Israel și întoarcerea Domnului Isus, de Mark Tapernoux

La începutul lucrării lui în Ierusalim, Petru îndemna pe evrei să se pocăiească şi să se întoarcă la Dumnezeu „pentru ca” zicea el, „să vi se şteargă păcatele ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru noi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, pînă la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor şi despre care Dumnezeu a vorbit prin gura sfinţilor Săi prooroci din toate timpurile” (Fapte 3:19-21). El lega astfel făgăduinţa întoarcerii Domnului Hristos, de pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a poporului Israel. Dar vai! Evreii au rămas surzi la această ultimă chemare. Dimpotrivă, ei au aruncat pe Petru în închisoare, au omorît pe Iacov şi au ucis cu pietre pe Ştefan, identificîndu-se astfel cu cei pomeniţi de Domnul Isus într-una din pildele Sale: „Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Luca 19:14). Atunci, după cum am văzut, Dumnezeu i-a abandonat: Ierusalimul a fost distrus, mii dintre ei au fost masacraţi iar cei care au scăpat de la moarte, au fost duşi în robie.
Întoarcerea Domnului pentru a răpi pe ai Săi nu va aduce deci lui Israel aceste „vremuri de înviorare„, de care vorbeşte apostolul Petru. Va trebui ca acest popor să treacă mai întîi prin încercări grozave, care fără îndoială, vor avea ca scop să-i facă, prin harul lui Dumnezeu, să se smerească şi să se întoarcă în sfîrşit către Domnul lor pe care l-au lepădat şi răstignit. Prin urmare, primul act al întoarcerii Domnului Isus -răpirea sfinţilor -nu priveşte pe Israel şi nu-l va izbăvi ca naţiune. Numai al doilea act sau a doua fază a întoarcerii Lui -venirea în slavă a Fiului Omului -este legată de izbăvirea şi restaurarea poporului Israel, subiect de care ne vom ocupa în a treia parte a expunerii noastre.

2. Se ştie că în ultimii zeci de ani, un număr oarecare de evrei s-au întors în Palestina. Ei au constituit în 1948, Statul Israel cu capitala la Ierusalim, în ciuda numeroaselor piedici şi a împotrivirii Arabilor care ocupaseră ţara. Dar aici este vorba numai de o mişcare politică care nu are legătură cu întoarcerea lor la Dumnezeu şi restaurarea despre care au vorbit proorocii.
Citim în Ezechiel 37, istoria bine cunoscută despre vedenia oaselor uscate împrăştiate într-o vale. După porunca dată, proorocul se adresează acestor oseminte: „Şi pe cînd prooroceam, a fost un vuiet ţi iată, s-a făcut o mişcare şi oasele s-au apropiat unele de altele, os de os. M-am uitat, şi iată, le-au venit tendoane, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh în ele.” (vs,7şi 8) Observăm acest „vuiet” şi constatăm această „mişcare” printre osemintele uscate ale lui Israel. „Oasele” se apropie unele de altele, sub ochii noştri miraţi. Evreii s-au regrupat, s-au silit să reintre în ţara lor, s-au organizat acolo din punct de vedere politic, reconstruiasc oraşe şi sate şi cultivă ţara. (Vom da cîteva informaţii cu privire la faptul acesta la sfîrşitul capitolului). Dar încă nu este duh în ei; ei locuiesc depărtaţi de Dumnezeu şi cufundaţi în necredinţa cea mai profundă, nedorind să ştie nimic de Domnul Hristos. Cînd însă se vor trezi şi cînd se vor întoarce la Dumnezeu, va fi cu totul altfel. ” Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Iată, Eu izbăvesc pe poporul Meu din ţara de la răsărit şi din ţara de la asfinţitul soarelui îi voi aduce înapoi şi vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr şi dreptate” (Zah. 8:7, 8). Aceste cuvinte exprimă ceva deosebit de ceea ce se constată astăzi printre Evreii reîntorşi în Palestina (Israel).
Dimpotrivă, li se poate aplica pasajul de la Isaia 17:10,11: „Căci ai uitat pe Dumnezeul mîntuirii tale,şi nu ţi-ai adus aminte de Stînca scăpării tale. De aceea ţi-ai sădit răsăduri plăcute,şi ai sădit butuci străini Cînd i-ai sădit, i-ai înconjurat cu un gard, şi în curînd i-ai văzut înflorind. Dar culesul roadelor a fugit tocmai în clipa veseliei: şi durerea este fără leac”. Sfîrşitul acestui pasaj ne face să întrevedem pedepsele care vor lovi în curînd pe acest popor răzvrătit. Dar el va continua să se întoarcă în Israel, şi locuitorii lumii observă cu atenţie acest fapt uluitor: „Voi toţi locuitori ai lumii şi voi care locuiţi pe pămînt, luaţi seama cînd se înalţă steagul pe munţi, şi ascultaţi cînd sună trîmbiţa” (Isa. 18:3). Steagul care se înalţă şi trîmbiţa care sună sînt semnale de plecare; acest pasaj face deci în mod clar aluzie la începutul întoarcerii lui Israel în ţara lor, eveniment care a avut loc acum mai bine de o sută de ani. Exodul anunţat mai dinainte continuă şi azi sub ochii noştri. Cum ar trebui aceasta să întărească în fiecare din noi, convingerea că Domnului Isus vine curînd! în adevăr, faptele acestea nu arată în mod evident că ne îndreptăm repede către sfîrşitul vremii de har care va înceta la venirea Domunlui Hristos? Fie ca cei ce încă nu-L cunosc ca pe Mîntuitorul lor, să se grăbească să vină la El astăzi, aşa cum sînt şi să  primească mîntuirea care li se oferă gratuit! Pentru aceasta, trebuie să crezi în El, căci El Însuşi a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine are viaţa veşnică” (loan 6:47, 48) şi: „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (vs. 37).

3.Cuvîntul ţine de altfel să precizeze că, în timpul acestei prime faze a întoarcerii lui Israel, la care asistăm de cîţiva zeci de ani, Dumnezeu nu va interveni (decît, bineînţeles, prin providinţa Sa cum face mereu faţă de toţi oamenii). în adevăr citim în Isaia 18:4: „Căci aşa mi-a vorbit Domnul: „Eu voi privi liniştit din locuinţa Mea, ca o arşiţă senină asupra verdeţii, ca aburul de rouă în căldura secerişului„. Tocmai ce constatăm astăzi: Dumnezeu rămîne în aparenţă nepăsător şi priveşte din locuinţa Sa aceast exod de bărbaţi, femei şi copii, venind din toate ţările lumii şi care se străduiesc să-şi reconstruiască vatra lor naţională nimicită acum nouăsprezece secole. Această „arşiţă senină asupra verdeţii”, este, fără îndoială, o imagine a perioadei de acum în care domneşte o linişte aparentă, premergătoare îngrozitoarei furtuni de judecăţi care, înainte de reîntoarcerea Domnului Hristos se va abate asupra evreilor reintraţi în Israel şi supuşi lui Anticrist.
Însuşi Domnul Isus a zis: „învăţaţi de la smochin pilda lui: Cînd îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:32, 33). Smochinul este o imagine a lui Israel. Veacuri de-a rîndul, trunchiul acestui popor era ca mort. Astăzi, îi vedem ramurile înmugurind şi scoţînd frunze, ceea ce ne anunţă că „vara este aproape”, adică, Domnul este chiar la usă. În curînd, Dumnezeu va interveni cu putere pentru a aduce poporul Său în ţara părinţilor lor, cum vom vedea în cea de a treia parte a acestei lucrări. Evenimentele acestea la care asistăm, nu sînt decît un început; este simpla înmugurire a smochinului, după care va urma dezvoltarea viguroasă şi completă a tuturor frunzelor, apoi -după „necazul lui Iacov” -vor urma roadele pe care Dumnezeu le-a aşteptat, în zadar, de veacuri în răbdarea Sa faţă de poporul Său.
