Atunci când implementezi o înțelepciune (când înveți) sau când administrezi o înțelepciune (când cârmuiești) de fapt transmiți un semnal care este preluat și aplicat de cel(cei) ce-l ascultă. Acest semnal se cere să fie clar, distinct și ușor de recepționat.
Pilda din Cuvântul lui Dumnezeu care ne învață cel mai bine această lecție este pilda trompetelor(trâmbițelor).
”Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Fă-ţi două trîmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberilor.” Numeri 10:1-2
”Şi când veţi ieşi la război în ţara voastră împotriva vrăjmaşului care vă va asupri, atunci să sunaţi alarmă din trâmbiţe; şi veţi fi amintiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi salvaţi de vrăjmaşii voştri.” Numeri 10:9
Erau mai multe feluri de semnale date de trompete, semnal de plecare al unei tabere, al altei tabere, semnal de luptă, erau semnale de strângere a adunării și sunete de trompetă peste jertfe și arderi de tot.
Exista o obișnuință cu sunetul trompetelor, o cunoaștere a semnalelor, toată tabăra știa ce înseamnă fiecare sunet.
La fel cei care sunau din trompete aveau o bună cunoaștere a semnalelor.
De ce?
Pentru a nu crea confuzie.
Datoria celui ce învață este de a se asigura că ceea ce învață este bine recepționat de cei ce învață.
Nu este datoria celor învățați de a face această evaluare. Cel ce învață trebuie să aibă și cântarul pentru a ști CÂT să pună, unde și când. În Scriptură învățarea este asemănată și cu zidirea(edificarea). La zidărie trebuie urmărită sfoara, dreptarul și …rândul dinainte. Orice deplasare a sforii, a bolobocului, a rândului anterior crează confuzie și derută.
Orice învățare, spunea Comenius este o adăugire mică la ceva mult știut dinainte. Această adăugire trebuie să fie ca o creștere a ceea ce se știe, ca o completare, adaug: să fie ca un pod care crește peste prăpastia necunoscutului dar care are capătul bine ancorat în cunoscut.
Și proorocii și Domnul Isus au folosit mult parabolele, pildele.
De ce oare?
Pentru că pildele, existența fizică, materială, chiar carnală sunt o imagine, o preînchipuire a lucrurilor pe care le reprezintă. Fizicul există pentru spiritual, nu invers, materia este o oglindă a nevăzutului, ca să învățăm din pildele ei. De peste 6000 de ani creația este o mărturie glorioasă a Creatorului. Cuvântul revelat treptat până la apostoli nu putea să nu ia una câte una pildele creației să nu ni le deslușească.
Pildele, ca de exemplu pilda semănătorului, sau a bănuțului pierdut, a oii pierdute sunt ceva extrem de bine cunoscut de fiecare om încă din copilărie. Pildele cu exemple din creație sunt ”cunoscutul” de care se folosește Dumnezeu ca temelie pentru a pune pe el tâlcul, înțelesul spiritual. Folosind pilde vorbirea noastră nu va rătăci în ceața neclarității.
Trompetele erau confecționate din argint bătut. Argintul în Scriptură reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu (aurul reprezintă credința). Sunarea din trompete reprezintă proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Această proclamare e necesar să fie simplă și clară pentru a fi eficientă.
Exemplu 1.
Învățătura despre venirea Domnului. Este o învățătură putem spune neglijată. Dacă trompeta ar suna clar, ar presupune angajament, ”pregătire de luptă”. Dar cum această învățătură nu se proclamă clar, trâmbița dă un sunet confuz, nimeni nu se pregătește de venirea Domnului, lumea nu-L așteaptă pe Domnul, așteaptă o societate mai prosperă (tot un domn e și asta). Sunetul iese confuz și nimeni nu se pregătește de nici o luptă…
Exemplul 2.
Învățătura despre preoția universală. Pe ”partiturile” tuturor mărturisirilor de credință protestante și pe paginile Bibliei învățătura că ”toți suntem frați” este bine tipărită. Problema apare când pune cineva trompeta la gură și vrea să sune acest semnal: nu-i iese. De multe ori confuzia este dată de mărturia falsă, una se sună din trompetă și ”în altă direcție” pornesc cei ce sună. Teoretic ”toți suntem frați” dar practic aproape fiecare se adună pe lângă câte-un lideruț, ca muștele pe gunoiul vreunui înălțat, căci ce altceva este cu siguranță cel înălțat între oameni, decât o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Domnul a purtat de grijă ca ai Lui să nu fie înălțați, la întâiul răspuns de apărare al apostolului, toți l-au părăsit.
Exemplul 3
Sola Scriptura. Sună bine teoretic, dar practic este multă confuzie. Sunt atâtea cărți, le spunem copiilor noștri să meargă la școală și să învețe bine. Chiar și la biologie? Chiar și la lecțiile despre evoluție? Sau la istorie la lecțiile despre comuna primitivă? Mai e sola Scriptura sau e scriptura + teoriile mincinoase învățate chiar în școlile unde ne trimitem copiii? Ai mei copii sunt mari de-acum, dar la lecțiile respective le-am spus: aici puteți să nu luați 10, vă rog să veniți cu 4 acasă. Zâmbeau! Da, da, e minciună asta și asta. Nu cred că am clarificat totul, dar ceva-ceva am făcut.
Exemplul 4
Succesiunea apostolică. Taina Adunării. Cine are autoritatea? Cuvântul lui Dumnezeu e răspunsul teoretic, dar pentru că în practică s-au făcut multe compromisuri, nici trâmbița nu mai sună clar, dacă ar suna clar ar trebui să se lupte cu compromisul prima dată. ”-Frate tu n-ai voie să faci ”frângerea pâinii”, nu ești ordinat.” ”-Unde scrie?” Și aici începe sunetul încurcat al trompetei, partitura a fost schimbată de departamentul cultelor și așa a rămas. De atunci deruta e regula orchestrei.
Una se zice și alta se face, sunetul trâmbiței este confuz și lumea stă, nu pleacă, ascultă cârâiturile trompetelor ce sună încâlcit dar oamenii nu se clintesc, nu se pregătesc de luptă, adică nu pun în practică. În învățătură faptele noastre trebuie să urmeze îndeaproape vorbele. Dacă nu e așa trompeta ”mărturiei noastre”(a faptelor) va suna fals și nici trompeta ”de argint” a vorbelor ce le spunem nu va fi răspicată, ci un sunet încurcat.
Vestea Bună 