Limba lui Dumnezeu

„Pentru ce nu înțelegeți vorbirea mea?” (Ioan 8:43) i-a întrebat Domnul Isus pe farisei? Vorbea El altă limbă?

Nu și da.

Nu, pentru că folosea termeni obișnuiți: ușă, pâine, miel, sămânță, bani, robi, regi, etc.

Da, pentru că există o vorbire a Duhului, o limbă a Bibliei, un limbaj (ca să fim actuali) format din cuvinte comune, dar cu un cu totul alt înțeles.

Această limbă a lui Dumnezeu nu mai era înțeleasă de farisei și de cărturari și mai târziu de evreii care deveniseră „greoi la auzit”(Evrei 5:11, GBV).

Cum înțelegem această limbă, cum o învățăm, de la cine?

Dacă e limba lui Dumnezeu, vorbirea Lui, normal că de la Dumnezeu.

Orice om poate să învețe limba lui Dumnezeu?

Cum?

Pas cu pas, ca la școală.

Primele „cuvinte” se găsesc în creație. Mai bine le-am numi primele „litere”.

Toate cuvintele tuturor limbilor sunt nume ale creației lui Dumnezeu, Adam a făcut primul această numire, apoi la Babel Dumnezeu le-a încurcat limbile. Semnificația fiecărui cuvânt este cea care dă identitate unei limbi.

De exemplu, „a zbura” în română e una, în aromână înseamnă „a vorbi”.

E simplu de observat că „dacă nu cunosc înțelesul sunetului voi fi un străin pentru cel care vorbește și cel care vorbește va fi un străin pentru mine.” Sau altfel spus, o limbă ca să fie limbă trebuie să fie înțeleasă de mai mulți, minim de doi.

Vorbirea lui Dumnezeu are un unic înțeles, nu mai multe, acest înțeles conduce pe vorbitorul ei la cunoașterea tainelor lui Dumnezeu.

Marea minune și mirare este că limba lui Dumnezeu(vorbirea Lui) se folosește de cuvintele obișnuite ale fiecărei limbi (tot de El create), dar fără de cunoașterea detaliată a înțelesului ei duhovnicesc, nimeni n-o poate nici folosi, nici auzi, nici înțelege, nici chiar suporta pentru că ce poate fi mai sâcâitor și mai ridicol decât ca cineva să-ți tot „cotcodăcească” la ureche termeni și expresii într-o limbă neînțeleasă. În același timp cei care o cunosc pot vorbi și lui Dumnezeu în ea (rugați-vă prin Duhul Sfânt), și ei între ei, se pot înțelege și pot comunica lucruri la un nivel asemănător celor adânc implicați în domenii tehnice sau științifice, domenii unde se folosesc termeni fără sens pentru profani, dar absolut necesare pentru cunoscători.

Bogăția limbii lui Dumnezeu.

Ceea ce este într-adevăr uimitor la vorbirea lui Dumnezeu este bogăția și adâncimea ei.

Semnele japoneze (peste 10.000) ajung să fie știute de un școlar abia după 10-12 ani de școală, dar în același timp și unul din clasele mici poate înțelege „texte” simple.

Fascinant este paralelismul vorbirii lui Dumnezeu.

De exemplu, limbile rusă și ucraineană sunt paralele, dac-o știi pe una o înveți ușor pe cealaltă.

Cum e și gramatica, limbile sunt multe, dar majoritatea regulilor gramaticale sunt la fel în toate.

Vorbirea lui Dumnezeu este paralelă cu creația Lui.

Scopul creației a fost acela de a ne dezvălui gândirea Lui și a dori să-i învățăm vorbirea.

Să observăm că creația care dă de gândit și stârnește întrebări cu fiecare gâză sau floare a fost adusă la existență înaintea omului gânditor.

Faptul că creația este atât de vastă, de diversificată și de aproape imposibil de cunoscut într-o viață de un om ne spune despre cât de sus sunt gândurile lui Dumnezeu față de ale noastre dar și despre cât de multe dorește Dumnezeu să ne învețe.

Limba creației este paralelă cu limba Bibliei, orânduirile(creația) și mărturiile(Cuvântul) Lui merg mână în mână spre destuparea minții noastre zăbavnice la înțelegerea celor scrise (adeseori într-adevăr abstracte).

Limba creației a fost dată ca să înțelegem limba Scripturii, înțelegerile lor merg în paralel.

Limba lui Dumnezeu(vorbirea Lui) se învață pas cu pas prin „traducerea” termenilor din limba creației cu ajutorul „dicționarului” Scripturii, adică prin tâlcuirea pildelor.

Cu cei care nu știu limba lui Dumnezeu (deși nu este nimeni să nu cunoască măcar câțiva termeni (ca japonezul din clasa întâi) se va căuta să se vorbească doar atât cât știu ei, fără să se piardă din vedere învățarea continuă. Amintiți-vă că definiția învățării dată de fratele Comenius este: „a adăuga permanent câte un pic necunoscut peste multul cunoscut.” Tot așa vorbirea lui Dumnezeu, limba Lui, gândirea Lui se adaugă prin învățare continuă și folosire, atât în adunare(dacă este după Voia lui Dumnezeu: un loc al învățării), cât mai ales în familie.

Dacă nu folosim limba lui Dumnezeu, sigur folosim limba lumii și vom crește și noi și cei cu care vorbim fii ai lumii și ai Stăpânului ei, ne va plăcea mai mult limba care ne este cea mai familiară, limba cu cei mai mulți vorbitori, limba de care nu se râde.

Să nu ne mai mirăm atunci dacă copiii noștri și cei pe care-i învățăm ne vor deveni și nouă și lui Dumnezeu tot mai străini. O limbă nefolosită se uită. Ceea ce individualizează caracterul unei națiuni este în primul rând limba. Iar ca să spunem că noi suntem Poporul lui Dumnezeu(neamul, națiunea) Lui nu este o forțare de stil, ci un Adevăr pe care vai de noi dacă nu-l spunem. Iar dacă suntem un popor, avem și o limbă fără de care suntem o adunătură ridicolă.

Orice popor cucerit de un altul este în primul rând forțat să-și uite limba.

Poporul lui Dumnezeu este sub acest asediu de la naștere.

Este cea mai comună formă de agresiune non-fizică, ridiculizarea limbii poporului cucerit și impunerea tacită a limbii rudimentare a cuceritorului. Cea mai fermă și imposibil de condamnat formă de rezistență la această formă de „deznaționalizare” a Poporului lui Dumnezeu este rezistența la asimilarea lingvistică.

Alcătuirea limbii lui Dumnezeu.

Orice limbă (=sunet) are cuvinte formate din sunete, reprezentate prin litere

corespunzătoare fiecărui sunet, în afară de reprezentările prin pictograme.

Ceea ce caracterizează însă o limbă mai mult decât cuvintele sunt expresiile.

Expresiile se traduc greu și se înțeleg greu, e nevoie de timp și exercițiu pentru a le învăța.

Învățarea limbii lui Dumnezeu.

Termenii unei meserii(medic sau meteorolog, sau oricare), majoritatea se învață odată cu meseria și tot pas cu pas, numai după ce știi o etapă îți vezi lipsurile și nevoia de noi termeni pentru a exprima ceea ce folosești.

De aceea cunoștința(chiar vorbind de cunoașterea vorbirii duhovnicești) vine după faptă(„cu fapta cunoștința”), nu înainte.

Expresiile vorbirii lui Dumnezeu sunt pildele din creație iar traducerea lor se face cu ajutorul Scripturii.

Să luăm de exemplu mielul.

A fost creat nu ca un hazard al unei evoluții, ci ca să înglobeze în trupul și caracterul său virtuțile Mielului lui Dumnezeu. Mă urmărea în copilărie privirea mieilor tăiați de tata în fiecare primăvară și nu mi-a fost greu să înțeleg când am citit: ”ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. Dar nu e destul atât ca să înțelegem ce înglobează în limba noastră expresia „mielul lui Dumnezeu”, trebuie să mergem la Scriptură să vedem ce scrie despre mieii de jertfă, despre noaptea de paște, despre ușa stropită(o altă expresie) ca să devenim vorbitori și cu ușurință, și cu plăcere, și cu folos ai vorbirii lui Dumnezeu. De nu, rămânem niște papagali ce repetă niște cuvinte și vom fi dați de rușine cu ușurință de primul vorbitor real întâlnit.

Adunările noastre să fie locuri de exersare și învățare a vorbirii lui Dumnezeu.

Familiile noastre la fel, să fie seminarii ale blândeții și corectitudinii, ale hărniciei și bunăvoinței, ore de exersare ale limbii Bibliei, limba neamului copiilor lui Dumnezeu, în primul rând prin fapte cât și apoi prin cunoștința voii Lui, a gândului Lui, exersând exprimarea acestor realități printr-o vorbire duhovnicească.

Lipsa acestui exercițiu este vizibilă la mulți creștini și cauzează pierderii identității generației care-i urmează.

Nu este niciodată vinovat copilul care pierde limba părinților, ci părinții că nu au insistat pe învățarea ei. De cele mai multe ori nici ei n-o știu și nu le place.

La aceste gânduri m-a adus și amărăciunea amintirii (pentru care trebuie să mă pocăiesc) acceptării unei expresii: „limba creștineză.” Zicea cel ce cu ironie vorbea că „noi, creștinii” ( el era un manipulator) n-ar trebui să vorbim în „creștineză” că oamenii nu înțeleg. Și că ar trebui ca creștinii să nu mai folosească expresii pocăite că cei necredincioși nu le înțeleg. M-am pocăit de această părere și îi răspund că noi creștinii ar trebui să vorbim numai în creștineză, să-i învățăm și pe alții, la nevoie cu dragoste și bucurie să le „traducem” și să vrem ca și Pavel: ca toți oamenii să fie ca el, mai ales în privința „limbii”. Să socotim o onoare a vorbi limba cerului.

Anunțuri

3 Responses to Limba lui Dumnezeu

  1. Dan spune:

    „Această limbă a lui Dumnezeu nu mai era înțeleasă de farisei și de cărturari și mai târziu de galatenii care deveniseră “greoi la auzit”.

    Nu am gasit galateni „greoi la auzit” ci doar:
    corinteni „greoi la minte” 2Cor3:14 si
    evrei „greoi la pricepere” Evrei5:11
    Desigur ideea este valabila in contextul caderii galatenilor in legalism (Galateni3:2-5) si a multora din ziua de azi.

    Cu respect,
    Dan

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s