Am rezumat în felul acesta, istoria lui Israel pînă la venirea Domnului Isus. Vom cerceta mai departe proorociile cu privire la „nenorocirea lui Iacov” şi întoarcerea lui la Dumnezeu imediat înaintea împărăţiei de o mie de ani. Vom regăsi apoi din nou acest popor cînd vom cerceta lucrurile privitoare la această împărăţie milenară, în timpul căreia, el va fi chemat să joace un rol de prim ordin sub sceptrul Domnului Hristos.

Acest pasaj este din cartea Viitorul în lumina profețiilor, online aici. Este uimitor cât de exact se împlinesc profețiile și cum vedem cu ochii noștrii apropierea timpului sfârșitului veacului. Este un subiect deranjant pentru liniștea firească a omului preocupat de sine, de eu, dar același subiect dă liniște oricărui om care așteaptă izbăvirea dintr-o stare asemănătoare robiei. Dacă în istoria Adunării nu veem așa de bine semnele sfârșitului, le vedem sub ochii noștri în istoria poporului Israel de astăzi. Puteți da click pe imagine pentru pdf-ul cărții. Să țineți cont că cartea a fost scrisă prin 1970 și tradusă în românește în 1990, de atunci datele economice s-au schimbat mult, dar în direcția profețită.

Viitorul

Anunțuri

One Response to Israel și întoarcerea Domnului Isus, de Mark Tapernoux

  1. vesteabună spune:

    Nu am vrut să amestecăm amănunte profane cu textul biblic în ce priveşte istoria din
    trecut sau profetică a lui Israel. Totuşi, gîndim că va interesa pe cititorii noştri ca să cunoască în
    mod mai amănunţit, evenimentele care s-au produs în Israel în aceşti ani din urmă. Rezumat istoric. în tot timpul, evreii au păstrat o nostalgie pentru patria lor şi încă din
    secolul XIX un oarecare număr s-a stabilit acolo. întruniţi la Bale (Elveţia) în 1897, la iniţiativa
    lui Theodore Herzl, iniţiatorul sionismului, primul congres sionist a proclamat dreptul poporului
    evreu la reconstituirea unui Stat în Palestina. Dreptul acesta a fost confirmat la 2 Noiembrie 1917
    de Lordul Balfour, ministrul de externe al guvernului britanic, precum şi în mandatul pe care
    Societatea Naţiunilor l-a încredinţat Angliei cu privire la Palestina în 1922. La 29 Noiembrie
    1947, adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie recomandînd stabilirea unui Stat
    evreiesc cerînd naţiunilor care ocupau Palestina să favorizeze realizarea acestei rezoluţii. Către
    sfîrşitul secolului al XIX-lea erau deja douăzeci de colonii agricole evreieşti în Palestina. Cu
    timpul, din pricina prigonirilor pe care le sufereau în diferite ţări, noi emigranţi au sosit în valuri
    unii după alţii şi s-au apucat să exploateze pămîntul care era răscumpărat de la Arabi, cu ajutorul
    fondurilor procurate de Evreii din lumea întreagă. În 1914, populaţia israelită număra 85.000 de suflete, repartizate în cincizeci de centre,
    din care mai mult de patruzeci erau colonii agricole.
