Tu și casa ta…carte de C.H.Mackintosh

Această carte scrisă în secolul 19 este parcă și mai actuală acum, în secolul 21. Este poate cea mai bună carte despre creșterea copiilor scrisă în ultimele veacuri. Merită citită și aplicată. Mărturia fratelui C.H.M. este credibilă, viața lui și cuvintele scrise de el fiind în deplină armonie.

Aveți aici textul ca pdf: ”Tu și casa ta” de CHM

și pentru cine dorește postez textul integral:

TU ȘI CASA TA
de C.H.M

Două  case au un loc de mare însemnătate în paginile inspirate: Casa lui Dumnezeu și
casa slujitorului lui Dumnezeu. Dumnezeu dă o mare însemnătate Casei Sale și cu drept
cuvânt fiindcă este a Lui. Adevărul Său, caracterul Său, cinstea Sa, slava Sa sunt
cuprinse în felul de a fi al Casei Sale. De aceea dorința Sa este ca tot ce este al Său să
poarte pecetea naturii Sale.
Dacă Dumnezeu are o Casă, trebuie neapărat ca ea să fie o casă în care domnește
evlavia, o casă sfântă, o casă duhovnicească, o casă curată și cerească. Ea trebuie să aibă
toate aceste trăsături, nu numai de formă și în teorie, ci și în practică. Poziția ei este așa
cum a făcut-o Dumnezeu; dar caracterul ei practic este rezultatul traiului celor ce fac
parte din ea aici pe pământ.
Multe suflete pot fi în stare să prindă însemnătatea principilor privitoare la Casa lui
Dumnezeu, însă sunt puțini care să ia aminte la principiile ce trebuie să cârmuiască și
casa slujitorului lui Dumnezeu. Totuși, dacă se pune întrebarea: „După Casa lui
Dumnezeu, care este casa cea mai însemnată?“, fără îndoială răspunsul ar fi: casa
slujitorului lui Dumnezeu. Fiindcă nimic nu are mai multă putere asupra cugetului ca
autoritatea sfântă a Scripturii, doresc să aduc câteva locuri din ea, care ne arată cu
putere și claritate gândurile lui Dumnezeu despre ceea ce trebuie să fie casa unui copil
al Lui.
Când nelegiuirea lumii dinaintea potopului atinsese culmea și sfârșitul oricărei
făpturi fusese hotărât de Dumnezeu care avea să aducă valurile judecății Sale asupra
întregului pământ plin de stricăciune, urechea lui Noe a auzit aceste cuvinte duioase:
„Intră în corabie, tu și toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea mea, în
neamul acesta de oameni“ (Geneza 7.1). Se va zice, fără îndoială și cu drept cuvânt, că
Noe era astfel o icoană preînchipuitoare a lui Hristos – Capul neprihănit al întregii
familii a celor mântuiți – mântuiți ca urmare a unirii cu El. Dar eu văd în istoria lui Noe
și altceva cu caracter tipic; eu văd aici și în alte locuri asemănătoare un principiu pe
care, de la începutul acestei scrieri, îl voi exprima clar și anume: casa fiecărui slujitor al
lui Dumnezeu, tocmai din pricina legăturii cu El, este adusă într-o stare de privilegiu
(favoare, avantaj) și, prin urmare, de răspundere.
Să nu-și închipuie cititorul că, prin aceste cuvinte, aș vrea să tăgăduiesc sau să
micșorez neaparata nevoie a lucrării Duhului Sfânt pentru nașterea din nou a copiilor
născuți din părinți creștini. „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea
împărăția lui Dumnezeu“ (Ioan 3.3). Aceasta e tot atât de adevărat despre copilul unui
creștin, ca și despre oricare altul. Harul nu se moștenește.
Principiul pe care l-am arătat mai înainte cu privire la casa slujitorului lui Dumnezeu
are nenumărate urmări practice: tocmai aceasta vrem să dovedim prin Scriptură. Dacă ar
fi să judecăm prin asemănare, acest gând ar fi ușor de dovedit, fiindcă nu și-ar putea
închipui cineva, oricât de puțin ar cunoaște caracterul și căile lui Dumnezeu, că El ar fi
în stare să dea Casei Sale o însemnătate atât de mare și să nu-i pese deloc sau aproape
deloc de casa slujitorului Său. Ar fi cu neputință; nu ar fi felul lucrării lui Dumnezeu, și
Dumnezeu lucrează totdeauna cu felul Lui de a fi.
Ce vreau să scot în lumină este că Scriptura nu desparte pe om de casa lui și că
părintele creștin care își crește copiii pentru Dumnezeu, poate fi încredințat că acești
copii vor fi ai lui Dumnezeu. Fără aceasta, cum s-ar putea lămuri locul din Efeseni 6.4?
Dar nu ne putem mărgini la asemănare pentru a trata o problemă atât de importantă
și atât de mult practică; locul amintit mai înainte este cel dintâi dintr-un șir întreg de alte
locuri, care sunt dovezi lămurite, pe care doresc să-l fac înțeles. În Geneza 7.1 găsim
cuvintele „tu și casa ta“, nedespărțite. Dumnezeu nu descoperă lui Noe o mântuire care
n-ar fi de vreun folos și pentru casa lui. Aceeași corabie, care este deschisă pentru Noe,
este deschisă și pentru ai săi. De ce? Pentru că ei erau credincioși? Nu, ci pentru că Noe
era credincios și ai lui erau una cu el. Dumnezeu i-a dat, ca să zicem astfel, un bilet de
liberă trecere, atât pentru el, cât și pentru familia sa. Repet, aceasta nu micșorează cu
nimic caracterul tipic al lui Noe. Îl văd ca o icoană preînchipuitoare a lui Hristos; dar
văd în el și acest principiu, că, oricare ar fi împrejurarea, nu trebuie să desparți pe om
de casa lui. A face acest lucru, ar însemna să aduci deodată cea mai gravă încurcătură și
cea mai jalnică demoralizare. Casa lui Dumnezeu este așezată într-o poziție de
binecuvântare și de răspundere, pentru că este unită cu El, dar și casa slujitorului lui
Dumnezeu este pentru același motiv într-o poziție de binecuvântare și de răspundere.
Aceasta este teza noastră.
Al doilea loc pe care îl voi arăta este în legătură cu Avraam. „Atunci Domnul a zis:
«Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?… Căci Eu îl cunosc și știu că va
porunci fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului, făcând ce este drept și
bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit»“
(Geneza 18.17-19). Nu este vorba aici de mântuire, ci de o părtășie a gândurilor și
planurilor lui Dumnezeu. Tatăl creștin să ia seama și să se gândească mult la faptul că,
atunci când Dumnezeu căuta un om căruia să-i poată descoperi planurile Sale tainice, a
ales pe unul care „va porunci fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului.“
Un cuget curat nu poate să nu fie impresionat de acest fapt; căci dacă este vreun
lucru în privința căruia creștinii au dat greș mai mult decât în altele, acela este tocmai în
datoria lor de a porunci copiilor și casei lor să slujească Domnului. În privința aceasta,
desigur, n-au avut înaintea ochilor lor pe Dumnezeu; fiindcă, dacă ar fi privit la căile lui
Dumnezeu față de Casa Sa, ei ar fi văzut că aceste căi sunt totdeauna arătarea puterii lui
Dumnezeu pe principiul dreptății. El Și-a întemeiat și păstrat fără șovăire autoritatea Lui
sfântă. Oricare ar fi înfățișarea de afară a Casei lui Dumnezeu, principiul de căpetenie,
potrivit căruia lucrează față de ea rămâne nestrămutat: „Mărturiile Tale sunt cu totul
sigure; sfințenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci“ (Psalm 93.5). Și slujitorul
trebuie să ia totdeauna, ca pildă, pe Domnul său. Dacă Dumnezeu își cârmuiește Casa
cu putere arătată în dreptate, la fel trebuie să-mi cârmuiesc și eu casa; căci dacă purtarea
mea se deosebește de a lui Dumnezeu în vreun amănunt, în acel amănunt sunt greșit.
Aceasta este lămurit. Însă Dumnezeu nu numai că își cârmuiește Casa cum am spus; dar
El iubește încuviințarea și cinstește cu încrederea Sa pe cei care urmează purtarea Lui.
În locul amintit, Îl auzim zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?“ De
ce? Fiindcă el „va porunci fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului.“ Un om
care știe să poruncească astfel în casa lui este vrednic de încrederea lui Dumnezeu. Iată
un adevăr izbitor, a cărui ascuțime va atinge, nădăjduiesc, cugetele mai multor părinți
creștini. Mulți dintre noi, gândind serios la cele scrise în Geneza 18.19, ar trebui să se
arunce cu fața la pământ înaintea Aceluia care a rostit și a făcut să se scrie acest cuvânt,
și să strige: cădere, cădere rușinoasă, umilitoare cădere! De ce suntem în această
situație? De ce n-am fost în stare să ne împlinim răspunderea măreață pe care o avem în
privința cârmuirii casei noastre? Cred că nu este decât un răspuns: n-am știut să
realizăm prin credință dreptul ce ne-a fost dat asupra acestei case, prin faptul că ea este
una cu noi. Trebuie luat în seamă că aceste prime două dovezi ne arată lămurit cele două
mari părți ale subiectului nostru, adică privilegiul și răspunderea. Către Noe, cuvântul
era: „tu și casa ta“ și aceasta în privința mântuirii. În cazul lui Avraam era: „tu și casa
ta“ în privința cârmuirii morale. Înlănțuirea lor este însemnată și frumoasă. Acela care
nu are credință pentru a-și însuși privilegiul (favoarea), va fi lipsit de putere morală
pentru a fi credincios răspunderii. Dumnezeu privește casa unui om ca o parte din acest
om, iar dacă nu se ține seama de acest adevăr fie în teorie, fie în practică, paguba va fi
mare și mărturia compromisă.
Și acum se pune o întrebare pentru cugetul unui părinte creștin: Mă bizuiesc eu pe
Dumnezeu pentru casa mea și o cârmuiesc eu pentru Dumnezeu? Iată o întrebare
însemnată! Mă tem însă că foarte puțini își vor da seama de însemnătatea și seriozitatea
ei. Poate cititorul va fi gata să ceară și alte dovezi din Scriptură, cu privire la dreptul
nostru de a ne bizui pe Dumnezeu în privința caselor noastre. Voi continua să aduc alte
locuri din Scriptură.
Iată unul luat din istoria lui Iacov: „Și Dumnezeu a zis lui Iacov: Scoală-te, sui-te la
Betel“ (Geneza 35.1). S-ar părea că acest cuvânt a fost îndreptat numai către Iacov
personal; însă lui nu i-a trecut prin gând să se izoleze de familia lui, nici chiar pentru o
clipă, fie că este vorba de un avantaj sau de o răspundere. De aceea este adăugat
numaidecât: „Iacov a zis casei lui și tuturor care erau cu el: Scoateți dumnezeii străini
care sunt în mijlocul vostru, curățiți-vă și schimbați-vă hainele, ca să ne sculăm și să
ne suim la Betel!“ (Geneza 35.2-3). Vedem aici cum o chemare către Iacov a adus o
mare răspundere asupra întregii lui case. Iacov a fost chemat să se suie la Casa lui
Dumnezeu și numaidecât se înfățișează înaintea cugetului său întrebarea: „Oare casa
mea se află într-o stare vrednică pentru a răspunde unei astfel de chemări?“
Ajungem acum la cele dintâi capitole ale cărții Exodului, unde găsim că una din cele
patru obiecțiuni ale lui Faraon, ca să nu-l lase pe Israel să plece era tocmai cu privire la
copii. „Au întors pe Moise și pe Aaron. «Duceți-vă», le-a zis el, «și slujiți Domnului,
Dumnezeului vostru. Care și cine sunt cei care vor merge?» Și Moise a răspuns:
«Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și cu fiicele noastre, cu turmele și
cirezile noastre; căci avem o sărbătoare a Domnului»“ (Exod 10.8-9). Pricina pentru
care trebuia să ia și pe cei mici și pe cei bătrâni era „căci avem o sărbătoare a
Domnului.“ Firea ar putea să zică: „Dar ce pot pricepe acei copii mici despre o astfel de
sărbătoare? Nu vă temeți că veți face din ei niște formaliști?“ Răspunsul lui Moise este
simplu și hotărâtor: „Vom merge … cu fiii și fiicele noastre … căci avem o sărbătoare a
Domnului“.
Părinților israeliți nu le trecea prin gând să caute un lucru pentru ei și altul pentru
copiii lor. Cum ar fi gustat din mana pustiului sau din grâul vechi al pământului
făgăduinței, în timp ce copiii lor s-ar fi hrănit cu ceapa și usturoiul Egiptului? Cu
neputință! Nici Moise, nici Aaron n-ar fi încuviințat o astfel de purtare. Israeliții simțeau
chemarea lui Dumnezeu către ei ca fiind și o chemare către micuții lor. De altfel, dacă ei
n-ar fi fost pe deplin convinși de acest lucru, de abia ar fi ieșit din Egipt pe un drum, și
copiii lor i-ar fi atras înapoi pe altul. Satan știa prea bine că așa s-ar fi putut întâmpla; de
aceea pune în gura lui Faraon această obiecțiune: „Nu, nu; ci duceți-vă voi, bărbații“
(Exod 10.11). Iată ce încearcă sau fac mulți din cei ce se numesc creștini în zilele
noastre. Ei spun că au ieșit din Egipt ca să slujească Domnului, iar pe copii îi lasă acolo.
Se laudă că ar fi făcut acel „drum de trei zile în pustie“ (Exod 8.27), cu alte cuvinte, că
ar fi părăsit lumea, că ar fi morți față de ea și înviați împreună cu Hristos la o viață
nouă, că sunt moștenitori ai slavei cerești, însă își lasă copiii în urmă, în mâinile lui
Faraon, sau mai degrabă ale lui satan. Ei au renunțat la lume, pentru ei; însă nu s-au
putut lepăda de ea pentru copiii lor. În ziua Domnului, ei se arată ca niște străini și
călători, cântă cântări creștinești, spun rugăciuni, învață și întăresc pe alții, par foarte
înaintați în viața creștinească. Prin traiul lor, parcă au ajuns la hotarele pământului
Canaan (în duh le-au și ajuns); însă vai!, de luni dimineață fiecare faptă a lor, fiecare
obicei, fiecare dorință răstoarnă mărturisirea lor din ajun. Copiii lor sunt crescuți pentru
lume. Scopul îndrumării lor și felul în care sunt crescuți, alegerea carierei lor, toate
acestea sunt lumești în înțelesul cel mai strâns și mai lămurit al cuvântului. Moise și
Aaron n-ar fi putut încuviința o astfel de purtare; și nici o inimă curată, din punct de
vedere moral, nici o minte întreagă n-o poate încuviința.
Nu trebuie să am pentru copiii mei un alt principiu, un alt scop de urmărit, o altă
perspectivă, decât cele pe care le râvnesc pentru mine; și n-ar trebui să-i las nici chiar să
își permită să aibă alte gânduri. Dacă Hristos și slava cerească îmi sunt mie deajuns, vor
fi deajuns și pentru ei; este nevoie însă, ca dovadă că îmi sunt într-adevăr de ajuns, să nu
mai fie nicio îndoială. Caracterul tatălui sau al mamei ar trebui să fie de așa fel, încât să
nu mai încapă nici o umbră de îndoială în privința gândului de căpetenie sau scopului
sufletului lor.
Dar ce are să creadă copilul meu, dacă îi spun că eu doresc cu înfocare ca el să fie
făcut părtaș lui Hristos și cerului și în același timp l-aș crește pentru lume? Ce va spune
el oare? Care din două va avea înrâurire asupra inimii și vieții lui – vorbele sau faptele
mele? Cugetul să răspundă! Și acest răspuns să fie cinstit, un răspuns izvorât din cele
mai intime profunzimi ale sufletului, un răspuns care să arate, fără îndoială, că
întrebarea a fost înțeleasă în ce are ea mai grav și mai puternic. Cred că a sosit vremea
pentru creștini ca ei să caute să lucreze asupra cugetelor lor.
Pentru orice om al rugăciunii, care privește cu îngrijorare starea creștinătății din ziua
de azi este clar că ea se arată bolnavă, tonul a scăzut îngrozitor; într-un cuvânt, trebuie
să fie ceva stricat din temelie. În ce privește o mărturisire despre Fiul lui Dumnezeu, rar,
vai cât de rar mai poate fi vorba! Nouăzeci și nouă la sută din cei ce se numesc creștini,
parcă n-au alt scop mai înalt decât mântuirea lor personală, ca și când am fi lăsați aici ca
să fim mântuiți numai noi și nu ca niște oameni mântuiți să trăim pentru a slăvi pe
Domnul Isus. Aș vrea să pun cu toată dragostea, însă și cu toată strășnicia, întrebarea
dacă, măcar în mare parte, această scădere în privința mărturisirii noastre pentru
Domnul Isus, nu se datorește trecerii cu vederea a principiului cuprins în cuvintele: tu și
casa ta. Sunt încredințat că această scădere stă de-a dreptul în legătură cu ea. Un lucru
este sigur, că atracția lumii, amestecul ei în viața noastră și răul moral s-au furișat
printre noi. Și acest fapt se datorează că micuții noștri au fost lăsați în Egipt. Mulți, de
zece, cincisprezece sau douăzeci de ani, au avut în adunare o poziție deosebită în ce
privește mărturia și slujirea, și păreau să aibă inima pentru lucrarea Domnului, dar acum
ei au dat înapoi jalnic, neavând puterea să ajute pe alții să stea în picioare. Toate acestea
să răsune cu putere părinților creștini: luați seama să nu lăsați pe copiii voștri în Egipt!
Poate este vreo inimă de tată care s-a frânt de durere în urma acestei lipse de
credincioșie în cârmuirea casei sale. I-a lăsat pe copii în Egipt, într-un moment rău și
prins de amăgire. Când încearcă acum, poate cu o credință adevărată și cu dragoste, să-i
înștiințeze de pericol, nu întâlnește decât inimi nepăsătoare și surde, inimi care se țin
morțiș și hotărât de acel Egipt în care i-a lăsat slăbiciunea și ușurința sa. Iată un fapt
serios a cărui amintire ar putea chinui multe inimi; dar adevărul trebuie să fie spus; dacă
el pare zdrobitor unora, poate să fie altora un avertisment de folos.
Trebuie spus, că este o ușurință mare în purtarea unor părinți creștini care
încredințează pe copiii lor în paza unor persoane neîntoarse la Dumnezeu sau chiar
unora care, deși pretind că sunt creștine, nu sunt din toată inima despărțite de lume.
Este firesc ca un copil să se uite la acela care-l învață și să fie gata să se ia după el. Și ce
îndemn poate comunica unui copil, cel care este însărcinat să-l învețe? Încotro să-l
călăuzească decât unde a ajuns el însuși? Ce principii va sădi el în sufletul copilului
decât cele care-l cârmuiesc pe el spiritul și alcătuiesc temelia caracterului său? Ei bine,
dacă văd un om cârmuit de temeiuri lumești, dacă se vede lămurit din toată purtarea și
firea lui că el este neîntors la Dumnezeu îi vom încredința oare creșterea sau învățătura
copiilor, formarea caracterului lor? Ar fi culmea nesocotinței. Aceeași regulă se
potrivește și pentru citirea cărților. O carte este negreșit un învățător care, deși în liniște,
nu are mai puțină influență asupra spiritului, a inimii și a caracterului.
Revin la dovezile luate din Scriptură cu privire la casa celui credincios. În cartea
„Numeri“, copiii ne sunt aduși iarăși înainte. Am văzut mai înainte că un credincios care
este în legătură cu Dumnezeu nu poate avea intenția de a-și lăsa copii în Egipt. Trebuie
ca ei să iasă de acolo cu orice preț; dar nu se mărginește numai la atâta credința sau
necredincioșia părinților credincioși. Trebuie să contăm pe Dumnezeu nu numai ca să-i
facă să iasă din Egipt, dar să-i și aducă în Canaan. În privința aceasta Israel n-a izbutit.
După întoarcerea iscoadelor din Canaan, poporul auzind spusele lor descurajatoare, a
izbucnit în aceste cuvinte pline de tristețe: „Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta,
în care vom cădea uciși de sabie, iar soțiile noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu
este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“ (Numeri 14.3). Grozavă stare de suflet,
care deși era în ei, realiza această amenințare plină de șiretenie și răutăcioasă a lui
Faraon: „Cum vă voi lăsa eu să plecați, pe voi și pe fiii voștri! Luați seama, căci răul
este înaintea voastră“ (Exod 10.10).
Necredința dă dreptate totdeauna lui satan și-l face pe Dumnezeu mincinos, pe când
credința dă dreptate lui Dumnezeu și face mincinos pe satan. Și după cum rămâne
neclintit adevărul că ni se face după credința noastră, tot atât de adevărat este că
necredința seceră ce a semănat. La fel s-a întâmplat cu poporul Israel din pricină că n-a
fost credincios: „«Așa cum Eu sunt viu», zice Domnul, «vă voi face întocmai cum ați
vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Și
toți aceia dintre voi care ați fost numărați… Pe copilașii voștri însă, despre care ați zis că
vor fi de jaf, pe ei îi voi face să intre în ea și ei vor cunoaște țara pe care voi ați
nesocotit-o. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta»“
(Numeri 14.28-32). Pe copilașii lor îi socoteau ca nefiind sub stăpânirea Sfântului lui
Israel. Greu păcat, a cărui amintire ne-a fost păstrată pentru învățătură.
Cât de des inima părinților creștini stă la îndoială și cercetează cum să se poarte cu
copiii lor în loc să-i privească la fel cum îi privește Dumnezeu! Ei ar putea zice:
„Creștini nu-i putem face pe copiii noștri.“ Nu este vorba de asta. Nu suntem chemați să
facem ceva din ei. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu și numai a Lui; însă, dacă El
zice: „Aduceți copilașii voștri cu voi“, să nu-L ascultăm oare? Cineva ar putea spune:
„N-aș vrea să fac din băiatul meu un formalist și n-aș putea face din el un adevărat
creștin“. Însă dacă Dumnezeu în harul Său nemărginit îmi spune: „Privesc casa ta ca o
parte din tine însuți și când te binecuvântez pe tine, o binecuvântez și pe ea“, trebuie
oare să înlătur această binecuvântare sub cuvântul temerii de formalism sau a neputinței
mele de a comunica adevărul? Dumnezeu să ne ferească de o astfel de greșeală! Să ne
bucurăm mai degrabă cu mulțumiri de laudă că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o
binecuvântare atât de îmbelșugată, care se întinde nu numai asupra noastră, ci și asupra
tuturor ai noștri și pentru că această binecuvântare ne-a fost dată prin har s-o luăm prin
credință și să facem parte din ea și familiilor noastre.
Mulți se mângâie cu siguranța lor că într-o zi sau alta, copiii lor vor fi întorși la
Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă să-i pui chiar de pe acum pe terenul lui
Dumnezeu? Dacă suntem încredințați că ei sunt copii ai Lui, de ce nu ne purtăm potrivit
cu această siguranță? Dacă așteptăm să vedem în ei anumite dovezi de întoarcere a lor la
Dumnezeu este lămurit că ne mai uităm și la altceva pe lângă făgăduința lui Dumnezeu.
Creștinul trebuie de pe acum să privească pe copilul său ca aparținând lui Hristos. Și el
trebuie să-l crească ținând seama de acest lucru privind spre Dumnezeu în deplina
siguranță a rezultatului. Dacă înainte de a lucra astfel mă aștept să văd roade, asta nu
este credință. Și în acest timp, copiii mei ar putea să hoinărească, pentru a spune astfel,
departe de căile Domnului neaducând decât ocară asupra Numelui Său și asupra
Evangheliei. Îmi va fi deajuns atunci să spun: „Ei se vor întoarce la Dumnezeu mai
târziu“? NU, copiii mei trebuie să fie de pe acum o mărturie pentru Dumnezeu; și ei nu
pot fi, decât în măsura în care eu aleg pentru ei terenul lui Dumnezeu și umblu cu El în
ceea ce îi privește pe ei.
Să ne amintim că mijlocul de a dovedi că știm să ne bucurăm de o binecuvântare este
de a fi credincioși răspunderii pe care ea o aduce. A spune că mă bazez pe Dumnezeu că
El îi va aduce pe copiii mei în Canaan și în același timp să-i cresc pentru Egipt este o
amăgire primejdioasă. Purtarea mea arată că mărturisirea mea este o minciună și nu
trebuie să mă mir dacă Dumnezeu, în căile Sale drepte, mă lasă să gust roadele amare
ale faptelor mele.
