Despre moartea persecutorilor

De Mortibus Persecutorum (Despre moartea persecutorilor) este o lucrare scrisă de un scriitor creștin din secolele3-4: Lactanțiu.

lactantiu

Fără multă teologie, cartea trage o singură concluzie, urmărește și argumentează o singură idee: toți împărații Romani care i-au persecutat pe creștini au avut parte de un sfârșit înfiorător.

Toată cartea este o înșiruire de date, fapte și oameni legate de persecuții, creștini persecutați, împărați persecutori și moartea în chinuri a acestora din urmă.

Cartea mi-a lăsat o impresie inițial de simplism, nu are multe argumente biblice, apoi m-am gândit la cei ce de multe ori în mod nevăzut și neștiut ne-au persecutat pe noi sau pe părinții și bunicii noștri în ultimele secole.

N-am putut trece în meditația mea peste preștiința că Dumnezeu este bogat în îndurare și în iertare, că și cei persecutați sunt oameni cu greșeli și că a trage concluzii fără a avea toate datele problemei e riscant iar la Dumnezeu e interzis (”să nu judecați…înainte de vreme…până va veni Domnul”).

M-am gândit la menoniți, la huteriți, la emigrările și bejeniile lor, la frații din China, la persecuțiile de sub comunism din URSS și de la noi, care le cunosc tot mai bine. Meditând am ajuns la concluziile lui Lactanțiu, dar n-aș avea curaj să enumăr cu sânge rece aceleași argumente aduse din vremurile mai noi.

De ce? În marea Sa milă Dumnezeu a îngăduit ca după ce am fost persecutat pe ascuns într-o foarte mică măsură de către colegi, vecini și ”frați” să aflu acest lucru abia după 22 de ani. Cu unii din foștii noștri ”răufăcători” am rămas colegi și vecini mai departe, chiar ”frați”, i-am cunoscut de aproape și dacă nu le-am cunoscut încă sfârșitul(trăiesc toți), le-am cunoscut viața și necazurile.

Când mi-am amintit de unul că era ”ciripitor”(șopteau prin fabrică despre el, era într-adevăr), n-am avut curaj să-i zic nimic după 20 de ani , îi „zisese” Dumnezeu în acest timp de 20 de ani prin câte necazuri i-a fost dat să treacă. Un altul, (”frate”) când recent am realizat de ce îmi era atât de zâmbitor înainte de 89,  n-am mai avut cui să-i spun, avea o cruce destul de grea și fără să-i încarc eu amintirile cu ceva ce în mod sigur memoria nu l-a despovărat.

De ceva vreme fac altfel: când mai întâlnesc câte unul (au fost mulți) îi întreb de sănătate, de viață, etc. și poveștile lor îmi întăresc concluziile lui Lactanțiu. Și îmi amintesc versetul din psalmi: că El face așa ”ca să fie de temut”. Și eu L-am persecutat(L-am trădat) pe Tata, dator sunt să-i iert pe cei ce m-au trădat pe mine, e amar gustul trădării. Blogul lui Barthimeu are același concluzii, parcă e Lactanțiu, citez: ”Întîmplător sau nu, după o perioadă apreciabilă de timp aveam să aflăm de sfîrșitul primarului. Asemenea altora (informatorul Bodea Dorel; Medan,securistul din studenție; dr. Mîndruțiu, directorul adj. de la Sălaj; și anticipînd, fostul primar din Beliș), finalul lor n-a fost prea fericit.”

Invers nu judec, dacă văd pe cineva cu sfârșit negru să trag concluzii, Doamne ferește!

Însă mă paște de mult gândul să încep aici un serial, un Tratat de naivitate cu personajele ce ne-au înconjurat cu zâmbetele lor în ultimii …25 de ani. Cineva mă îndemna: ”dați-le și numele frate!” Dacă gustul trădării e amar, ”dulcele gust al răzbunării” nu-l compensează. N-aș vrea și nu mi-aș dori să scriu în tonul lui Lactanțiu, persecuția a fost cu biciul limbii și de cele mai multe ori n-a dus la moartea fizică a celor biciuiți, când mă gândesc la persecutori îl am pe Iuda în minte, pe Șimei, pe Tobia, pe Isabela, dar sfârșitul aș vrea să li-l văd ca al Apostolului Pavel.
Aș vrea să pot citi Despre pocăința persecutorilor.
Tratatul de naivitate cred că este necesar, un fel de autopsie a unui trecut bolnav, a unui mădular amputat, nu ar omorî pe nimeni(n-aș da nume), dar ar deschide ochii multora. Folosul l-ar avea toți cei dați ca să fie vânduți de oameni înfiltrați ca să ne ducă în robie. Iar despre infiltrare a vorbit Domnul Isus în Noul Lui Testament mult mai multe detalii decât Cărțile de Instructaj ale inchiziței, KGB-ului, Securității de peste secole. Doar că parcă ar fi vorbit la brusturi și la sălcii, nu nouă ”credincioșilor” Lui care ne legănăm  îmbătați în credulitatea că astăzi nu mai este persecuție.

Închei cu un citat din carte: ”Eu am considerat că toate aceste evenimente trebuie consemnate în scris, cu fidelitate, așa cum s-au petrecut[…] pentru ca amintirea unor fapte atât de importante să nu piară, sau, dacă cineva ar dori să scrie istorie, să nu falsifice adevărul, trecând sub tăcere fie păcatele acelor oameni față de Dumnezeu, fie hotărârea judecății lui Dumnezeu împotriva lor”.  Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, Editura Polirom, 2011, pag 161

Mărit să fie Domnul!

Un comentariu

  1. Dau ASTĂZI acest comentariu ca să fie potrivită data. Probabil îl voi ”comenta” mai încolo.
    Mi-a murit un ”prieten”. L-am socotit prieten, mi-a fost drag, i-am dat o Biblie, l-am îndemnat să se pocăiască. Mult mai târziu mi-am dat seama că prietenia lui era dirijată. Nu l-am urât nici un moment după ce mi-am dat seama, nici pe el, nici pe cei ce l-au trimis. Tot prieten l-am socotit, doar că așa, mai de departe. M-am rugat pentru el, pentru ei și am căutat răspuns în Cuvântul lui Dumnezeu. Am găsit multe răspunsuri. Unul este în Psalmul 35(îndeosebi versetul 13 și 14):
    ”Toate oasele mele vor zice:
    „Doamne, cine poate, ca Tine,
    să scape pe cel nenorocit de unul mai tare de cît el,
    pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-l jăfuieşte?“
    11. Nişte martori mincinoşi se ridică,
    şi mă întreabă de ceea ce nu ştiu.
    12. Îmi întorc rău pentru bine:
    mi-au lăsat sufletul pustiu.
    13. Şi eu, cînd erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac,
    îmi smeream sufletul cu post,
    şi mă rugam cu capul plecat la sîn.
    14. Umblam plin de durere ca pentru un prieten, pentru un frate;
    cu capul plecat, ca de jalea unei mame.

    15. Dar cînd mă clatin eu, ei se bucură şi se strîng;
    se strîng fără ştirea mea, ca să mă batjocorească,
    şi mă sfîşie neîncetat.
    16. Scrîşnesc din dinţi împotriva mea, împreună cu cei nelegiuiţi, cu secăturile batjocoritoare.
    17. Doamne, pînă cînd Te vei uita la ei?
    Scapă-mi sufletul din cursele lor,
    scapă-mi viaţa din ghiarele acestor pui de lei!”

    E jalea unei generații, unui neam, să-și măsoare tăria cu capacitatea de a se pândi, pârî și vinde unii pe alții. Să nu măsoare nesimțirea de a tolera în suflet prefăcătoria plătită.

    Dar când ajungi la 37:15 nu-ți mai vine să citești, ….dar așa se lasă groaza lui Dumnezeu peste oameni, trebuie citit, trebuie scris.
    Mi-a părut rău de moartea lui, îl regret și acum, dar ceea ce mă prinde și pe mine este groaza. Nu groaza de oameni(de ei și de moarte nu mi-e frică), dar groaza de Dumnezeu, sentimentul Atotputerniciei și Atotcontrolului său asupra măruntelor și aparent puricoaselor noastre cărări.(vezi 1 Samuel 24:14: ”… Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice.”)

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s