”Icoana României s-a spart”…după vizitarea Memorialului Sighet

Ieri am fost la Memorial.

Am ieșit cu o și mai puternică convingere că e bine să nu faci deloc, deloc politică.
Nu pentru că poți da chix și adversarii să te bage la pârnaie ca să taci sigur. Nu, ci pentru că sunt atât de zadarnice visele ce ar putea energiza planurile unui om  politic, atât de lipsite de slavă iar fi ostenelile, atât de străin și focul, și altarul și jertfele ce le-ar aduce mărturiile lui politice.

Am dat o zi acestei vizite, o zi din cele 9083 câte au mai rămas dacă Domnul nu-mi va refuza atingerea vârstei de 70 de ani.

Am vizitat pe îndelete, însoțit de doi din copiii rudelor din USA. Ei nu prea înțelegeau, le fugeau ochii spre ce era în engleză, era destul.

Vise frânte în celule de 8 mp, ani la rând, în semiîntuneric și izolare.

La ieșire am cumpărat o carte: ”Dumnezeul meu…pentru ce m-ai părăsit”, scrisă de un fost pușcăriaș, care fusese legionar în tinerețe. N-am citit-o nici cu foc, nici cu interes, dar am citit-o toată până la capăt și prefața. Am gândit-o citind-o așa ca la Deuteronom 12:22: ”Cum se mănâncă cerbul şi căprioara, aşa le vei mânca; ” Adică fără altar, nefiind din Cel Întâi Născut.

Azi am terminat de citit cartea.
Omul trecuse prin ”reeducarea” de la Pitești, a făcut vre-o 15 ani de pușcărie.
A intrat în închisoare plin de idealuri ”patriotice” îmbrăcate în haina lui verde legionară, la modă atunci.
A ajuns în închisoare să declare că ”icoana Romaniei s-a spart” în mintea lui.
Sinceritate.
Ceea ce credea el a fi ”România”, era de fapt o icoană, un idol, zugrăvită cu migală de ani întregi de educație ”patriotică” în școli și tabere politice. Ca oricărui idol i se face templu, statuie, altare și i se aduc jertfe. Jertfe de vorbiri și declamații, poezii și cântece, defilări, uniforme, drapele și lozinci. Toate aceste închinări turnau în suflet un foc ce ardea și lăsa cicatrici, mula gândirea și o ardea ca lutul pe care se pune o pecete.

Călcând pe acele coridoare sinistre, în locul unde au murit Maniu și Brătianu mă gândeam la ironia lucrurilor. Închisoarea fusese zidită de austrieci prin 1809, austrieci plini de râvnă pentru catolicizarea românilor ardeleni.
Tocmai în închisoarea construită de ei a murit catolicul Maniu. Au pătimit mulți alți preoți catolici.
Așa sunt idolii, la vremea lor li se crapă altarele, cenușa se varsă și apoi se ard pe altarele probabil cârpocite la loc, oase omenești.

Citesc în această perioadă profeții mici. În Amos am găsit o judecată bine cântărită a Domnului. Tirul, Filistenii(Gaza) și Damascul sunt judecați pentru atitudinea față de Galaad(Israelul ce urma calea lui Ieroboam).
Edomul și Amonul la fel.
Israelul (cele 10 seminții abătute) este judecat pentru că și-a înmulțit altarele (a părăsit altarul din Iuda).
Iuda este judecat pentru că s-a închinat și la idoli nu doar la templu.
Judecățile sunt progresive.

Sfârșitul idolilor este distrugerea. Dar ce întărituri sunt ei la vremea lor! Cu ce migală sunt zugrăviți, câte jertfe li se aduc, ce altare, ce temple mari în spatele sau deasupra lor!

După sute de ”români” buni ce l-au bătut, chinuit, vândut, trădat în limba mamei lui, omul ce a scris cartea și-a văzut idolul din mintea lui distrus, icoana spartă.
Scump preț!

Dacă se pocăia înainte își dădea singur la moarte ”icoana” care i-a adus atâtea necazuri!

Ziua ne-am încheiat-o în casa unor frați: gazdele noastre ieri și gazdele adunării de zeci de ani.
Tatăl sorei, în vârstă de 94 de ani este încă lucid și mărturisește pe Domnul. În iarnă spunea: ”pe mine cred că de aia mă ține Domnul în viață pentru că în fiecare zi vestesc Cuvântul Lui.” Preotul comunei l-a declarat pe fratele ca fiind ”Diavolul” și pe sora ”fata Diavolului”.
Ce mai, comună moroșană cu multe icoane de sticlă pe pereți și cu mult mai multe nesparte în inimi. Cu mănăstire!…iar frații..o mână de frați: singurii pocăiți cale de două comune.
Se însera când urcam Dealul Ștefăniței, ocolind zeci de căruțe și ieșind din Maramureșul plin de icoane. Ca Atena de idoli!
Casele noi încă sunt netencuite, dar gardurile sunt gata, din inox lucitor și dacă se poate placate cu marmură.
Altfel de icoane: de fală, de vise, de gunoi sclipicios, puse-n grinda gândurilor și împodobite cu ștergare înflorate de îndreptățiri musai aduse de la sfeștanie.
Pocăință?
Greu,… numai la câți informatori știu eu în Maramureș, și prin catedrale, și prin capele: greu, chiar imposibil.

Doar după ce se mătură aluatul cel vechi!

În Maramureș imperativul se formează altfel: Pocăie-te! (Pocăiește-te!)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s