Purtarea este cea mai bună dovadă a realității convingerilor noastre; și aici, ca
totdeauna, Cuvântul Domnului este sfânt și adevărat: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci
a Celui care M-a trimis. Dacă voiește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre
învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu“ (Ioan 7.16-17). Adeseori dorim să
cunoaștem învățătura înainte de a face voia lui Dumnezeu, și urmarea este că suntem
lăsați în cea mai adâncă neștiință. A face voia lui Dumnezeu cu privire la copiii noștri
înseamnă a-i privi cum îi privește Dumnezeu: ca o parte din noi înșine și, prin urmare,
a-i crește așa. Nu este vorba să sperăm că, la urma urmei, vor dovedi că sunt copiii ai
lui Dumnezeu, ci să-i privim ca aflându-se sub binecuvântarea Lui, și potrivit acestui
principiu să ne purtăm față de ei în toate privințele.
S-ar crede, după purtarea și felul de a gândi al multor părinți că privesc pe copiii lor
ca pe niște păgâni, care deocamdată n-ar avea nici un interes în Hristos, nici o legătură
cu Dumnezeu. Desigur, asta înseamnă a face foarte puțin caz de pecetea divină. Nu este
vorba aici nici de mult dezbătuta întrebare a botezului. Nu, ci este vorba doar de puterea
și întinderea acestui cuvânt plin de har: tu și casa ta – cuvânt a cărui frumusețe ni se va
arăta tot mai mult pe măsură ce vom înainta în această scriere.
În Numeri 16.26-27 găsim pe copii socotiți ca nedespărțiți, uniți cu părinții lor și
acea sta într-o împrejurare din cele mai triste. Moise „a vorbit adunării și a zis:
«Depărtați-vă de corturile acestor bărbați răi și nu vă atingeți de nimic din ce este al
lor, ca să nu pieriți în toate păcatele lor.» Ei s-au depărtat din preajma locuinței lui
Core, Datan și Abiram. Și Datan și Abiram au ieșit afară și au stat la ușa corturilor
lor, cu soțiile, copiii și pruncii lor“. Toți acești copii s-au pogorât de vii în locuința
morților și au fost înghițiți de ea, nu fiindcă ei personal s-ar fi unit la răzvrătire, ci din
pricină că erau una cu părinții lor răzvrătiți.
Fie în binecuvântare, fie în judecată, Dumnezeu socotește pe copii ca fiind una cu
părinții lor. Am putea să întrebăm: de ce? Și Dumnezeu răspunde în Exod 34.6-7: „Și
Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul, Domnul Dumnezeu este plin de
îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și adevăr; El care Își ține îndurarea
până în mii de generații, iartă fărădelegea, răzvrătirea, dar nu socotește pe cel vinovat
drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii fiilor lor până la
a treia și a patra generație»“. Unii pot găsi o nepotrivire între acest citat și cel din
Ezechiel 18.20, unde este scris: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va
purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui
drept va fi peste el, și răutatea celui rău va fi peste el“. În acest verset, tatăl și fiul sunt
socotiți fiecare personal și sunt judecați după starea morală a fiecăruia dintre ei. Aici
este vorba de ceva cu totul personal.
În cartea „Deuteronom“, din scoarță în scoarță, Dumnezeu învață pe israeliți să pună
poruncile, orânduirile, judecățile și învățăturile Legii înaintea copiilor lor și acești
copilași ne sunt înfățișați ca punând întrebări despre natura și scopul feluritelor
orânduiri și așezări.
Să venim acum la această frumoasă declarație a lui Iosua: „Alegeți astăzi cui vreți să
slujiți … Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24.15). Luați
seama că el nu zice numai eu, ci: „eu și casa mea!“ El înțelegea că nu era de ajuns ca el,
Iosua, să fie curat personal de orice atingere cu necurățiile și urâciunile idolești; el
simțea, în plus, că trebuie să vegheze asupra purtării celor din casa sa. Deși Iosua nu se
închina el însuși la idoli, n-ar fi fost el oare vinovat dacă toți sau vreunul din cei din
casa lui ar fi slujit idolilor? Mai mult, mărturia pentru adevăr ar fi fost stricată tot atât
prin închinarea la idoli a casei lui Iosua ca și prin închinarea lui însuși. Și judecata ar fi
venit negreșit.
Este foarte însemnat să înțelegem acest lucru. Începutul cărții întâi a lui Samuel ne
arată aceasta într-un chip înfricoșător: „Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: «Iată, voi
face în Israel un lucru care va asurzi amândouă urechile oricui îl va auzi. În ziua
aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am spus împotriva casei lui; voi începe și voi
termina. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din cauza
fărădelegii de care are cunoștință, din cauză că fiii lui au adus un blestem peste ei
înșiși, fără ca el să-i fi mustrat»“ (1 Samuel 3.11-13).
Solemn exemplu! Oricare ar fi caracterul personal al slujitorului Său, Domnul nu-l
va privi ca nevinovat dacă nu cârmuiește cum trebuie pe cei din casa lui. Eli ar fi trebuit
să oprească pe fiii săi de la fărădelegi. Era dreptul lui, ca și al nostru, să se poată bizui
pe puterea lui Dumnezeu, ca să înfrângă, în casa sa orice ar fi vătămător mărturiei pe
care o datora lui Dumnezeu. Dar el n-a lucrat așa și nu a știut să se folosească de această
putere pentru a birui răul din ai săi. Sfârșitul lui Eli a fost grozav: și-a frânt gâtul de
durere după casa Domnului fiindcă nu-și rupsese inima după casa lui însăși. Dacă în
privința copiilor s-ar fi bizuit pe Dumnezeu și ar fi lucrat împreună cu El pentru a
pedepsi pe fiii săi vinovați potrivit răspunderii pe care o avea, casa lui Dumnezeu n-ar fi
fost pângărită și chivotul lui Dumnezeu nu ar fi fost luat. Într-un cuvânt, dacă Eli ar fi
privit familia ca o parte din el însuși și ar fi făcut din ea ceea ce trebuie să fie, n-ar fi
atras asupra sa judecata aspră a Aceluia al cărui principiu este să nu desparți niciodată
aceste cuvinte: tu și casa ta!
Dar de atunci câți părinți n-au călcat pe urmele lui Eli! Printr-o părere cu totul greșită
despre firea și felul de a fi al legăturii părintești, ei au îngăduit ca tocmai copiii lor din
mica lor pruncie până la maturitate să-și facă neîmpiedicați voia lor. Lipsiți de credința
de a-i pune pe un teren dumnezeiesc, acești părinți au fost lipsiți și de puterea morală de
a-i așeza pe un teren omenesc pentru a face din ei niște copii respectuoși și ascultători;
și urmarea este priveliștea cea mai tristă de nesupunere, de fărădelegi și obrăznicii. Cel
mai înalt scop pe care trebuie să și-l pună slujitorul lui Dumnezeu în cârmuirea casei
sale este ca acolo să fie dată mărturie slavei Aceluia din a cărui Casă face parte el însuși.
Iată adevăratul principiu care trebuie să lucreze mai ales în inima și purtarea unui tată
creștin. Și nu pentru ca copiii lui să-i dea mai puține necazuri și mai multă liniște
trebuie el să-i țină în rânduială, ci pentru că slava lui Dumnezeu este interesată de buna
rânduială a celor ce fac parte din casa lui Dumnezeu.
Dar poate va zice cineva că tot ce am spus până acum despre această problemă fie în
principiu, fie în dovezi nu arată altceva decât atmosfera Vechiului Testament de unde
le-am luat. Cineva va putea spune că acum Dumnezeu lucrează față de noi după
rânduiala alegerii și a harului, care se îndreaptă către fiecare în parte fără să aibă în
vedere vreo legătură familială, încât se poate ca un credincios foarte devotat și care
umblă după lucrurile de sus să fie cap al unei familii necredincioase, în neorânduială și
lumească. La aceasta răspundem că principiile cârmuirii morale a lui Dumnezeu sunt
veșnice și trebuie să-și aibă aplicarea în toate veacurile. Dumnezeu nu poate învăța întro
vreme că un om și casa lui sunt una și că tatăl trebuie s-o cârmuiască așa cum se
cuvine, iar în altă vreme să spună că tatăl și familia lui nu sunt una și că tatăl este slobod
să-și cârmuiască familia așa cum i se pare lui că ar fi bine. Așa ceva este cu neputință.
Îngăduirea sau neîngăduirea lui Dumnezeu cu privire la cutare sau cutare lucru reiese
din ceea ce este El Însuși; și după cum Dumnezeu Își cârmuiește Casa potrivit cu ce este
El Însuși, poruncește slujitorilor Săi să-și cârmuiască și ei casele după același principiu.
În perioada harului s-a înlăturat oare această ordine morală? NU, ci dimpotrivă i s-a mai
adăugat noi trăsături. Dacă casa unui iudeu era privită ca o parte din el însuși, aceea a
unui creștin va fi oare mai puțin? Hotărât că nu! Ar însemna să se facă o tristă greșeală
și o prea greșită înțelegere a cerescului cuvânt „har“, ca să ne îndreptățim neorânduiala
și demoralizarea ce domnesc în zilele noastre, în casele noastre, în casele unui număr
mare de creștini. Să facă oare harul pe un creștin să lase copiii să-și facă de cap? Harul
să-l facă să-i lase să se dedea la tot felul de nazuri, la toate poftele, la toate pornirile rele
ale unei firi ticăloase? Feriți-vă să numiți acest lucru cu numele de „har“, ca nu cumva
să ajungeți să pierdeți înțelegerea adevăratei însemnări a acestui cuvânt și să nu ajungeți
să vă închipuiți că harul este pricina atâtor rele! Spuneți mai degrabă acestor vederi pe
nume – o batjocorire a harului, o tăgăduire a lui Dumnezeu, nu numai ca Cel ce Își
cârmuiește Casa, ci și ca Cel ce este Conducătorul moral al universului; o contrazicere
vădită a tuturor învățăturilor inspirate în privința acestui subiect însemnat.
Dar să lăsăm Vechiul Testament și să vedem în Noul Testament dacă găsim și în
această parte a Scripturii, destule dovezi în sprijinul gândurilor noastre. În această mare
împărțire a cărții Sale, Duhul Sfânt desparte oare familia de un om în ce privește
privilegiile și răspunderile pe care le arată Vechiul Testament? Ne vom încredința ușor
că n-o face în nici un chip. Iată dovezi:
Când Domnul Isus a trimis pe apostolii Săi, le-a zis: „În orice oraș sau sat veți intra,
să cercetați cine este acolo vrednic și să rămâneți la el până veți pleca. La intrarea
voastră în casă, salutați-l; și dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină
peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi“ (Matei 10.11-
13). Apoi Isus a zis lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el
este un fiu al lui Avraam; pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce
era pierdut“ (Luca 19.9-10).
La fel în cazul lui Corneliu: „Trimite la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru, careți
va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu și toată casa ta“ (Fapte 11.13-14).
Tot astfel i se spune temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit
tu și casa ta“ (Fapte 16.31). Apoi găsim și urmarea practică: „După ce i-a dus în casă,
le-a pus masa și s-au bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu“. În același
capitol (16.15), Lidia zice apostolului: „Dacă mă socotiți credincioasă Domnului,
intrați și rămâneți în casa mea“.
Apostolul dorea ca Domnul să-și verse îndurarea peste casa lui Onisifor. De ce? Din
pricină că această casă s-a purtat bine cu apostolul? Nu, ci fiindcă Onisifor „de multe ori
m-a mângâiat și nu i-a fost rușine de lanțul meu“ zice apostolul (2 Timotei 1.16).
„Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină… să-și conducă bine casa și să-și
țină copiii în supunere, cu toată seriozitatea. Căci dacă cineva nu știe să-și conducă
bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?“ (1 Timotei 3.2, 4-5).
În toate aceste locuri din Scriptură se vede același adevăr: de câte ori cercetează
Dumnezeu pe om, dându-i binecuvântări și răspunderi, El cercetează totodată și casa
lui. Putem răsfoi întreaga Scriptură și pretutindeni vom găsi întărit același principiu.
Este vrednic de Dumnezeu să ne descopere acest lucru. Însă, vai! fraților, preaiubiți de
Domnul, de câte ori ne-am arătat necredincioși față de acest adevăr și câte lovituri a
primit mărturia Fiului lui Dumnezeu în aceste timpuri din urmă prin lipsurile noastre în
această privință și în atâtea altele!… Răul s-a arătat, este adevărat, sub diverse forme:
mândrie, îngâmfare, iubire de lume, spirit firesc, motive foarte amestecate, desfășurarea
nenorocită a unei energii curat firești sau intelectuale, folosirea prețiosului Cuvânt al lui
Dumnezeu ca un piedestal pe care ne înălțăm pe noi înșine, pretenții urâte după o
poziție înaltă în biserică sau în lume, râvnirea darurilor, propovăduirea unor principii ale
căror tăișuri nu le-a simțit niciodată cugetul nostru, punerea înaintea altora a unei
cumpene în care nu ne-am cântărit noi înșine în prezența lui Dumnezeu, starea jalnică a
unui cuget care, dacă ar fi fost cum ar fi trebuit, ne-ar fi adus să descoperim nepotrivirea
dintre ceea ce spunem și ceea ce facem.
În toate acestea, ca și în multe altele, a fost o cădere adâncă și cu efecte simțite,
cădere care a întristat pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiți. Căderea a adus rușine
sfântului nume pe care îl purtăm. Gândul acestei căderi ar trebui să ne facă să ne
îmbrăcăm în sac și cenușă, să ne crape obrazul de rușine, să ne smerim și să
mărturisim păcatul nu numai o clipă, o zi, sau o săptămână, ci până în clipa când
Însuși Dumnezeu ne va ridica iarăși.
Avem uneori strângeri pentru rugăciune și smerire, dar abia ne sculăm de pe
genunchi și prin grozava ușurință a spiritului și purtării noastre, dovedim cât de puțin
am judecat cu adevărat starea noastră înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta cum ar
putea fi lovită rădăcina atât de adâncă și atât de întinsă a bolii inimilor noastre? Plugul
adevărului dumnezeiesc trebuie să tragă brazde adânci în cugetul nostru pentru ca
sămânța adevărului de sus să nu fie semănată în zadar. Unealta de care Se servește
Dumnezeu pentru a ara și a semăna în același timp este adevărul. Deci, trebuie să
aducem sub influența lui o „inimă cinstită și bună“ (Luca 8.15), o conștiință delicată și
un spirit drept. Și dacă adevărul lucrează astfel în noi, ce va descoperi el oare? Care este
starea noastră? Ce suntem noi în mijlocul acestei lumi în care Mântuitorul nostru Isus
Hristos ne-a poruncit să lucrăm până va veni El?
Din ce pricină strângerile noastre de zidire duhovnicească și cele de rugăciune sunt
deseori fără putere? Cu toate acestea făgăduința Domnului este totuși mereu adevărată:
„Acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor“
(Matei 18.20). Oriunde este înfăptuită starea de față a Domnului Isus trebuie să fie și
putere și binecuvântare. Dar El nu ne face să simțim prezența Sa decât în măsura în care
inimile noastre sunt îndreptate spre El ca scopul principal al strângerii noastre. Dacă
vrem să vedem altă țintă decât pe El Însuși, nu mai putem spune că suntem adunați în
Numele Lui și, drept urmare, starea Sa de față nu va fi înfăptuită. Cât de mulți sunt
creștinii care iau parte la strângeri fără ca prima lor țintă să fie Domnul Isus! Unii vin
acolo pentru a asculta predici ca să fie zidiți. Zidirea este aceea care-i adună, nu Domnul
Isus. Cineva poate să fie mult mișcat acolo, să aibă năzuințe sfinte, multe sentimente
religioase, un mare interes intelectual ocupându-se cu slova Scripturii sau cu unele
puncte de adevăr, însă toate acestea pot fi fără cea mai mică îndeplinire a sfintei și
slăvitei stări de față a Domnului Isus după promisiunea din Matei 18.20. Alții vin la
strângeri cu inima plină de ceea ce au să spună sau să facă acolo. Au vreun capitol de
citit, o cântare, unele gânduri de arătat, sau au de gând să se roage și pândesc prilejul
bun pentru a ieși înainte. Este lămurit că nu Isus Hristos este ținta de căpetenie a acestor
creștini, ci numai eul cu sărăcăcioasele lui fapte și nenorocitele lui cuvinte. Aceste
persoane fac ca adunarea să fie despuiată de trăsătura ei de sfințenie, de putere și de
adevărată înălțare; căci din cauza lor, nu Hristos stă în capul adunării, ci firea lor veche,
și aceasta în cele mai de seamă împrejurări. Firea pământească poate fi la locul ei întrun
teatru sau la o tribună politică, dar într-o adunare de sfinți nu are ce căuta.
Nu sunt deloc îndreptățit să mă prezint înaintea Domnului, într-o strângere laolată a
copiilor lui Dumnezeu, cu gândul mai dinainte de a citi cutare și cutare capitol, de a
indica o cântare sau alta, sau cu un discurs pregătit. Eu trebuie să vin în mijlocul fraților
pentru a mă așeza în prezența lui Dumnezeu și a mă supune îndrumării Sale suverane.
Într-un cuvânt, dacă mă duc acolo în Numele Domnului Isus, El singur va fi ținta
preocupărilor mele și voi uita orice alt lucru. Dar nu înseamnă că, având pe Domnul
Isus ca țintă, eu n-aș mai putea avea părtășie frățească, nici nu aș mai primi zidire.
Dimpotrivă, numai atât timp cât Domnul este ca înaintea ochilor mei, eu voi fi cu
adevărat în stare să zidesc sau să fiu zidit. Partea cea mai mică este totdeauna cuprinsă
în cea mai mare. Dacă Îl am pe Domnul Isus, nu voi fi lipsit de zidire; dar dacă eu caut
zidire în locul lui Hristos, dacă fac din ea scopul meu, le pierd pe amândouă.
În afară de asta, câți creștini vin la strângeri și nu au nici cugetul curățit, nici inima
judecată, nici firea pământească răstignită! Își iau locul în băncile lor, dar ei sunt reci și
sterili, fără rugăciune și credință, fără scop real. Ei vin ca niște mașini, pentru că acesta
este obiceiul lor de a veni, dar ei nu sunt stăpâniți de o dorință sinceră de a întâlni pe
Domnul. Pentru ei obiceiul de a se aduna nu este decât o formalitate religioasă și ei nu
sunt pentru ceilalți decât o piedică în calea binecuvântării.
Vedem deci că multe cauze felurite contribuie să strice izvoarele vieții și vigoarea în
adunări și iată de ce mărturia este în general atât de slabă în mijlocul nostru. Numai o
lucrare profundă a cugetului ar putea dezvălui în adânc aceste cauze nenorocite. Cât de
puțin stăpânește în inimile noastre această întrebare: Doamne, sunt eu acela? Este cu
totul fără folos să aștepți o binecuvântare durabilă sau o adevărată restabilire atât timp
cât nu vom fi în mod serios aduși la o adevărată smerenie, la o sinceră judecată de noi
înșine. Dacă suntem chemați să dăm o mărturie pentru Domnul Isus, trebuie ca această
chemare să ne găsească la picioarele Domnului, învățând acolo ce suntem noi și ce
lipsuri avem. Toți am păcătuit, toți am fost necredincioși mărturiei Fiului lui Dumnezeu,
toți am contribuit într-o măsură oarecare la umilitoarea stare de lucruri care ne
înconjoară. Nu este vorba aici de o simplă chestiune de adunare, de o simplă deosebire
de judecată cu privire la unele puncte de vedere oricât de importante ar fi. Nu, fraților,
lumea, firea pământească și diavolul sunt temelia tristei noastre stări de acum. Toate
argumentele, pe care dragostea lui Hristos ni le pot da, se unesc pentru a ne invita să ne
judecăm pe noi înșine cu toată seriozitatea în prezența lui Dumnezeu. Și eu sunt convins
că dacă această judecată de sine are loc și pune totul în lumină, se va găsi că una din
cele mai mari cauze a atâtor rele, a atâtor slăbiciuni și a atâtor mari căderi stă în uitarea
adevărului pe care ne-o spune această expresie: „tu și casa ta!“
Pentru cei care au ochi să vadă, copiii sunt piatra de încercare a ceea ce sunt părinții
lor; și casa arată starea morală a capului ei. Nu-mi pot face niciodată o idee exactă de
ceea ce este un om, după ce văd sau aud eu despre el într-o biserică. Acolo el poate
părea foarte duhovnicesc și poate învăța pe alții lucruri foarte frumoase și foarte
adevărate, dar pentru a ști ceva precis despre persoana lui, lăsați-mă să intru în casa lui
și acolo voi putea cunoaște ce este el. Creștinul poate vorbi ca un înger din cer, dar dacă
însăși casa lui nu este cârmuită după voia lui Dumnezeu, el nu este o mărturie
credincioasă a Domnului Isus.
Prin cuvântul „casa“ se înțeleg trei lucruri: casa însăși, copiii și servitorii. Acestea
trei, luate toate împreună sau unul câte unul, trebuie să poarte pecetea că aparțin lui
Dumnezeu. Casa unui om al lui Dumnezeu trebuie să fie cârmuită pentru Dumnezeu,
pentru slava Lui și în Numele Lui. Capul unei case creștine trebuie să fie
reprezentantul lui Dumnezeu în casa lui. Fie ca tată sau ca stăpân, el este pentru toți
cei ce sunt sub acoperișul său, cel ce are autoritatea lui Dumnezeu și lui i se cere să
lucreze potrivit luminii și dezvoltării practice a acestui fapt. După acest principiu trebuie
ca el să-și conducă casa și să aibă grijă de ea. De aceea și este scris: „Dar dacă cineva nu
poartă de grijă de ai săi și mai ales de cei din casa lui, a tăgăduit credința și este mai rău
decât un necredincios“ (1 Timotei 5.8). Neglijând locul în care Dumnezeu l-a așezat, el
dovedește cât de puțin cunoaște pe Cel ce este chemat să-L reprezinte, și, prin urmare,
este puțin asemenea Lui. Acest lucru este foarte simplu. Dacă doresc să știu ce grijă
trebuie să am de cei ce sunt sub răspunderea mea și cum trebuie să-mi cârmuiesc casa,
n-am decât să cercetez mai de aproape felul în care Dumnezeu are grijă de ai Săi și felul
în care El își cârmuiește Casa. Acesta este un fel bun de a învăța. Nu este vorba acum de
a ști dacă persoanele care fac parte din casă sunt sau nu întoarse la Dumnezeu. Ceea ce
vreau să sap adânc în cugetul tuturor creștinilor, capi de familie este că tot ce fac ei, de
la un capăt la altul al mersului lor, ar trebui să poarte în mod vădit pecetea prezenței lui
Dumnezeu și autorității Sale. Influența tatălui familiei ar trebui să fie în așa fel, încât
atunci când el este prezent, fiecare să poată spune sau să gândească: Dumnezeu este de
față; și aceasta ar trebui să aibă loc, nu pentru ca cel ce este capul casei să fie lăudat din
cauza influenței sale morale și a cârmuirii sale plină de dreptate, ci numai pentru ca
Dumnezeu să fie slăvit. Numai ceea ce duce la acest scop trebuie să ne satisfacă.
Casa oricărui creștin ar trebui să fie o reprezentare în miniatură a Casei lui
Dumnezeu în ce privește ordinea morală și dispoziția evlavioasă a tuturor. Unii ar putea
clătina din cap și să spună: „Toate acestea sunt foarte frumoase, dar unde le veți găsi?“
Mă mărginesc să întreb: „Este oare Cuvântul lui Dumnezeu cel ce învață și îndeamnă pe
creștin să-și cârmuiască în felul acesta casa? Dacă așa este, vai de mine dacă refuz să
ascult sau să arăt necredincioșie în ascultare. Orice persoană, al cărui cuget este drept,
va recunoaște că a fost o cădere din cele mai grave în ce privește conducerea caselor
noastre; dar nimic nu este mai rușinos decât de a vedea un om luându-și partea lui
liniștit în neorânduiala, în indisciplina care domnește în casa lui și mângâindu-se cu
gândul că îi este cu neputință să atingă regula desăvârșită pe care Dumnezeu i-o
propune“.
Tot ce am eu de făcut este să urmez îndrumările Scripturii și binecuvântarea va veni
în mod hotărât mai curând sau mai târziu, căci Dumnezeu nu Se poate tăgădui pe Sine
Însuși. Dar dacă prin necredința inimii, mă gândesc că îmi este cu neputință să ating
binecuvântarea, este sigur că voi fi lipsit de ea. Orice avantaj sau binecuvântare pe care
Dumnezeu o pune înaintea noastră cere o energie a credinței pentru a fi luată. Așa era
Canaanul pentru copiii lui Israel; era înaintea lor, dar ei trebuiau să intre în el, căci
Dumnezeu spusese: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau“ (Iosua
1.3).
Singurul nostru scop, în orice lucru, trebuie să fie să slăvim pe Cel ce a făcut toate
pentru noi. Și ce este mai mult împotriva acestui scop, decât a vedea casa unuia dintre
slujitorii lui Dumnezeu fiind chiar pe dos de cum dorește Dumnezeu să fie? Cum
trebuie să privească Dumnezeu cutare sau cutare lucru, dacă ochiul nostru omenesc este
scandalizat de el? Te-ai putea gândi, după ceea ce se vede în cutare sau cutare casă, că
creștinii nu au deloc ideea că ar fi cea mai mică legătură între ținuta casei lor și mărturia
lor. Mulți vorbesc despre despărțirea de lume, dar casele lor nu arată decât cea mai tristă
stare lumească. Ei spun că lumea este răstignită pentru ei și că ei sunt răstigniți față de
lume, și totuși amprenta lumii se găsește peste tot acasă la ei. Fiecare lucru la ei acasă
pare destinat să servească poftei ochilor, poftei pământești și mândriei vieții.
S-ar spune poate că este prea nepoliticos și copilăresc să vorbești de astfel de lucruri.
La aceasta voi răspunde că fiicele Sionului ar fi putut tot așa de bine să spună acest
cuvânt despre cuvintele pe care le spune Domnul în Isaia 3.18-23: „În ziua aceea,
Domnul va scoate ornamentele de la glezne și sorișorii și lunișoarele, cerceii, brățările și
vălurile; diademele, lănțișoarele de la picioare și brâiele, cutiile cu miresme și
amuletele, inelele din degete și verigile de la nas; hainele de sărbătoare și cămășile cele
largi, mantiile și pungile; oglinzile și cămășile subțiri, turbanele și vălurile ușoare.“ Nu
înseamnă oare să te cobori la lucruri prea mărunte? Nu este la fel și la Amos? „Vai de
cei care trăiesc fără griji în Sion… se culcă pe paturi de fildeș și stau întinși alene pe
așternuturile lor; mănâncă miei din turmă și viței din mijlocul grajdului. Aiurează în
sunetul harpei, și inventează, ca David, instrumente de muzică. Beau vin cu pahare
largi, se ung cu cel mai bun untdelemn și nu se întristează de prăpădul lui Iosif“ (Amos
6.1-6). Duhul lui Dumnezeu poate coborî până la amănunte, când acest lucru este
necesar.
Dar, vor spune unii: „Casele noastre trebuie să fie în armonie cu rangul pe care îl
ocupăm în societate și aranjate în consecință“. O astfel de obiecțiune nu face decât să
arate mai lămurit spiritul lumesc care conduce inima celor ce îndrăznesc să spună astfel
de cuvinte. Rangul vostru în societate! Acest teren este, fără nici o contrazicere, lumea.
Ce au de-a face cu el niște oameni care mărturisesc că sunt morți față de lume? A vorbi
de „rangul nostru în societate“ înseamnă a tăgădui chiar lucrurile elementare ale
creștinismului. Dacă noi avem un rang potrivit lumii, rezultă că trebuie să trăim ca
oameni în firea pământească sau ca oameni firești și atunci Legea are stăpânire asupra
noastră, „că Legea are autoritate asupra omului atâta timp cât trăiește el“ (Romani 7.1).
Acest rang în viață devine un lucru serios. Cum îl putem noi obține sau în ce viață se
găsește el? Dacă este în această viață, atunci mințim când spunem că noi suntem
răstigniți împreună cu Hristos, îngropați și înviați împreună cu Hristos, ieșiți afară din
tabără împreună cu El, că noi nu mai suntem în firea pământească și că nu mai suntem
în această lume care trece. Toate acestea sunt tot atâtea minciuni sclipitoare în gura
celor care pretind să aibă de păstrat un rang aici pe pământ.
Iată adevărul în această privință. Să lăsăm adevărul să atingă cugetele noastre, pentru
ca să-și aibă influența asupra vieții noastre practice. Care este singura viață în care noi
avem de păstrat un rang? Este viața de înviere a Domnului Isus! Este viața în care
dragostea răscumpărătoare ne-a dat un rang. Și desigur, știm bine că multe lucruri n-au
nimic a face cu rangul acestei vieți. Ce este în armonie cu viața cerească pe care
Domnul Isus ne-a câștigat-o și ne-a dat-o este sfințenia caracterului, curăția purtării,
puterea spirituală, o adâncă smerenie, despărțirea de tot ce ține direct de lume și de firea
pământească: iată care sunt adevăratele podoabe care se pot armoniza cu rangul nostru
ceresc. Cei ce vorbesc despre rangul lor în această viață s-au întors deja în Egipt în
inimile lor. Ah! mă tem că descrierea din Apocalipsa 18 ne prezintă un tablou foarte
exact al sfârșitului multor elemente ale creștinismului găunos și bolnăvicios al zilelor
noastre.
Și dacă se va spune că creștinismul nu încuviințează dezordinea și murdăria în case,
voi spune că acest lucru este cu totul adevărat. Cunosc chiar puține lucruri care să fie
mai jalnice și care să ne dezonoreze mai mult ca murdăria și dezordinea în casa unui
creștin. Astfel de lucruri n-ar trebui niciodată să se întâlnească acolo unde este un om
duhovnicesc sau chiar numai cu mintea cumpătată. Acolo unde există astfel de lucruri,
puteți fi siguri că ele sunt urmarea vreunui rău moral. Și aici Casa lui Dumnezeu ne este
în mod special reprezentată ca model. Nu putem zări oare pe poarta acestei Case deviza
prețioasă: „Toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială“ (1 Corinteni 14.40)? Deci
toți cei ce iubesc pe Dumnezeu și Casa Lui vor dori să vadă acest principiu aplicat la
propria lor locuință.
După casa propriu-zisă, ceea ce văd eu prin expresia „tu și casa ta“ este creșterea
copiilor. Aici este o plagă dintre cele mai mari și mai adânci umilitoare pentru mulți,
pentru că ea arată o cumplită cădere. Starea copiilor tinde, mai mult ca oricare alt lucru,
să arate starea morală a părinților. Măsura reală a renunțării mele la mine însumi și la
lume se va arăta mereu în felul în care mă port față de copiii mei și în care îi îndrumez.
Eu mărturisesc că am renunțat la lume în ceea ce mă privește pe mine personal, dar am
renunțat eu și pentru copiii mei? Cineva va spune: „Dar cum aș putea face lucrul acesta?
Copiii mei nu sunt întorși la Dumnezeu și, prin urmare, ei sunt din lume“. Și aici se
arată adevărata stare morală a inimii celui ce vorbește astfel. Nu este oare adevărat că
deseori, în astfel de cazuri, un astfel de creștin nu a renunțat el însuși la lume, iar copiii
îi servesc de pretext (motiv) pentru a căpăta vreun lucru de care inima nu s-a putut
descotorosi? Copiii săi sunt o parte din el însuși și dacă el mărturisește că a lăsat lumea
pentru sine, dar o caută pentru ei, – ce este asta decât ciudata situație a unui om care ar fi
jumătate în Egipt și jumătate în Canaan? Chiar numai dorința de a putea fi astfel ar arăta
că acest om este de fapt cu inima în Egipt.
Acum fraților să ne judecăm pe noi înșine. Îndrumarea copiilor noștri mărturisește
contra noastră; nu este aceea pe care Duhul Sfânt ar alege-o pentru a-i aduce la Isus
Hristos și ea nu se împacă deloc cu sfântul nazireat la care suntem chemați. Dacă eu îi
cresc pentru lume mai degrabă decât pentru mărturia lui Hristos, aceasta dovedește că
nu El este partea pe care sufletul meu a ales-o ca deplină satisfacere pentru mine și pe
care s-o prețuiesc mai mult decât orice. Căci, în sfârșit ce voi socoti ca satisfăcător
pentru mine, voi socoti satisfăcător și pentru copiii mei, care sunt una cu mine. Și aș
putea fi atât de fără minte încât să-i cresc pentru această lume și pentru satan care este
stăpânitorul ei? Voi ajuta eu și voi dezvolta în ei sentimentele firii pământești pe care eu
le mărturisesc că au murit în mine? Aceasta ar fi o greșeală de judecată foarte
periculoasă. Dacă eu las de bună voie pe copii în Egipt este din cauză că eu însumi sunt
acolo. Dacă îi las de bună voie să se bucure de Babilon este din cauză că eu însumi încă
iubesc înșelătoarele lui plăceri. Copiii mei dacă aparțin cu voia mea unui sistem religios
stricat, lumesc, este din cauză că în principiu eu însumi îi aparțin.
„Tu și casa ta“ sunt UNA; Dumnezeu a făcut din ele un întreg pe care nu-l pot
despărți; și ce a unit El, omul să nu despartă. Acesta este un adevăr solemn și
pătrunzător în lumina căruia putem vedea clar răul care este în a face sau a lăsa să
urmeze copiii noștri o cale despre care spunem că i-am întors spatele pentru totdeauna,
ca unii care credem cu tărie că ea sfârșește în focul iadului. Noi mărturisim că socotim
ca fumul și ca fiind păgubitoare onoarea, bogățiile, plăcerile lumii; totuși, chiar aceste
lucruri pe care le-am declarat ca nefiind decât piedici în alergarea noastră creștină pe
care le-am înlăturat pentru noi înșine, le recomandăm copiilor noștri ca fiind foarte
necesare progresului lor. Lucrând astfel uităm cu totul că ceea ce este piedică pentru
noi, nu poate deloc să fie ajutor pentru copiii noștri dacă vrem ca ei să atingă același
scop ca noi. Ar fi mai sincer să ridicăm masca propriei noastre stări lumești și să
mărturisim deschis că n-am părăsit deloc lumea cum nimic n-o dovedește mai bine
decât starea copiilor noștri.
Prin starea familiilor credincioșilor, judecata dreaptă a lui Dumnezeu arată care este
starea mărturiei printre noi. Este bine cunoscut că într-un număr mare de cazuri, copiii
creștinilor sunt cei mai nedisciplinați și cei mai nelegiuiți din jurul lor. Așa ar trebui să
fie? Ar putea Dumnezeu vedea ca plăcută mărturia părinților unor astfel de copii?
Acești copii ar fi ei așa de nedisciplinați dacă părinții lor s-ar fi purtat cu credincioșie
înaintea lui Dumnezeu în ce privește casele lor? La toate aceste întrebări ar trebui să
răspundem, cu tărie: NU. Dacă cel puțin părinții creștini ar fi reținut cu tărie în cugetele
lor acest principiu: „tu și casa ta“, ei ar fi înțeles că se puteau baza pe Dumnezeu și
puteau striga către El atât pentru mărturia casei lor, cât și pentru mărturia lor proprie,
care – în realitate – nu pot să fie despărțite orice s-ar face și orice s-ar spune.
Cu toate acestea, poți auzi: „Cutare este un frate foarte evlavios, foarte devotat; ce
pagubă că copiii lui sunt atât de indisciplinați, iar casa lui prezintă un trist amestec de
dezordine și încurcătură!“ Întreb: De ce preț este mărturia unui astfel de om înaintea lui
Dumnezeu? De nici un folos, în adevăr. El poate să fie mântuit, dar mântuirea este tot ce
avem de dorit? Nu este oare nici o mărturie de dat? Și dacă este una, care este ea? Și
unde trebuie dată? Trebuie încredințată băncilor unei săli în care ne strângem sau
trebuie să se vadă și în casele noastre? Inima să răspundă!
Se va spune poate: „Copiii noștri au nevoie de unele bucurii ale lumii și noi nu le
putem refuza; nu poți să pui capete bătrâne pe umeri tineri.“ La aceasta voi răspunde că
și inimile noastre cer adeseori lucruri lumești; și atunci întreb: să le dăm? Categoric nu.
Ei bine, să nu le oferim nici copiilor noștri. Dacă văd pe copiii mei suspinând după
lume, trebuie imediat să mă judec și să mă smeresc înaintea lui Dumnezeu, să strig către
El să le ia aceste gânduri lumești pentru ca mărturia să nu aibă de suferit din această
cauză. Îmi este cu neputință să nu cred că dacă inima părinților este din centru până la
margini curățită de lume, de principiile ei și de poftele ei aceasta va avea asupra întregii
case o influență puternică. Tocmai aceasta face ca problema noastră să fie atât de
însemnată și de practică. Casa mea este o arătare exactă a adevăratei stări morale? Cred
că învățătura Scripturii afirmă acest lucru. Acest adevăr face subiectul nostru deosebit
de serios. Cum mă port eu în calitate de cap al familiei? Este evident tuturor, prin
purtarea mea, că ținta mea supremă și unică este HRISTOS și că eu nu mai sunt
dispus să-mi cresc copiii pentru lume sau să doresc lumea pentru ei, deschizând
înaintea lor porțile iadului? S-ar părea, probabil, că încerc prea departe să caut cauzele
unui rău atât de obișnuit în zilele noastre; dar în ce mă privește, gândesc că este datoria
noastră să urmărim această cercetare până la ultimele ei limite.
De unde vin în multe cazuri această nepăsare și dezgust pentru Scriptură și pentru
strângerile laolaltă ale creștinilor, această înclinare de a batjocori lucrurile sfinte, acest
spirit de necredință, care se arată atât de înfiorător la copiii celor ce se numesc creștini?
Ar îndrăzni cineva să spună că aceasta nu este greșeala părinților? Nu se poate atribui,
în partea cealaltă, în mare parte trista diferență care există între principiile mărturisite și
purtarea pe care au avut-o părinții? Da, eu așa cred. Copiii sunt foarte buni observatori
și ei descoperă în curând ce sunt într-adevăr părinții lor. Ei își trag concluzia nu atât din
rugăciunile și cuvintele părinților lor, ci într-un mod mai rapid și mai exact din faptele
acestora ale căror principii și motive ei le judecă foarte ușor. De aceea, chiar atunci când
părinții îi învață că lumea și căile lumii sunt rele și se roagă ca toți membrii familiei lor
să cunoască și să slujească Domnului, totuși dacă îi cresc pentru lume căutând cu grijă
să-i statornicească bine aici și se felicită când ei reușesc să facă acest lucru, celelalte
învățături și toate rugăciunile lor sunt fără putere.
Lumea este un loc bun vor gândi ei, căci părinții mei se mulțumesc cu succesele
mele în această lume pe care le privesc ca o favoare dată de Dumnezeu. Tot ce spun ei
când pretind că sunt morți și înviați împreună cu Hristos, când declară că lumea este
judecată și că ei sunt străini și călători în ea – toate acestea trebuie privite ca ceva de
neînțeles și așa-zișii creștini trebuie priviți ca niște înșelători. Cine se poate îndoi că
astfel de gânduri n-au avut ocazia să se ridice în inima multor părinți care se numesc
creștini! Harul lui Dumnezeu, fără îndoială, este suveran și poate triumfa cu toate
nehotărârile și necredincioșiile noastre. Dar să ne gândim la mărturia noastră și să
veghem ca într-adevăr casele noastre să fie conduse de Dumnezeu și nu de cel rău.
Poate va spune cineva: „Ce vor face copiii noștri? Nu trebuie să-i punem într-o
situație în care să-și poată câștiga pâinea?“ Fără îndoială. Dumnezeu ne-a destinat la
muncă. Chiar faptul că ne-a dat două mâini, dovedește că noi nu trebuie să fim leneși. În
scopul de a da fiului meu mijlocul de a lucra, eu nu văd nevoia de a-l trimite într-o lume
(împrejurare) de care m-am despărțit. Dumnezeu Cel Preaînalt, Stăpânul cerurilor și al
pământului avea un Fiu, singurul Lui Fiu, moștenitor al tuturor lucrurilor, prin care a
făcut și lumile, și când a trimis pe Fiul Său în lume nu I-a dat o profesiune savantă. El
era cunoscut ca tâmplarul. Aceasta oare nu ne spune nimic, nu ne învață nimic? Acum,
Domnul Isus S-a înălțat la cer și Și-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu. Astfel înviat,
EL este Căpetenia noastră, Reprezentantul și Modelul nostru. El ne-a lăsat o pildă ca să
umblăm pe urmele Lui. Îl urmăm căutând să-i facem pe copiii noștri să strălucească
într-o lume care a răstignit pe Domnul Isus? Desigur că nu; facem mai degrabă
dimpotrivă și rezultatul va fi în consecință, căci este scris: „Nu vă înșelați: «Dumnezeu
nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera»“ (Galateni 6.7). Dacă
în ce privește copiii noștri, semănăm pentru firea pământească și pentru lume putem ști
ce vom secera.
Dar nu numai cu privire la obiectul educației copiilor noștri am greșit și am stricat
mărturia, dar am păcătuit mult de asemenea, neținându-i în general, în supunere față de
autoritatea părintească. În această privință sunt lipsuri mari la părinții creștini. Spiritul
veacului de acum este un spirit de independență și de nesubordonare (să nu depindă de
nimeni). Neascultarea de părinți este una din trăsăturile de lepădare de credință din
zilele din urmă (2 Timotei 3.2) și noi, personal, am ajutat la dezvoltarea ei printr-o
aplicare cu totul nepotrivită a principiului harului neținând seama că situația de tată și
de mamă cuprind și un principiu de autoritate executată în dreptate, fără de care casele
noastre vor prezenta tristul aspect al încurcăturii, al dezordinei și al indisciplinei. O
voință nesfințită nu este o lucrare a harului. Noi ne întristăm că nu avem o viață supusă,
dar în același timp lucrăm la întărirea voinței copiilor noștri!
Este totdeauna, în ochii mei, o dovadă de slăbiciune în practicarea autorității
părintești, ca și de necunoaștere a felului în care slujitorul lui Dumnezeu trebuie să-și
cârmuiască casa, când auzi un tată zicând copilului său: Vrei să faci cutare sau cutare
lucru? Această întrebare, care ți se pare la locul ei, te face să crești și să întărești tocmai
ceea ce trebuie să împiedici, adică voința proprie a copilului. Astfel, spuneți-i ce trebuie
să facă și nu-i îngăduiți niciodată să pună la îndoială autoritatea voastră. Voința unui
tată trebuie considerată ca supremă pentru copilul său, căci tatăl ține pentru el locul lui
Dumnezeu. Toată puterea este a lui Dumnezeu și El a dat-o slujitorului Său, fie ca tată,
fie ca stăpân. Deci, dacă copilul sau servitorul se împotrivește acestei puteri, se
împotrivește lui Dumnezeu.
„Și voi taților, nu provocați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în disciplină și în
învățătura Domnului“ (Efeseni 6.4). Este un mare pericol de a enerva copiii noștri sau
a le provoca mânia printr-o severitate prea mare și printr-un mod de purtare la voia
întâmplării. Suntem mereu înclinați să formăm și să modelăm pe copiii noștri după
propriile noastre gusturi și după vederile noastre particulare, mai degrabă decât „să-i
hrănim cu învățătura și disciplina Domnului“, adică după felul în care Domnul Însuși își
mustră și îndeamnă pe copiii Săi. Aceasta este o greșeală gravă, care nu poate aduce
decât încurcătură și dezamăgire. Nu avem nimic de câștigat privitor la mărturia pentru
Hristos, modelând și formând firea veche sub formele cele mai alese. În afară de asta,
cultura și învățătura firii pământești nu cer deloc credință pentru a-ți crește copiii în
disciplina și învățătura Domnului.
Se va spune poate că, în acest loc, apostolul vorbește de copiii întorși la Dumnezeu.
La aceasta răspund că aici nu este deloc vorba de întoarcerea la Dumnezeu. Nu este
scris „creșteți-i pe copiii voștri întorși la Dumnezeu…“; astfel problema ar fi fost
rezolvată. Este scris simplu: „copiii voștri“, ceea ce vrea să spună în mod sigur toți
copiii voștri. Dar dacă trebuie să-mi hrănesc copiii cu învățătura Domnului, când trebuie
să fac acest lucru? Trebuie oare să aștept ca ei să fi devenit aproape bărbați sau femei,
sau trebuie să încep așa cum orice om cu minte își începe lucrarea, adică la început? Să
le dau voie să se dedea nebuniei firești în perioada cea mai importantă a vieții lor, fără a
încerca niciodată să pun cugetul lor în prezența lui Dumnezeu în ce privește solemna lor
răspundere? Îi voi lăsa să-și risipească într-o totală lipsă de grijă acest timp al vieții lor
în care se produc elementele viitorului caracter? Aceasta ar fi culmea cruzimii.
Ce ați spune despre un grădinar care ar lăsa ca crengile pomilor să ia tot felul de
forme întortocheate și ciudate înainte de a avea ideea de a începe să se folosească de
mijloacele necesare ca să le îndrepte? Veți spune că nu are minte. Ei bine, el ar fi
înțelept în comparație cu părinții care amână mustrarea și învățătura Domnului până la
timpul când copiii lor vor fi înaintat pe calea și învățătura vrăjmașului.
Dar, poate se spune că trebuie să așteptăm dovezi ale întoarcerii la Dumnezeu. La
aceasta răspund că credința nu așteaptă niciodată dovezi, ci ea lucrează după Cuvântul
lui Dumnezeu. Așteptarea semnelor arată întotdeauna o necredință pe față atunci când
Dumnezeu a dat o poruncă. Copiii lui Israel dacă ar fi așteptat un semn când Dumnezeu
spunea: „să meargă“, aceasta ar fi fost neascultare. Dacă omul cu mâna uscată ar fi
așteptat să se arate ceva putere în el când Domnul Isus i-a poruncit să-și întindă brațul,
el ar fi mers cu mâna uscată până în mormânt. Tot așa este și cu părinții. Dacă ei
așteaptă semne și dovezi înainte de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu din Efeseni 6.4,
desigur că ei merg prin vedere și nu prin credință. Mai mult, dacă noi trebuie să
începem chiar de la început să ne creștem copiii, rezultă că trebuie să începem înainte ca
ei să fie în stare de a da vreun semn de întoarcere la Dumnezeu. În aceasta, ca în toate
privințele, partea noastră este să ascultăm și să-I lăsăm lui Dumnezeu rezultatele. Starea
morală a sufletului poate fi pusă la încercare prin această poruncă; dar când este dorința
de a asculta, puterea pentru a face va însoți, fără nici o îndoială, porunca și roadele
ascultării vor veni la timpul potrivit, dacă nu vom cădea de oboseală!
Servitorii care sunt la stăpân să privească pe stăpânii lor demni de toată cinstea
pentru ca Numele lui Dumnezeu și învățătura să nu fie vorbite de rău. Observați că se
spune: „Dumnezeu și învățătura Sa“. De ce? Pentru că este vorba de o problemă de
putere. Numele lui Isus și învățătura Sa vor pune pe stăpân și servitor pe aceeași treaptă
ca mădulare ale aceluiași Trup (în Isus Hristos nu este nici o deosebire); dar, când este
vorba de relațiile de pe pământ, întâlnesc cârmuirea lui Dumnezeu care îl face stăpân și
pe altul slugă; și orice încălcare a rânduielii stabilite prin această cârmuire atrage o
judecată care nu greșește. Este de o mare însemnătate să ai o bună înțelegere a
învățăturii despre cârmuirea morală a lui Dumnezeu; acesta este mijlocul de a înlătura
multe din greutăți și de a rezolva multe probleme. Această cârmuire se exercită cu o
hotărâre și o dreptate deosebit de solemnă.
Căutând în Scriptură referiri la acest subiect, vom găsi că în fiecare caz în care a fost
o greșeală sau păcat, acest rău și-a produs în mod hotărât roadele. Adam a fost
neascultător și de îndată a fost alungat din grădină într-o lume care gemea sub povara
blestemului pricinuit de păcatul lui. El nu a fost niciodată reașezat în Paradis. Harul a
intervenit și i-a dat făgăduința unui Mântuitor; el i-a acoperit goliciunea; totuși păcatul
lui și-a produs rezultatul și Adam nu va regăsi niciodată ceea ce a pierdut prin greșeala
sa. La apele Meriba, Moise a vorbit cu ușurință și urmarea a fost că Dumnezeu, care
este drept, i-a oprit intrarea în Canaan. Și în acest caz, harul vine să aducă ceva mai bun
decât s-a pierdut; căci era mai bine să contemple din vârful muntelui Pisga șesurile țării
în tovărășia Domnului, decât să locuiască acolo împreună cu Israel (Deuteronom 34.1-
5). De asemenea în cazul lui David găsim răul urmat de consecințele lui. David
făptuiește preacurvia și această sentință solemnă a fost de îndată pronunțată: „nu se va
depărta sabia din casa ta“ (2 Samuel 12.10). Și aici harul a fost mare și David s-a
bucurat cu un sentiment mai profund când urca suișul muntelui Măslinilor cu picioarele
goale și cu capul acoperit așa cum nu s-a bucurat în mijlocul splendorilor tronului.
Totuși păcatul lui și-a arătat roadele.
Nu numai în Vechiul Testament vedem păcatul purtându-și roadele. În Noul
Testament îl vedem pe Barnaba (Fapte 15.37-41) arătându-și dorința, destul de potrivită
la înfățișare, de a păstra tovărășia nepotului său, Marcu. Chiar din acel moment Barnaba
pierde locul de cinste pe care îl avea în istorisirile Duhului Sfânt, care nu mai amintește
nimic despre el. Locul lui de aici încolo a fost ocupat de o inimă mai pe deplin devotată,
mai liberă de afecțiuni curat firești, nu ca inima lui Barnaba. Firea din Barnaba era
aceea care-l făcea să dorească tovărășia aceluia care se despărțise de Pavel și de el în
Pamfilia și nu mai mersese cu ei pentru această lucrare. Era o fire iubitoare, dar
pământească, și ea a biruit în Barnaba pentru că l-a luat pe Marcu și au plecat împreună
în insula Cipru, pământul natal al lui Barnaba unde în vremea primei sale dragoste, el își
vânduse proprietatea pentru a putea urma mai liber pe Acela care nu avea un loc unde
să-și odihnească capul (Fapte 4.36-37).
Nu este o raritate ca inima firească să se întoarcă la ceea ce a părăsit. Florile pomului
mărturiei creștine sunt în primăvară frumoase și bogate și răspândesc un parfum plăcut;
dar cât de puține ajung să rodească toamna fructe gustoase? Influențele firii și ale lumii
suflă pentru a despuia sufletul care promite roade și, în locul lor, nu este deseori decât
uscăciune și dezamăgire. Acesta este un lucru trist și cu cele mai rele efecte morale
asupra mărturiei. Mântuirea persoanei care a dat astfel de nădejdi înșelătoare mai târziu
nu este pusă deloc în discuție. Barnaba era mântuit, fără îndoială. Influența pe care a
avut-o Marcu asupra lui și dragostea de patrie nu puteau să șteargă numele său din
cartea vieții Mielului, dar i l-au șters din cartea mărturiei și a slujirii aici pe pământ. Și
nu este aceasta un lucru trist? Nu avem noi nimic de temut sau de plâns, decât pierderea
mântuirii personale? Aceasta ar însemna să ne arătăm foarte egoiști și indiferenți față de
slava lui Dumnezeu.
În ce scop Dumnezeu are atâta grijă să-Și ocrotească Adunarea aici pe pământ?
Pentru ca credincioșii să fie mântuiți și pregătiți pentru slavă? Nicidecum; ei sunt deja
mântuiți prin răscumpărarea desăvârșită a Domnului Isus și, prin urmare, pregătiți
pentru slavă. Este o nedespărțită legătură între starea de neprihănire și slavă: „Și pe
aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și
îndreptățit; iar pe aceia pe care i-a îndreptățit, i-a și slăvit“ (Romani 8.30). De ce ne lasă
Dumnezeu pe pământ? Pentru ca să fim o mărturie pentru Hristos. Fără aceasta am
putea tot atât de bine să fim luați în cer îndată după întoarcerea noastră la Dumnezeu. Să
înțelegem acest adevăr în toată întinderea și puterea lui practică!
Cârmuirea morală a lui Dumnezeu este un adevăr de mare însemnătate; el ne spune
că cel ce face rău îi va secera în mod hotărât roadele, fie că este credincios sau
necredincios, sfânt sau păcătos – aceasta nu contează. Harul lui Dumnezeu poate ierta
pe păcătos și îl iartă ori de câte ori păcatul este judecat și mărturisit; dar, cum păcatul
este un atac adus principiilor cârmuirii morale a lui Dumnezeu, trebuie ca cel ce l-a
făptuit să fie adus să-și simtă greșeala. El a greșit și trebuie neapărat să cunoască
urmările faptelor lui. Acesta este un adevăr solemn, dar în mod deosebit salvator a cărui
acțiune a fost în mod nefericit împiedicată de noțiuni false asupra harului. Niciodată
Dumnezeu nu îngăduie harului Său să micșoreze cârmuirea Sa morală. Aceasta ar
însemna neorânduială și Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii. Noi am uitat
că Dumnezeu ne-a dat un exemplu, făcând o dreaptă cârmuire.
Nu trebuie să confundăm principiul cârmuirii lui Dumnezeu cu caracterul Său. Cel
dintâi este dreptate, al doilea este har. Epistolele lui Petru dezvoltă învățătura cârmuirii
morale a lui Dumnezeu. Aici găsim această întrebare: „cine vă va face rău, dacă sunteți
plini de râvnă pentru bine?“ (1 Petru 3.13). Unii vor găsi greu de împăcat această
întrebare cu ceea ce spune apostolul Pavel: „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în
Hristos Isus vor fi persecutați“ (2 Timotei 3.12). Se pare că ar fi de prisos să spunem că
cele două idei sunt în perfectă armonie. Domnul Isus Însuși, care a fost singurul care a
urmat în mod desăvârșit și mereu ceea ce este bine, El, care de la un capăt la altul al
vieții Sale aici pe pământ „mergea din loc în loc făcând bine“, a găsit la sfârșitul vieții
de pe pământ crucea, sulița, mormântul altuia. Apostolul Pavel, care mai mult ca oricare
om s-a ținut strâns de marele Model ce era mereu înaintea ochilor săi, a fost chemat să
bea un pahar plin de lipsuri și prigoniri. Și în zilele noastre, cu cât un sfânt va fi mai
asemenea și mai devotat Domnului Isus, cu atât el va îndura prigoniri și lipsuri. Dacă
unul din ei, mânat de un adevărat devotament față de Domnul Isus și de dragoste pentru
suflete, ar merge să se stabilească într-un ținut catolic, pentru a vesti acolo pe Domnul
Isus, viața lui poate ajunge într-un serios pericol. Sunt toate acestea în contrazicere cu
întrebarea lui Petru? Nicidecum!
Tendința directă a cârmuirii morale a lui Dumnezeu este de a feri de rău pe toți cei ce
sunt imitatori a ceea ce este bun și de a pedepsi pe toți cei ce se împotrivesc. Dar ea nu
are nimic de-a face cu calea mai ridicată a poziției ucenicului; ea nu lipsește pe nimeni
de privilegiul și de cinstea de a fi și ei asemenea Domnului Isus, pe care îl doresc „căci
v-a fost dat harul nu numai să credeți în Hristos, dar să și suferiți pentru El, ducând
aceeași luptă pe care o vedeți în mine și în care ați auzit că sunt și eu acum.“ Aici
învățăm că este har care ne este dat dacă suntem chemați să suferim pentru Domnul
Isus; și aceasta, într-o situație în care, pe terenul cârmuirii morale a lui Dumnezeu, se
poate spune: „cine vă va face rău, dacă sunteți imitatorii a ceea ce este bine?“ A
recunoaște cârmuirea lui Dumnezeu și a te supune ei este un lucru; a fi imitatorul unui
Hristos lepădat și răstignit este cu totul alt lucru. Chiar în această epistolă a lui Petru,
care, cum am văzut, are ca subiect special învățătura cârmuirii lui Dumnezeu, citim:
„Dar dacă, făcând binele, aveți de suferit, acesta este un har înaintea lui Dumnezeu.
Căci la aceasta ați fost chemați; căci și Domnul Isus a suferit pentru voi, lăsându-vă un
model ca să mergeți pe urmele Lui“. Și iarăși: „dacă suferă pentru că este creștin, să nui
fie rușine, ci să preamărească pe Dumnezeu în numele acesta“ (1 Petru 4.16).
Ce caut eu să scot în evidență acum este faptul că relația de tată și stăpân are cu sine
un principiu de dreptate și că, dacă acest principiu nu are o aplicare potrivită în
cârmuirea familiei, se ajunge la încurcătură. Dacă văd un copil, care îmi este străin,
purtându-se rău, eu nu am nici o autoritate de la Dumnezeu pentru a face o dreaptă
disciplină cu privire la el; dar de îndată ce văd pe propriul meu copil care face ceva rău,
eu trebuie să-l disciplinez pentru că sunt tatăl lui.
Dar, poate se va spune că relația dintre tată și fiu este o relație de dragoste. Este
adevărat, căci este scris: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui
Dumnezeu!“ (1 Ioan 3.1). Dar, deși această relație este întemeiată pe dragoste, ea se
exercită în dreptate, căci este iarăși scris: „suntem în timpul când judecata începe de la
casa lui Dumnezeu“ (1 Petru 4.17). La fel, Evrei 12 ne învață că starea noastră de fii
legitimi ne pune sub dreapta disciplină a Tatălui duhurilor. Și în Ioan 17 credincioșii
sunt încredințați în grija Tatălui ca El să-i păzească în Numele Său. Ori de câte ori
părinții creștini pierd din vedere acest mare adevăr, casele lor sunt pradă neorânduielii.
Dacă părinții nu-și conduc copiii, cu timpul copiii vor fi cei ce vor conduce pe părinți
căci cârmuirea trebuie să fie într-o anumită parte; și dacă cei cărora Dumnezeu le-a
încredințat frâiele nu le țin așa cum trebuie, ele vor cădea în curând în mâini rele.
Ce lucru trist și rușinos să vezi părinți conduși de copiii lor! Nu mă îndoiesc că în
Fața lui Dumnezeu aceasta este o pată, o nenorocită neorânduială, care atrage după sine,
mai curând sau mai târziu, judecata. Un tată care lasă să-i cadă din mâini frâiele
conducerii sau care nu le ține strâns, greșește grav față de răspunderea sa de a fi pentru
familia lui reprezentantul lui Dumnezeu și cel ce arată cârmuirea Sa. Eu nu mă pot
gândi că un astfel de om ar putea vreodată să-și reia în întregime poziția, nici să fie în
generația lui un martor credincios al lui Dumnezeu. El poate să fie ținta harului, ceea ce
este cu totul alta decât a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Iată ce poate explica starea de
plâns a multor creștini. Ei au greșit cu totul în ce privește datoria lor de a conduce
potrivit gândurilor Domnului, ceea ce i-a făcut să-și piardă adevărata poziție și influența
lor morală; de aceea energia lor este paralizată, gurile lor sunt închise și mărturia lor
este ștearsă.
Nu toți își fac idei corecte cu privire la acest subiect și nu întotdeauna știu să se
depărteze de la acest izvor al unei grave stări de decadență morală. Mulți creștini își lasă
cu ușurință copiii să crească în neascultare și în spirit lumesc. Li se pare că acesta este
un lucru firesc și inevitabil și îi auzi spunând altora: „În timp ce copiii voștri sunt mici,
faceți cu ei ce vreți, dar așteptați să se mărească și veți vedea bine că veți fi obligați să-i
lăsați să meargă în lume“. Niciodată n-aș crede că ar fi potrivit gândului lui Dumnezeu,
ca copiii slujitorilor Săi să crească neapărat în spirit lumesc și în neascultare. Ei bine,
dacă nu este gândul Său să fie așa, dacă în îndurarea Sa, El a deschis copiilor sfinților
Săi același drum ca și părinților, dacă dă dreptul părinților creștini să aleagă pentru
familia lor aceeași parte pe care, prin harul Său, ei au ales-o pentru ei înșiși – dacă, după
toate acestea, copiii lor sunt îndărătnici și lumești -, ce concluzie trebuie să tragi, decât
că părinții au păcătuit grav în înfăptuirea relației lor de responsabilitate, decât că au
făcut nedreptate copiilor lor și au necinstit pe Domnul.
Dar trebuie oare ca ei să facă un principiu general din rezultatul necredincioșiei lor și
să spună că toți copiii creștinilor se vor asemăna cu ai lor când vor crește mai mari? Fac
ei bine când întorc din drum pe tinerii părinți care sunt în căutarea terenului lui
Dumnezeu privitor la copiii lor, propunându-le rătăcirile lor nenorocite în loc de a-i
încuraja punând înaintea lor credincioșia de nezguduit a lui Dumnezeu față de toți cei ce
Îl caută pe calea ascultării de El? A lucra astfel, ar fi ca și cum ai imita pe bătrânul
proroc din Betel, care pentru că el însuși trăia rău căuta să facă la fel cu fratele său și a
contribuit la uciderea lui de către un leu pentru neascultarea sa de Cuvântul lui
Dumnezeu.
În consecință, propria viață a copiilor mei arată propria voință a inimii mele și un
Dumnezeu drept se slujește de ei pentru a mă disciplina pentru că eu nu m-am judecat
pe mine însumi. Pentru a mă cruța de osteneală, am lăsat răul să-și aibă drum prin
familia mea și acum copiii mei au crescut în jurul meu și sunt ca niște spini în coastele
mele, pentru că eu nu i-am crescut pentru Dumnezeu. Aceasta este istoria tristă a mii de
familii. N-ar trebui niciodată să pierdem din vedere că, copiii noștri, tot așa ca și noi
înșine, trebuie să slujească la apărarea și înaintarea Evangheliei. Sunt convins că dacă
am putea privi casele noastre așa cum ar trebui ele să fie o mărturie pentru Dumnezeu,
aceasta ar produce o mare schimbare în felul nostru de a le conduce. Vom căuta atunci
să stabilim în ele o ordine morală mai înaltă nu pentru a ne cruța de osteneli și de necaz,
ci mai ales pentru ca această mărturie să nu aibă de suferit din pricina dezordinei caselor
noastre.
Dar să nu uităm că, pentru a putea subjuga firea copiilor noștri, trebuie mai întâi s-o
subjugăm în noi înșine. Niciodată nu putem birui firea pământească, și, numai atât cât
am supus-o în noi suntem în stare s-o supunem în copiii noștri. Mai mult, pentru aceasta
ne trebuie înțelepciune și o armonie deplină între tată și mamă. Glasul lor, voința
lor, influența lor trebuie să fie UNA în sensul cel mai strict al cuvântului. Fiind ei
înșiși „un singur trup“, părinții trebuie să reprezinte totdeauna în fața copiilor lor
frumusețea acestei unități. În acest scop, ei trebuie să slujească împreună lui Dumnezeu,
să aștepte de la El, să stea mult timp în prezența Sa, să-I deschidă întreaga lor inimă, să-
I spună toate nevoile lor. Soții și soțiile au deseori o mare lipsă în această privință. Se
întâmplă uneori ca unul din ei să dorească într-adevăr să renunțe la lume și să subjuge
firea pământească într-un grad la care celălalt n-a ajuns, și această situație are rezultate
triste. Aceasta duce deseori la stări de rezervă între ei, la ascunderea unuia de către altul,
la o opoziție fundamentală vădită între vederile și principiile bărbatului și ale femeii în
așa fel încât nu se poate spune despre ei că sunt uniți în Domnul.
Efectul acestei situații asupra copiilor care cresc este cum nu se poate mai periculos
și influența lui nenorocită asupra întregii case este de necalculat. Ceea ce tatăl comandă,
mama nu recunoaște; ce oprește unul, celălalt îngăduie; ce zidește tatăl, distruge mama.
Tatăl este socotit ca rigid, sever, prea pretențios. Influența mamei se arată peste și
independentă de influența tatălui; uneori ea pune chiar cu totul de o parte pe aceasta, în
așa fel încât poziția tatălui devine una din cele mai stinghere (supărătoare) și întreaga
familie prezintă un aspect de tulburare și de nelegiuită indisciplină.
Nimic mai trist decât să auzi o mamă spunând copilului său: „Nu trebuie ca tatăl să
știe cutare sau cutare lucru!“ Unde domnesc aceste practici, de greșeli tăinuite trebuie să
fie mai în adâncime vreun lucru rău și îngrozitor. Din punct de vedere moral este
imposibil să se obțină ceva care să se asemene cu rânduiala potrivită evlaviei sau
practicării unei adevărate discipline. Poate că tatăl, printr-o severitate dezordonată sau o
rigurozitate (strictețe) extremă, „să întărâte pe copiii săi“ sau poate că mama favorizează
voința proprie a copilului în paguba caracterului și autorității tatălui.
Atât într-un caz cât și în celălalt aceste comportări sunt o piedică în mărturia care
face atât de mult rău copiilor. Părinții creștini ar trebui deci să vegheze cu grijă ca să
apară înaintea copiilor și înaintea servitorilor în puterea acestei unități care decurge din
perfecta lor unire cu Domnul. Și dacă, din nefericire, judecata lor cu privire la una sau
alta din treburile lor casnice nu este aceeași, ei să facă din aceasta subiectul unei discuții
personale, de rugăciune și de judecată de sine în prezența lui Dumnezeu; ei să caute
lumina, dar niciodată să nu îi facă pe cei din casa lor martori la deosebirile lor de păreri,
căci aceasta ar arăta o slăbiciune morală, care va face să fie batjocorită conducerea lor.
Acesta este un lucru foarte urât. Niște copii nu pot fi niciodată bine crescuți în astfel
de împrejurări; și chiar numai gândul la această situație te face să te cutremuri privitor la
mărturia pentru Domnul Isus. Acolo unde stăpânește o astfel de stare de lucruri ar trebui
să aibă loc cea mai adâncă zdrobire a inimii înaintea Domnului în legătură cu acest
subiect. Îndurarea Sa este nesfârșită și mila Sa duioasă nu lipsesc niciodată; și putem,
desigur nădăjdui că dacă este o adevărată durere și o mărturisire sinceră, Dumnezeu va
interveni în har pentru a vindeca și pentru a ridica.
Este sigur că n-ar trebui să avem parte de astfel de lucruri; de aceea, toți cei ce sunt
mâhniți în inima lor din cauza acestui lucru să strige către Domnul zi și noapte, să strige
către El întemeindu-se pe adevărul Său, care este necinstit prin astfel de păcate și în
mod sigur Dumnezeu va auzi și va asculta. Dar întreaga chestiune să fie înfățișată în
lumina mărturiei pentru Fiul lui Dumnezeu. Tocmai pentru această mărturie suntem noi
lăsați aici pe pământ. În adevăr noi nu suntem lăsați aici pentru a ne crește familiile
oricum, ci tocmai pentru a le crește pentru Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu și
înaintea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest scop atât de înalt, trebuie să stăm mult
în prezența Domnului. Un tată creștin nu poate bate, pălmui, certa pe copiii săi așa cum
fac oamenii din lume după capriciile (dorința trecătoare) și starea lor sufletească de
moment. Creștinul trebuie să reprezinte pe Dumnezeu în mijlocul familiei sale; acest
adevăr dacă este bine înțeles, va rândui toate în casă. El este înaintea lui Dumnezeu,
persoana însărcinată cu administrarea și îngrijirea casei; el trebuie să înțeleagă bine
această însărcinare și s-o practice corect, să aibă legături neîntrerupte cu Stăpânul său.
El trebuie să stea în mod obișnuit la picioarele acestui Stăpân pentru a ști ce trebuie să
facă și cum să facă. Prin acest mijloc, totul în administrarea sa va deveni simplu și ușor.
Adesea inima ar vrea să aibă o regulă generală pentru fiecare din amănuntele
administrării gospodăriei. Unii întreabă, de exemplu, ce fel de recompense, ce fel de
amuzamente (distracții) trebuie să accepte părinții creștini. În ce privește pedepsele,
gândesc că ele vor fi rar necesare dacă principiile divine ale educației copilului sunt
puse în practică din cea mai fragedă copilărie. În ce privește recompensele, mi se pare
că ele ar trebui să fie numai arătarea dragostei și aprobării. Un copil trebuie să fie
ascultător – ascultător în toate privințele și totdeauna – nu pentru a obține o recompensă
care ar putea hrăni și dezvolta mândria, care este o roadă a firii pământești, ci pentru că
Dumnezeu vrea așa. În ce privește amuzamentele pe care vreți să le procurați copiilor
voștri, ele să aibă totdeauna pe cât posibil caracterul unei ocupații utile. Acest lucru este
salvator pentru spirit. Este rău să întreții în copii gândul că jucăriile sau nimicurile
strălucitoare dau plăcere. Am văzut copilași găsindu-și o plăcere mai reală și desigur
mult mai simplă cu o hârtie, un creion sau un alt lucru asemănător, pe care îl procurau ei
înșiși, decât cu jucăriile cele mai scumpe. În sfârșit pentru toate lucrurile – pedepse,
recompense sau jocuri – să avem ochii îndreptați spre Domnul Isus și să căutăm cu
seriozitate să supunem firea pământească sub orice aparență sau formă s-ar prezenta ea.
Atunci casele noastre vor fi o mărturie pentru Dumnezeu și toți cei ce vor intra în ele
vor fi siliți să spună: Dumnezeu este aici.
Trebuie să termin. N-am luat condeiul, Dumnezeu știe, pentru a răni pe cineva. Simt
cu tărie adevărul, însemnătatea, solemnitatea subiectului pe care l-am tratat și, în același
timp, neputința mea de a-l prezenta cu claritatea și puterea necesară. Totuși, mă aștept la
Dumnezeu ca El să facă folositoare aceste pagini și, când lucrează El, cel mai slab
instrument poate răspunde scopului Său. Lui Îi încredințez acum aceste pagini, care știu
bine, au fost concepute, continuate și terminate în sfânta prezență a Domnului. Un gând
m-a susținut mai presus de toate; chiar în timpul când simțeam în cugetul meu nevoia de
a scrie această broșură, un oarecare număr de frați s-au strâns într-o adunare de smerire,
de mărturisire și de rugăciune, numai în legătură cu mărturia pentru Fiul lui Dumnezeu
în aceste zile din urmă. Nu mă îndoiesc că un punct foarte însemnat al mărturisirii să fi
fost privitor la cârmuirea familiei. Și dacă aceste pagini ar fi folosite de Duhul lui
Dumnezeu pentru a produce, chiar și numai într-un singur cuget, un sentiment mai
profund al acestei căderi și într-o singură inimă o dorință sinceră de a repara această
spărtură, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, mă voi bucura știind că n-am scris în zadar.
Dumnezeul Cel Atotputernic să facă potrivit bogățiilor harului Său să se producă
prin Duhul Sfânt, în inimile tuturor sfinților Săi preaiubiți, o mai arzătoare dorință de a
da, în acest timp din urmă, o mărturie pentru Domnul Isus, mai completă, mai
luminoasă, mai viguroasă (puternică) și mai hotărâtă, pentru ca atunci când glasul
arhanghelului și trâmbița lui Dumnezeu vor răsuna în văzduh, El să găsească aici pe
pământ inimi pregătite să meargă cu bucurie în întâmpinarea Mirelui ceresc.

2 Responses to Tu și casa ta…carte de C.H.Mackintosh

  1. Daniel spune:

    Am citit cartea și o văd de temelie în ce privește educația și formarea copiilor noștri. Practic, fratele CHM preia și dezvoltă o relație cauză-efect prezentată de Scriptură: modul în care un părinte crește un copil, influențează în mod decisiv alegerile lui în viață. Totuși, îmi apare o dilemă când privesc la multe exemple ale unor oameni evlavioși care, în ciuda unei vieți exemplare recunoscute de toți, au avut copii lumești, parcă în deplin contrast cu viețile părinților. Copiii profetului Samuel sau copiii lui TP, ca să dau doar 2 exemple, ilustrează ceea ce vreau să spun. Și atunci -ca părinte- mă întreb: oare e doar puterea exemplului, sau intervine și suveranitatea lui Dumnezeu? Eu cred că amândouă, cu accent pe suveranitatea Lui. Nu-mi rămâne decat sa ii cer lui Dumnezeu har și înțelepciune pentru a mă învăța să-mi cresc copiii în învățătura și mustrarea Lui. Lucrarea e a Lui, eu, ca părinte, sunt doar un vas. Sper și mă rog să fiu un vas folositor Stăpânului.

    Apreciază

    • vesteabună spune:

      M-am gândit mult la aceste lucruri. Am în minte așezate la așteptat niște concluzii. Una din ele este …dar mai bine să-l las pe Comenius s-o formuleze(citez din memorie, e din Pampaedia, după ce ajung acasă la carte corectez): ”prin dogmatism se produce oa anumită înfricoșare a minții, învățarea trebuie să curgă treptat, prin adăugare zilnică a ceva nou, necunoscut la ceva vechi și cunoscut.” Cu cuvintele mele: a te aștepta să enunți precepte sărind peste învățarea cu lacrimi(cel ce umblă plângând), nu este semănat(învățare) ci amenințare. Omul sau copilul știe destinația (ce aștepți de la el), dar nu știe calea spre ea(învățarea lui Cristos). Învățarea este treptată și are două etape, etapa conștiinței(învățarea din lucrurile create, din orânduiri) și etapa spirituală(învățarea din Cuvânt, din mărturii) care ține toată viața. Mulți părinți, printre care și cel mai mare păcătos pe care-l cunosc, nu au accentuat deajuns etapa conștiinței(frica și învățătura Domnului) decât târziu și nu îndeajuns. Poate un anume fel de calvinism prost înțeles și strâmb aplicat m-a făcut să aștept totul de la improbabilă iluminare, de la pasărea de pe gard, lăsând să zboare din mână blânda pasăre a educației zilnice și treptate, poate chiar înainte să-i crească penele. Nu cred că sunt singurul care a făcut această greșeală, deși dacă aș enumera aici marele număr de oameni ”mari” pe care-i cunosc și știu că au dat greș la creșterea copiilor ar fi un sacrilegiu, ar fi ca și cum mi-aș micșora vina mea că…”și el doamna învățătoare!” Șterg din mesajul tău numele menționat, las inițialele.
      Ce să-ți doresc, așa ceva mai deosebit, răbdare de exemplu. De la Tronul Harului, că acolo se împarte.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: