum spune Scriptura. Suntem lăsati în părăsire si un cler afon nu ne poate da decât o tărănime superstitioasă si o clasă conducătoare păgână. În mijlocul părăginirii generale ne întrebăm: cine strigă aici la noi pentru învătăturile lui Hristos?
Ce propagă astăzi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat ca să vestească lumii noastre cuvântul adevărului?
Cunoaste cineva pilde de devotiune la adăpostul crucii, avem călugări iluminati sau înalti demnitari bisericesti, a căror viată de cristal să lumineze ca o rază din cer mintile noastre?
Iată întrebări elementare, al căror sir e nesfârsit de lung si pe urma cărora îndoiala cu fiorii ei de gheată se apropie de noi, ca să ne lase sceptici si amărâti.
Cazul părintelui Tudor are darul de-a scormoni probleme si de-a atrage luarea aminte asupra lor. Sfintia sa rămâne pe planul al doilea, fie că va fi judecat ca îndusmănit cu preceptele bisericii ortodoxe, fie că se va găsi o formulă de împăciuire.
De la Cuibul cu barză însă pleacă întrebările si se furisează în constiinta publică în toate colturile, cum s-au furisat si la mine acum, când în preajma Crăciunului reînviind vechi amintiri de la ţară si recente descoperiri, cu sufletul biruit de tristete, mă gândesc la Hristos si la biserică… 
Ce facem cu întrebările, prea sfintitilor arhierei, ce facem cu ele? 
OCTAVIAN GOGA 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s