    Sub regimul mandatului britanic, arabii, conduşi de muftiul Ierusalimului, s-au opus cu
    îndîrjire la imigraţia evreiască. Au rezultat tulburări sîngeroase pe care englezii n-au fost în stare
    să le înăbuşe. Voind să-şi atragă favoarea statelor arabe, deţinătoare ale zăcămintelor de petrol,
    guvernul britanic a capitulat totdeauna în faţa pretenţiilor lor sfîrşind prin a restrînge în mod
    drastic imigrarea şi cumpărarea de pămînturi de către coloniştii evrei. (Cartea albă din 1939)
    După cel de al doilea război mondial, englezii au hotărît să menţină în vigoare aceste
    restricţii şi au limitat în mod strict imigraţia. Au rezultat noi violenţe de o parte şi de alta şi
    nenorociri din cele mai regretabile care, cel mai adesea, însemnau ani de-a lungul petrecuţi în
    cîmpuri de concentrare. Pentru ca să termine cu această situaţie, guvernul britanic a renunţat la
    mandatul asupra Palestinei şi a lăsat Organizaţiei Naţiunilor Unite grija de a rezolva această
    problemă. La 29 noiembrie 1947, O.N.U. s-a pronunţat pentru împărţirea Palestinei într-un Stat
    evreiesc si un Stat arab, Ierusalimul trebuind să primească un statut internaţional. Dar arabii au
    refuzat să se supună acestei hotărîri si s-au dedat încă o dată la acte de terorism, acoperind ţara de
    foc şi sînge. În cîteva zile Palestina a fost aruncată într-o totală anarhie. Deşi mandatul ei trebuia
    să expire la 15 Mai 1948, guvernul britanic n-a făcut nimic ca să asigure transmiterea puterilor
    noului Stat evreiesc. De la începutul lunii februarie 1948, o armată arabă, zisă de eliberare, a
    invadat Palestina şi s-au dat adevărate bătălii în nordul ţării şi în munţii care înconjoară
    Ierusalimul. Armata israeliană, compusă din puţini voluntari, dar curajoşi şi bine pregătiţi, au
    rezistat cu bărbăţie şi au reuşit să ocupe unele regiuni.
    La 14 Mai 1948, data cînd mandatul britanic expira, Statul Israel a fost proclamat. îndată, trupele regulate ale Egiptului, Iordaniei, Siriei, Libanului şi Irakului au invadat Israelul prin nord,
    prin răsărit şi pe la miazăzi. Guvernele acestor ţări recomandase, arabilor din Palestina să se
    refugieze în statele vecine, ca să le uşureze lor operaţiunile militare. (Datorită acestui ordin există
    şi astăzi lagăre de refugiaţi arabi care numără circa 500.000 de oameni. De altfel, membrii Ligii
    Arabe nu doresc nicidecum ca această problemă să fie rezolvată, căci în felul acesta pot să
    întreţină ura celor din aceste lagăre, împotriva lui Israel). După lupte înverşunate care au durat
    patru săptămîni, invadatorii arabi au fost complet înfrînţi. Numai Iordania a parvenit să ocupe o
    parte din Israel şi să ocupe Ierusalimul (partea veche). înţelegeri de încetarea focului s-au hotărît
    de multe ori sub patronajul Naţiunilor Unite; dar ele au fost violate de arabii care, de fiecare dată
    au suferit înfrîngeri. în sfîrşit au fost semnate armistiţii, din februarie pînă în iulie 1949, cu statele
    agresoare, cu excepţia Irakului. Aceste convenţii prevedeau în mod expres că ele aveau să fie
    înlocuite cu tratate de pace, dar în ciuda eforturilor Israelului ţinta aceasta n-a fost atinsă în mod
    definitiv. (Deşi Statele Arabe nu mai atacă în mod armat şi direct Statul Israel, actele de terorism
    din partea Organizaţiei Palestiniene de eliberare, ajutaţi de Sirieni şi Libanezi, continuă şi astăzi,
    n.tr.)
    Ba mai mult, arabii continuă să proclame, în gura mare, că vor nimici pe Israel de îndată
    ce le va permite puterea lor militară. Ei au decretat război economic împotriva lui, boicotîndu-i
    produsele şi toate întreprinderile care fac comerţ cu el, interzicînd accesul în canalul Suez la toate
    vapoarele care transportau mărfuri provenind din Israel sau care îi sînt destinate lui. Mai mult,
    Egiptul a blocat intrarea în portul Eilat, în golful Aqaba. Aceste măsuri au fost Însoţite de o
    propagandă intensă cu scopul de a întreţine ura lumii arabe împotriva lui Israel. Atacuri
    neaşteptate, actele de sabotaj şi asasinatele s-au înmulţit. Pînă în cele din urmă, Egiptul, Siria, şi
    Arabia Saudită au ajuns la un pact militar la care Iordania a aderat în mai 1956. înarmate şi
    instruite de U.R.S.S. trupele egiptene s-au concentrat în peninsula Sinai, cu intenţia de a invada
    din nou Israelul prin partea de sud-est a ţării.
    Dar armata israeliană a dejucat la timp aceste planuri năpustindu-se pe neaşteptate, la 29
    octombrie 1956, asupra poziţiilor egiptene. într-o singură săptămînă, a nimicit pe adversari, luînd
    în stăpînire un material considerabil, ocupînd teritoriul Gaza şi peninsula Sinai, punînd capăt
    blocadei din golful Aqaba. După cîteva luni, armata israeliană şi-a retras trupele, la cererea
    Naţiunilor Unite ale cărei trupe au ocupat frontiera egipto-israeliană de vest. Desigur a rezultat o
    diminuare a raidurilor ucigaşe ale arabilor împotriva populaţiei israeliene; pe de altă parte,
    navigaţia a fost restabilită în golful Aqaba, ceea ce a permis desvoltarea considerabilă a portului
    Eilat. în schimb, canalul de Suez a rămas închis pentru Israel, iar ţările arabe au continuat să
    profereze cele mai grave ameninţări împotriva tînărului Stat Israel.
    Îndemnaţi de U.S.S.R. arabi s-au dedat la incursiuni din ce în ce mai ucigaşe inspirate de
    Siria, Liban şi Iordania. în 1967, Egiptul şi-a concentrat trupele în peninsula Sinai, a pretins
    retragerea forţelor O.N.U. din Gaza şi din Sharm-el-Sheikh, şi a semnat un pact militar cu Siria,
    Iordania şi Irak. La 23 mai 1967, au comis un evident act de război închizînd navigaţiei israeliene
    trecătorile de la Titan. Israelul, făcînd front la ceea ce a considerat ca o agresiune, a trecut la atac
    pe data de 5 iunie 1967. Iordania, Siria şi Irakul au intrat imediat în război, sprijiniţi de Arabia
    Saudită şi Algeria. Dar în mai puţin de o săptămînă, armatele arabe au fost nimicite. Teritoriul
    Gaza, Sinai în întregime, vechiul oraş, Ierusalimul şi platoul sirian Golan au căzut în mîinile
    israelienilor. Aceste teritorii numără 992.000 de locuitori, din care 952.000 sînt musulmani. La
    adăpostul încetării focului, impus de Naţiunile Unite, Statele arabe au continuat să refuze cu
    îndărădnicie să recunoască Israelul şi să negocieze pacea cu el. Ele îşi menţin intenţia de a-l
    extermina şi aşteptînd să fie în stare să reia ostilităţile, organizează acte de terorism pe teritoriul
    israelian.
    În ciuda acestor greutăţi, Israel şi-a continuat opera constructivă: sute de mii de imigranţi
    au fost integraţi în naţiune; industria, agricultura şi căile de comunicaţie au fost dezvoltate;
    exploatarea surselor de energie au făcut un salt înainte.
    Statul are în fruntea lui un preşedinte ales pe cinci ani de Parlament (Knesseth). Guvernul
    exercită puterea executivă cu ajutorul unei administraţii care numără în jur de 60.000 de
    funcţionari. La început, Tel Aviv era sediul autorităţilor centrale, dar Israel a considerat
    întotdeauna drept capitală cetatea lui David, Ierusalimul. în noiembrie 1949, parlamentul a hotărît
    deci, împotriva indicaţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, să transfere acolo reşedinţa de Stat.
    După războiul de şase zile, Ierusalimul este în întregime sub administraţie israeliană. El numără
    285.000 de locuitori. (Acum probabil mai mult. n. tr.)
    Armata este compusă din organizaţii voluntare create încă de pe vremea mandatului
    britanic şi din brigada evreiască care a luptat în tabăra aliaţilor în timpul celui de al doilea război
    mondial. Toţi bărbaţii de la 18 la 26 de ani sînt obligaţi să facă serviciul militar de doi ani şi
    jumătate; această perioadă de serviciu militar este de 20 de luni pentru femeile necăsătorite, în
    vîrstă de 18-26 ani. Femeile nu sînt repartizate decît la servicii auxiliare. Armata joacă un rol
    considerabil în viaţa naţională, căci ea este un adevărat creuzet unde diversele elemente care
    constituiesc poporul israelian sînt topite într-un tot omogen.
    Dezvoltarea economică. Israel are o suprafaţă de 20.700 km2 (în care nu sînt cuprinse
    teritoriile puse sub administraţia israeliană după războiul de şase zile), din care 445 km2 sînt
    acoperiţi de apă. Potrivit convenţiilor de armistiţii din 1949, frontierele se întind pe 1245 km, din
    care 188 km de-a lungul mării Mediterane; lungimea maximă de la nord la sud a ţării este în jur
    de 430 km , iar lăţimea de la est la vest de maximum 120 km (la sud de Beerseba) şi de minimum
    14 km (la nord de Tel Aviv).
    Israelul are aproape 3 milioane de locuitori (la ora actuală sînt mai mulţi; această carte a
    fost scrisă acum aproximativ 20 de ani n. tr.). Cea mai mare parte din populaţie s-a stabilit în
    cîmpie care se întinde în aproprierea coastei mediteraniene, unde clima se pretează pentru cultura
    fructelor, cerealelor, bumbacului, cu condiţia ca pămîntul să fie irigat. în 1948 cînd a fost
    întemeiat, Statul Israel număra în jur de 650.000 de locuitori. Creşterea care a survenit de atunci
    încoace, se datorează marelui număr de imigranţi evrei (cca. 1.300.000).
    Dacă ne gîndim că în 1882, nu erau decît 24.000 de evrei în Palestina, se poate vedea
    amploarea extraordinară a creşterii care s-a produs în aceşti din urmă ani.
    Cea mai mare parte a imigranţilor este repatriată pe cheltuiala agenţiei evreieşti, care
    primeşte contribuţii benevole de la evreii din lumea întreagă. Mare parte din ei sînt într-o totală
    sărăcie; nu au nici şcoală prea multă şi nici o pregătire profesională. Trebuie deci să se
    cheltuiască sume considerabile pentru a-i caza, a-i instrui şi a-i integra în activitatea naţională. Statul trebuie crcieze noi sate, să dezvolte fără încetare instituţiile existente şi să organizeze altele
    noi. în felul acesta s-au construit, din 1948, mai mult de 390.000 locuinţe pentru imigranţi. Sînt
    făcute eforturi deosebite, pentru a-i învăţa ebraica cît mai repede posibil.
    Avînd în vedere greutăţile considerabile impuse de repunerea în stare dc cultură a
    întinderilor necultivate de sute de ani, uneori chiar mlăştinoase sau pustii, imigranţii au fost
    Viitorul în lumina profeţiilor Marc Tapernoux
    ______________________________________________________________________________ http://www.vesnicia.ro – Cărţi creştine gratuite
    nevoiţi să se grupeze în colonii, ca să-şi poată unii mai bine eforturile şi deasemenea, ca să se
    protejeze reciproc. De la întemeierea Statului Israel, au fost înfiinţate 450 de sate noi. Suprafaţa
    cultivată a trecut de la 168.000 hectare în 1948 la 430.000 hectare în 1970 şi cea a terenurilor
    irigate de la 30.000 la 173.000 hectare. Producţia agricolă a crescut aproape de şase ori şi acoperă
    trei sferturi din nevoile de consum. Păduri au fost plantate pe 47.000 hcctare. Problema de prim
    ordin este cea a irigaţiei, avînd în vedere climatul uscat care domneşte în Israel, mai ales în partea
    de miazăzi a ţării. Nouă zecimi din rezervele de apă sînt deja destinate acestui scop restul serveşte
    la aprovizionarea cu apă de consum. Totuşi chiar o folosire integrală a acestor rezerve nu ar
    permite decît irigarea a 40% a terenurilor irigabile. De asemenea, statul speră să poată să
    exploateze într-o zi, într-un mod rentabil, procedeul descoperit de un savant israelian, permiţînd
    folosirea apei mării şi a apelor sălcii.
    Cea mai mare parte a zăcămintelor miniere se găsesc în Neguev, un teritoriu de 11.000 km
    care se întinde de la Berşeba la Eilad şi în lăţime, de la Gaza la Marea Moartă. Mai înainte numai
    sărurile de potasium ale Mării Moarte erau exploatate; producţia se ridică la mai mult de 600.000
    tone pe an şi creşte fără încetare. Primul puţ de petrol a fost forat în 1955. în momentul de faţă, 34 de sonde sînt în exploatare, producînd în 1960/70 echivalentul a 183.000 tone de petrol.
    Capacitatea centralelor electrice este de patrusprezece ori mai mare decît în 1948. Ea depăşeşte
    astăzi un milion de kilowaţi.
    Industria se dezvoltă şi ea rapid. Statul se sileşte să sporească mai ales fabricarea
    produselor destinate exportului, ca să reducă deficitul balanţei comerciale. Totuşi, 85% din
    producţia industrială este îndreptată către piaţa internă şi numai 15% pentru export cu toate că
    această producţie s-a mărit mai mult de cinci ori din 1948 încoace. Numărul de persoane folosite
    în industrie a crescut de la 73.000 în 1949 la 261.000 în 1970. Industriile principale sînt, în
    ordinea importanţei, următoarele: produsele alimentare, metalurgia, construcţii de maşini, textile
    şi confecţiuni, produse chimice şi petroliere, materiale de transport, industria diamantului.
    Transporturile au avut şi ele o dezvoltare asemănătoare cu aceea a celorlalte ramuri
    economice. Reţeaua de drumuri se întinde pe mai mult de 4000 km. şi liniile de cale ferată, pe cca.
    800 km. Marina comercială deasemenea s-a dezvoltat mult. Ea a crescut de la 4 vapoare în 1948,
    cu o capacitate de 6000 tone, la 109 vapoare în 1970, totalizînd 2 milioane de tone. Portul
    principal este Haifa, al cărui utilaj este perfecţionat neîncetat. Al doilea port cu apă adîncă este
    Aşdod, la 30 km. de Tel Aviv. Eilat, al treilea port este situat în golful Aqaba. Aviaţia comercială
    este deasemenea în plin avînt.
    Comerţul internaţional se dezvoltă din an în an, cu toată împotrivirea Ligei Arabe.
    Valoarea produselor exportate a trecut de la 29,7 milioane de dolari în 1949 la mai mult de 725
    milioane în 1969. Pieţele de desfacere cele mai importante ale Israelului sînt situate în Europa
    (56%) şi în America (22%). Produsele cele mai exportate sînt fructele citrice şi diamantele. Şi
    importul s-a dezvoltat mult, trecînd de la 253 milioane de dolari în 1949 la 1.290 milioane în
    1969, ca urmare a măririi considerabile a populaţiei, a expansiunii activităţilor economice şi a
    nevoilor apărării. Statul Israel acordă o mare atenţie instruirii şi educaţiei tineretului. în ciuda
    sarcinilor zdrobitoare pe care i le impune apărarea naţională, imigraţia şi dezvoltarea mijloacelor
    de producţie, statul a reuşit să creeze un ansamblu educaţional complet, mergînd de la sistemul
    preşcolar pînă la cel universitar. Şcoala primară este obligatorie şi gratuită pentru copiii de la
    5-14 ani; acesta limită se va extinde în mod gradual pînă la vîrsta de 16 ani. Studiile secundare
    durează patru ani. Învăţămîntul superior include şapte instituţii numărînd 45.000 dc studenţi.
    (Cam acestea ar fi avîntul pc care l-a luat dezvoltarea economică, socială a Statului Israel pînă
    cînd a fost scrisă această carte. Şi dacă socotim că de atunci şi pînă astăzi, în 1990, au mai trecut
    20 de ani, ne putem face o idee de progresul uluitor pe care l-a avut şi îl arc acest popor sub
    supravegherea lui Dumnezeu, n. tr.)
    Viitorul în lumina profeţiilor Marc Tapernoux

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: