Faptele: duhul credinței, gânduri de pe drum(3)

”Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însaşi”  Iacov 2:17
sau
”După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” Iacov 2:26

Am observat că nu scrie: faptele fără credință sunt moarte ca trupul fără duh, ci credința este moartă fără fapte.

Mai logic ne-ar părea dac-ar scrie: după cum trupul fără duh este mort tot așa și faptele fără credință sunt moarte. Nu e așa. Faptele sunt duhul credinței, nicidecum nu credința este duhul faptelor.

Cum vine asta? Faptele vorbesc de la sine fără cuvinte. Faptele sunt ca o altă limbă, fără gramatică și fără cuvinte.
Dacă unii nu ascultă cuvântul? ”să fie câștigați fără cuvânt prin purtarea nevestelor lor” Limba comportamentului, limbajul faptelor, este DUHUL CREDINȚEI. Duhul dă viață, iar duhul de credință, dă viață credinței, fără duh credința rămâne moartă.

În ce fel sunt faptele duhul credinței?

Mai scrie despre duh de credință: ”Însă fiindcă avem acelaş duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!“ şi noi credem, şi de aceea vorbim.” 2 Corinteni 4:13

Faptele se pot face ”cu cuvântul sau cu fapta(acțiunea)”: ”Şi tot ce faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în numele Domnului Isus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl.” Coloseni 3:17

Samariteanul care a avut timp, e un exemplu de faptă vie.

Apostolul Pavel pe corabie, care după 14 zile de nemâncare a frânt pâinea în fața lor și a mulțumit lui Dumnezeu, a făcut un lucru care a arătat Duhul credinței sale.

Credința trebuie unită cu fapta și apoi cu cunoștința. Fără fapte, credința n-are duh. Faptele sunt clasa a doua în școala spirituală, nu poți pleca mai departe, așa cum un copil nu este primit în a 3-a dacă n-a absolvit a 2-a.

De aceea e important să înțelegem caracterul duhovnicesc (purtător de tâlc al faptelor care le facem).

Cum vine asta?

Dacă suntem soți și soție, crezând că familia este o imagine a lui Cristos și a Adunării, comportamentul nostru va purta semnele credinței care este dezvăluită prin fapte.

Ca soț mă voi purta cu soția mea așa cum a iubit Cristos Biserica, și …Doamne câte imagini sunt folosite (în Vechiul Testament mai ales), pentru a ilustra cele mai delicate momente ale acestui fel de relație. Dacă credem acele cuvinte din Scripturii, suntem deplin înarmați pentru a ține piept tuturor provocărilor căsătoriei. Căci desigur nu numai pentru ”perpetuarea speciei” a lăsat Dumnezeu hormoni și frumusețe, atracție și dragoste, ci pentru mai ascunsele lor tâlcuri fără înțelegerea cărora credem în zadar. Deci un soț care strigă la soția lui nu este nicidecum o imagine a credinței că ”Cristos a iubit biserica”. Iar dacă un soț va spune că are motive să strige: ”tu nu știi ce nevastă am eu” i se poate răspunde că nicidecum nici o nevastă de pe lume  nu e mai neascultătoare de soț ca și cum soțul e mai neascultător de Cristos.
În orice lanț de administrare a autorității, de subordonare, nu este nici un motiv pentru un sobordonat să pretindă autoritate sub el, dacă el nu ascultă de cea de deasupra lui.

Oricărei soții îi va fi foarte ușor să asculte de un soț care ascultă de Cristos. Ascultarea este duhul credinței în acel Cuvânt care este scris: ”Adunarea este supusă lui Cristos!”

Ca angajat, faptele mele poartă tâlcul celui care s-a supus Tatălui.
Ca șef, faptele mele poartă tâlcul(duhul) celui căruia i s-a încredințat o administrare. Responsabilitatea unui creștin pus într-o funcție de șef este mare, va fi șicanat și de sus și de jos cu provocări neînțelese în mijlocul cărora el va trebui să fie conștient că nu pentru rezolvarea problemelor, succesul companiei sau câștigarea banilor l-a pus Dumnezeu acolo, ci în primul rând pentru ca în acel mediu complicat și alunecos să exprime prin fapte limba neauzită a credinței în Cuvântul scris, că orice autoritate vine de la Dumnezeu și integrarea într-un lanț de autoritate este o mărturisire și o recunoaștere tacită a autorității supreme.

Ca copil și ca părinte, tot la fel, avem pilda Tatălui, care era în Cristos (s-a făcut fiu și rob pentru ca să-I înțelegem nemărginita înțelepciune).

Când facem ceva, să nu fie altă pârghie în creierul nostru, (iar dacă este s-o aruncăm) decât gândul că făcutul nostru înainte de toate exprimă duhul credinței noastre și mărturisește Cuvântul crezut. Este felul tăcut de exprimare, așa cum simți brutăria înainte s-o vezi și mirosind îți crește foamea, tot așa cum untdelemnul parfumat din hainele(simbolizează faptele noastre) preoților era simțit fără vorbe, faptele noastre poartă în ele tăcută ”mireasma cunoștinței lui” chiar de multe ori fără vorbe. Untdelemnul pentru ungere venea peste hainele albe(faptele pregătite dinainte), după ordinea: ”să unim cu credința fapta(hainele albe), cu fapta cunoștința(stropirea cu untdelemn)”

Credința nu duce la pălăvrăgeală ci la fapte, abia apoi la vorbe.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: