Citiți blogul lui Nicolae Rădoi

Completare 4 martie 2018
Până astăzi această postare a avut titlul „Citiți blogul lui ”Nicu Ciobanul”” cu aluzie la celebrul cioban ”Ghiță ciobanul”, ajuns celebru prin reclama la Vodafone. Pentru că celebritatea e scurtă, am schimbat titlul. 

Completare 13 martie 2016:

Mă simt dator să stau de partea celui prigonit și a celui care are dreptate, și cum de obicei cel ce are dreptate e prigonit, promovez aceste mărturii, necesare oricui vrea să termine cu ”îmbătarea cu apă chioară” istorică. Moderatorul e istoric de meserie, pe o parte dintre participanți îi cunosc, așa că atât cât mă ”cunoașteți” voi pe mine, țineți cont de recomandarea pe care v-o fac să credeți ce auziți mai departe.
Este o masă ”rotundă” la Chicago, moderată de Daniel Chiu, cu participarea a doi dintre pușcăriașii de la Caransebeș: Nicolae Rădoi și Petre Cocârțău. Să aveți timp, așezați-vă comozi și pregătiți-vă să vi se schimbe încet-încet optica asupra istoriei:

Atenție: postare lungă!

Nu, nu e vorba de vreun frate al lui Ghiță ciobanul(cel cu reclama de la Vodafone).

E omul al cărui blog îl citesc zilnic: Nicolae Rădoi. Puține bloguri citesc zilnic.

Acesta da.
De ce?

Omul a suferit. A făcut pușcărie pentru conștiința lui.  Auzeam de mic prin casă: ”…ăia de la Caransebeș!” ”Nu ascultă de ”frații” de la Uniune.” După ce i-am cunoscut pe ”frații” de la Uniune, ”ăia” ce nu-i ascultau mi-au devenit brusc simpatici fără să-i cunosc.

Nicolae Rădoi este un cioban din Banat care s-a pocăit prin 1957, a făcut pușcărie prin 1977, a plecat în America prin anii ’80 și recent și-a făcut blog. Dumnezeu i-a dat la bătrânețe  o minte sănătoasă să poată scrie istoria vieții lui. Azi am citit în Psalmul 111:10 că ”Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă,…”

Dacă citiți Istoria mea, un grup de postări etichetată astfel de către Nicolae Rădoi, veți înțelege mult din istoria acelor ani.

Câteva citate din blogul lui Nicolae Rădoi:

1.”A curs sânge la Caransebeş, a curs sânge la Bucureşti – sângele lui Traian Bogdan, a curs sânge la Sibiu – sângele lui Sabin Teodosiu, alt membru ALRC condamnat public de Iosif Ţon, a curs sângele atâtor credincioşi, puşi în celula morţii, pe care Ioan Bunaciu, Vasile Talpoş şi Iosif Ţon îi au pe conştiinţă. În timp ce fraţii lor sufereau în închisori ei se plimbau prin lume ca să proiecteze o imagine pozitivă a guvernului ce persecuta pe fraţii lor! E timpul ca ei, şi alţii care au persecutat pe fraţii Domnului Isus să iasă de sub adăpostul minciunii şi să se adăpostească sub sângele Domnului Isus, recunoscând vânzarea fraţilor şi cerând iertare acestora.”..de aici

2.”Aceştia toţi, nu numai că au trădat pe fraţii lor      cauzând unora suferinţe mari, dar la ora actuală ei continuă să asuprească      pe fraţii Domnului Isus, deoarece calomniază şi încearcă să discrediteze      mărturiile oferite de credincioşii persecutaţi, atacând caracterul celor      ce oferă mărturiile. Unii rescriu istoria pentru a se justifica sau pentru      a măslui lucrurile. Culmea ironiei, câţiva din trădătorii menţionaţi se      autoproclamă apărători ai drepturilor credincioşilor sub communism, când      toată lumea cunoaşte activitatea lor de slujire a guvernului communist      atât în interior, cât şi în exterior! Cum se publică vreo informaţie care le      expun faptele făcute la întuneric, ei îşi asmut haita de apărători      împotriva celor ce spun Adevărul şi pornesc campania de calomniere. Se pare că încă      mai sunt de folos stăpânilor lor, dacă aceştia le oferă cerberi spre      apărare. O altă categorie este a celor care cunosc adevărul despre trădarea fraţilor şi despre persecuţie, dar      preferă să rămână tăcuţi, deoarece nu vor să se expună atacurilor celor      din prima categorie. Îşi justifică laşitatea cu versete din Scripturi care      nu au nimic de-a face cu situaţia descrisă. Tac pentru că la conducere      sunt încă cei care şi-au asumat slujba lui Iuda, sau descendenţii      acestora, şi nu e bine să te pui rău cu autorităţile, „ci trebuie să le fii supus.” Şi      aceştia vând adevărul, când Scriptura ne îndeamnă foarte solemn să nu      vindem adevărul.”…de aici.

3. Am făcut compromis pentru o mână de iarbă
„După ce m-am pocăit, aveam dorinţa să asist şi eu lucrarea lui Dumnezeu cu mijloacele ce le aveam. Eram proprietarul unui busines înfloritor. Cele vreo 500 de oi pe care le posedam produceau brânză, caş, lână, carne, etc., şi aduceau un venit impresionant. De vreo câţiva ani eram prieten cu fratele Liviu Olah, pe care îl invitam la Biserica din Caransebeş unde duceam pe cunoscuţii noştri ca să audă Evanghelia. Fratele Olah trăgea la casa noastră. Familia mea se îngrijea de toate cheltuielile legate de deplasarea fratelui Olah în zonă. Mulţi oameni se pocăiau ca urmare a participării la serviciile de evanghelizare unde fratele Liviu Olah predica cu patos Cuvântul lui Dumnezeu. Eram aşa de fericit că puteam contribui şi eu la lucrarea mântuirii atâtor semeni de ai mei.

Bucuria mea a fost intreruptă de faptul că am fost contactat de oamenii securităţii care mi-au spus că ei se vor îngriji ca în fiecare primăvară să îmi repartizeze în munţi păşuni potrivite pentru turma de mioare ce o aveam, dar cu o condiţie. Ştiam că repartizarea păşunilor era o problemă mare, şi dacă nu aveai o păşune bună, riscai să pierzi afacerea. Cei de la securitate mi-au cerut un singur lucru: să nu mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, fratele meu, pe care ei îl numeau batjocoritor „bozgorul acela” – un nume peiorativ ce însemna „ungur împuţit”. Nu am promis nimic, dar am încetat să îl mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş. În anul acela mi s-a dat cea mai bună păşune în munţi. Eram mulţumit de această repartiţie, dar ceva nu mai îmi dădea pace.

Într-una din zile, pe când eram în mijlocul unui transport ce trebuia să îl fac în jurul oraşului Lugoj, am băut apă din râul Bega. Nu ştiam că porţiunea aceia de râu era locul unde se deşărtau resturile abatorului local. Fără să îmi dau seama, am ajuns să mă îmbolnăvesc grav. Temperatura puternică ce o aveam, tulburările intestinale, delirul în care cădeam i-a convins pe cei din jur că sufeream de lingoare şi am fost dus la spital. Acolo doctorii au confirmat că aveam febră tifoidă, şi că nu mai puteam fi ajutat cu nimic. Starea mea era aşa de disperată, încât medicul s-a pronunţat că aceea era ultima noapte a vieţii mele. Când am rămas singur în cameră am luat o bucată de hârtie pe care am scris următoarele: „Dacă voi muri în noaptea aceasta e pentru că am făcut un mare compromis în viaţă. Am încetat să îl mai chem pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, ceea ce a însemnat că oamenii oraşului Caransebeş şi din satele din jur nu au mai putut auzi Evanghelia prin gura fratelui Olah, şi de aceea nu s-au pocăit”. Simţeam o mare povară în suflet. Ştiam că eram vinovat de nepocăinţa altor oameni. În noaptea aceea m-am rugat cum nu m-am rugat niciodată până atunci. Am zis: „Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta! Ştiu că m-am încărcat de vinovăţie! Nu mă lăsa să mor! Te rog cruţă-mi viaţa, şi de aici înainte voi fi gata să mă jertfesc pentru Tine. Nu voi mai pregeta să risc pentru Tine. Îmi voi da şi viaţa pentru Tine dacă va fi nevoie!”

În clipa când am terminat rugăciunea, am simţit o atingere în trup şi am adormit. Când m-am sculat dimineaţa, doctorul era lângă patul meu, a constatat vindecarea mea şi mişcat mi-a spus: „Rădoi, nimeni nu a crezut că mai poţi să scapi! Dar rugăciunea care ai înălţat-o spre Dumnezeu te-a salvat! Sora de caritate te-a auzit şi mi-a relatat felul cum te-ai rugat!” I-am spus că Dumnezeu a fost acela care m-a vindecat, şi am adăugat că vreau să plec acasă. Doctorul mi-a răspuns că aşa ceva era imposibil, dar eu l-am asigurat că pot să mă duc pe picioarele mele. Împotriva tuturor sfaturilor medicului am plecat acasă şi când am ajuns la uşa casei, soţia mea a rămas încremenită.

L-am sunat pe fratele Olah şi l-am invitat la Caransebeş. Secretarul de partid al oraşului a aflat de invitaţia mea, şi mi-a spus că nu aveam voie să îl invit. I-am răspuns că legile ţării îmi garantau libertatea religioasă şi eu acţionam în acord cu acele legi. Apoi am adăugat: „Am făcut compromis pentru o mână de iarbă, dar de acum înainte nu voi mai face compromisuri niciodată!”...de aici

4. Cu Domnul în temniță

”…..se proceda la perchiziţionarea noastră ce era însoţită de bătăi crunte. Eram ultimul din şir. Lângă mine se afla un credincios adventist, condamnat pentru că nu voia să acţioneze sâmbăta, după cum cereau „regulile” armatei. Înaintea noastră câţiva indivizi au fost bătuţi sălbatec. Băiatul adventist era cam îngrozit de ceea ce va urma. Încercam să îl încurajez, dar scenele anterioare îşi făcuseră efectul. Mă gândeam însă și la soarta noastră, a celor trei de la Caransebeș. Noi fuseserăm condamnați pentru că “am bătut milițeni”. Deținuții care intrau la închisoare pentru că bătuseră milițieni, erau bătuți cu sălbăticie. Știam ce mă așteaptă.
Fratele Cocârțău și cu fratele Prejban erau într-un țarc de unde vedeau cele ce se petreceau și ei ar fi urmat să intre în scenă în actul doi. Când a venit rândul la percheziţionare a fratelui adventist, au găsit asupra lui o Biblie. Acum „păcatul” lui era dintr-o dată mult mai grav. Ca să îşi bată joc de el, cei care îl anchetau i-au cerut să mănânce Biblia, promiţându-i că dacă acceptă, nu va fi bătut. Tânărul adventist stătea în faţa lor galben, fără să spună ceva, sau să facă ceva. Se vedea clar că este descumpănit şi îngrozit. Ofiţerii vedeau lucrul acesta şi stăruiau de el să înceapă să mănânce Biblia. Nu ştiam cum se va sfârşi scena la care participam. Eram ultimul din coloană şi mă gândeam că odată cu mine nu mai au nici un alt caz de analizat şi vor avea timp din belşug să mă bată. Îngrijorarea tânărului adventist era şi a mea în clipele acelea. La un moment dat unul din ofiţeri s-a apropiat şi a luat în mână corpul delict, Biblia, şi a deschis-o, curios să vadă ce scria în acea carte pentru care cei credincioşi erau gata să sufere atâta umilire şi maltratare. S-a aşternut o tăcere grea. Apoi ofiţerul a început să citească cu voce tare. Biblia se deschisese la Isaia, şi ceea ce i-a căzut sub ochi era versetul zece din capitolul 41. Fără să îşi dea seama ce face ofiţerul a citit: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci eu sunt Dumnezeul tău; eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Ce bine au venit pentru noi acele cuvinte! Nu ştiu dacă lucrul acesta a fost observat de cei care urmau să ne tortureze, dar atunci s-a petrecut o minune. Ofiţerul care a citit versetul a adăugat după ce şi-a ridicat ochii din Scriptură: „De ce te temi? Nu scrie aici să nu te temi, pentru că Dumnezeu este cu tine?” Apoi s-a oprit, s-a întors spre ceilalţi, s-au înţeles din priviri şi au plecat cu toţi, fără să ne mai interogheze şi fără să pună să fim bătuţi!…de aici.

5.”Deoarece autoritățile au constatat că nici regimul din celula morții nu ne îngenunchiază, au introdus în celula noastră un criminal notoriu sperând într-o încăierare și probabil în înfăptuirea unei crime. La intrarea lui în celulă un plutonier mi-a spus că pot să îl bat, dacă vreau.

Criminalul se numea Gârbaci, și era cunoscut în toată pușcăria. Fusese pus în închisoare pentru omor. Bătuse pe câțiva care avuseseră curajul să se ia la harță cu el. Avea renumele de a fi cel mai înrăit deținut. Toți se temeau de el. Avusese câteva tentative de evadare, sperând că va fi împușcat. A încercat de câteva opri să se sinucidă prin spargerea gâtului cu o lingură. Era pus permanent în lanțuri. Când a fost dus la noi în celulă, i-am spus că în celula noastră se practică închinarea de trei ori pe zi, dimineața, la amiaz și seara. I-am spus ca nu e obligat să participe, și poate să facă orice, dar să nu deranjeze închinarea. El ne-a răspuns că este bucuros să fie în prezența unor oameni care se închină lui Dumnezeu. În ciuda faptului că era un criminal, omul avea o sensibilitate deosebită. Scria poezii. Nu văzusem până atunci creion în închisoare, dar el avea unul. Ei, bine, criminalul Gârbaci a devenit foarte interesat de o problemă, și anume, problema iertării. El nu credea că Dumnezeu poate ierta pe un individ care înfăptuise atâtea păcate, inclusiv crimă. Noi i-am spus că Sângele Domnului Isus Christos ne curățește de orice păcat, și i-am relatat mărturia întoarcerii noastre. A treia zi după ce Gârbaci a venit în celula noastră, în timp ce ne rugam, a început și el să strige către Dumnezeu: Doamne Dumnezeule, dacă este adevărat ce mi-au psus acești oameni despre bunătatea Ta și despre faptul că ierți pe oameni, vin șieu, cel care am comis crimă și am vrut să îmi iau vioața de atâtea ori, vin să te rog să mă ierți și să mă primești! După această rugăciune Gârbaci nu a vrut să ne mai lase pe noi să scoatem apa cu cârpe din celulă, ci a ținut să facă el permanent această slujbă, deși lanțurile de la mâini și de la picioare îl incomodau foarte mult. Când a venit plutonierul a doua zi , și l-a văzut, nu a putut să creadă ceea ce observa și l-a întrebat pe Gârbaci ce s- întâmplat? „Domnule plutonier, a spus el,eu nu mai sunt cel ce am fost. Gârbaci cel vechi nu mai există. Acum sunt un om nou! Oamenii cu care m-ați pus în celulă sunt sfinți! Eu o să fac tot timpul operația asta de scoatere a apei din celulă!

…………….

După câteva zile, vrând să știe ce s-a întâmplat în realitate în grupul nostru, autoritățile au introdus în celulă pe un alt deținut. Acesta fusese închis pe trei luni, dar i s-a promis că va fi eliberat de îndată ce face un raport despre cei închiși în celula noastră. A asistat la serviciile noastre de închinare, și după câteva zile a spus plutonierului: „Domnule, așteptați în zadar să dau un raport despre acești oameni, căci nu îl voi da. Aici în celulă este un colț de rai. Aș sta tot timpul într-o așa celulă! Nu am nevoie de raportul vostru pentru a mi se scurta detenția.” Noi l-am rugat să dea o declarație despre ceea ce a văzut în celula noastră, deoarece nu era nimic care să ne incrimineze, dar el nu a voit să dea declarație despre noi. Mă gândesc câtă demnitate a avut acel om, nepocăit, și ce diferență între el și frații noștri care dădeau declarații prin care incriminau pe frații lor și știau că vor rezulta în  persecutarea fraților lor! Nu mai îmi amintesc decât faptul că numele acelui om era Costică, dar m-am rugat pentru el ca Dumnezeu să îi dea și lui pocăința și mântuirea minunată a Domnului nostru Isus Christos.

Imediat ce s-a constatat convertirea lui Gârbaci, el a fost scos afară, și pus din nou între ceilalți deținuți. În câteva zile toată închisoarea Popa Șapcă a știut că Gârbaci s-a pocăit și este un alt om. De frica de a nu contamina pe alți deținuți, care îl cunoscuseră și știau acum de schimbarea lui, autoritățile au hotărât să îl transfere în închisoare la Craiova. După 1989 fratele Cocârțău l-a căutat și a intrat în legătură cu el, constatând că fratele nostru Gârbaci îl slujește pe Domnul nostru în satul lui din Moldova unde a înființat o Biserică. ”

6.”Oare chiar credem că slujim Adevărul când nu avem curajul să vorbim? Oare nu ne încărcăm de vinovăţie atunci când păstrăm tăcerea şi lăsăm să vorbească pe cei ce şi-au propus să măsluiască istoria? Cum ajutăm oare noua generaţie să cunoască Adevărul şi să devină o generaţie liberă? De ce îi lăsăm pe trădătorii fraţilor din perioada comunistă să cultive ideea că se poate să acţionezi ca un laş trădând pe fraţi, şi totuşi să îţi asiguri un loc de cinste printre eroii credinţei? Oare putem să Îl înşelăm şi pe Dumnezeu, în faţa căruia totul este descoperit, şi care aşteaptă să fim credincioşi Adevărului? Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va şi secera… Copiii celor ce tac acum, vor ajunge victime ale neadevărului ce este promovat prin tăcerea complicitară. Este datoria noastră, a tuturor celor ce cunoaştem adevărul, să ne deschidem gura şi să îl exprimăm fără teamă.

Oare putem măslui istoria?

Nădăjduiesc că cele scrise de mine vor motiva pe credincioşii noii generaţii să stea în luptă pentru Domnul fără compromisuri, luând aminte atât la cei care au trădat şi şi-au pierdut răsplata, cât şi la cei

care au acceptat prigoana cu bucurie şi au triumfat în lupta pentru încercarea credinţei. Când am fost acuzat de încălcarea legilor ţării, în faţa judecătorului am declarat următoarele:

Domnule judecător, eu vorbesc acum în numele meu. Sunt acuzat că am încălcat legile ţării. De fapt nu am făcut altceva decât să practic religia mea aşa cum mă învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, şi aşa cum garantează Constituţia României. Să se ştie foarte bine, că dacă se vor da legi potrivnice Bibliei, eu voi călca orice lege care este împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său!

Toţi cei prezenţi au încremenit. În acel moment procurorul a vrut să se slujească de această afirmaţie a mea şi să mă descrie ca un duşman al legilor ţării. Am repetat încă odată ceea ce am spus anterior. Spre deosebire de procuror, şi spre deosebire de fraţii falşi de la conducerea Uniunii care cereau pentru mine condamnare la cel puţin douăzeci de ani, dacă nu încarcerarea pe viaţă, judecătorul a plecat la Bucureşti şi a cerut o pedeapsă mult mai blândă decât cereau „fraţii” de la Uniune.”