Dumnezeu ne-a descoperit numai cât puteam suporta şi tot aşa trebuie să facem şi noi cu frăţiorii noştri mai mici, cu copilaşii în Cristos. Nu se poate da totul pe faţă. Sunt taine în călăuzirea spre cer care aparţin comorilor ascunse, despre care nu se poate şti mult. Aşa cum am învăţat să vestim ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, tot aşa trebuie să învăţăm a tăcea cu privire la descoperirile adânci ale inimii Sale. A-L mărturisi pe Cristos este cu totul altceva decât a da hrană tare copiilor (1 Cor. 3.1-2). Nu trebuie să ne aşteptăm ca sufletele să poată primi absolut tot ce ne-a învăţat pe noi Tatăl ceresc, cu multă răbdare, într-un şir lung de descoperiri.
A-i sili pe copii să consume un aliment pe care ei nu-1 pot suporta este tot aşa de rău ca a fi lăsaţi să rabde de foame. Ne vom strădui să ne conformăm următoarei recomandări: „Fiecăruia după puterea lui”.
Domnul Isus a păstrat tăcerea cu privire la cel ce avea să-L vândă. A făcut numai unele aluzii. Odată a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, unul din voi Mă va vinde”. Ucenicii s-au uitat unul la altul neştiind despre cine vorbeşte (Ioan 13.21-22). Ce frumos S-a purtat El cu Iuda! Trădătorul acesta habar n-avea că Domnul Isus cunoştea toate uneltirile lui şi toată falsitatea sa.
Nici prin vorbă, nici prin fapte, nu l-a arătat ucenicilor ca trădător. Cum s-au mai supărat ucenicii pe cei doi care au cerut să stea pe tron (Mc. 10.41)! Ce uşor I-ar fi fost Domnului Isus să-l dea în vileag pe Iuda sau să lase impresia că-i preferă pe ceilalţi şi să facă astfel partide în mica Sa ceată de ucenici! Dar nu, El n-a făcut lucrul acesta. Trebuie să învăţăm şi noi a păstra tăcerea în situaţii asemănătoare. Să nu trezim mulţumirea de sine în cei ce ne iubesc! Iar dacă Dumnezeu vrea să ne ducă la Golgota printr-un Iuda, să nu vorbim despre uneltele omeneşti care ne pregătesc drumul crucii, nici să nu ezităm să le spălăm picioarele! Ce frumos este că avem puterea să-i binecuvântăm pe cei care ne batjocoresc şi ne prigonesc (Mt. 5.11)!
Domnul Isus a tăcut când a fost învinuit pe nedrept. „Preoţii cei mai de seamă îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: *Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!» Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”<Mc. 15.3-5). Şi apoi cuvântul proorocului: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-1 duci la măcelărie şl ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Is. 53.7). Viaţa Lui de miel a fost caracterizată prin tăcere. Ce bine ar fi dacă şi noi am învăţa să tăcem când suntem duşi înaintea „tribunalului” credincioşilor! Când fraţii şi surorile ne învinuiesc pe nedrept, când ne critică şi când toată purtarea noastră este prezentată de ei într-o lumină falsă, noi să luăm har din belşug pentru a tăcea. Tăcerea aceasta vorbeşte apoi înaintea Domnului mai puternic decât tunetul.
Tu, Unsul Dbmnului, Tu, Mielule al lui Dumnezeu, numai Tu poţi să trăieşti viaţa tăcută a mielului! Tu ai înţeles să fii o jertfa într-o lume plină de violenţă şi iubire de sine. Vrem să-Ţi urmăm Ţie, Mielule, şi să învăţăm de la Tine tăcerea sfântă şi răbdarea.
Iubiţi fraţi, să ne punem limba sub disciplina Duhului, în singurătatea plină de linişte! Nu putem să ne folosim bine limba, decât prin rugăciunea necurmată şi prin legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Cine îşi ia prea mare libertate în folosirea limbii va cheltui în zadar mult timp preţios. Stările de vorbă ale celor mai mulţi credincioşi nu-I fac cinste lui Dumnezeu şi nu folosesc aproapelui. E cu neputinţă să vorbeşti mult şi să nu spui şi lucruri păgubitoare şi nefolositoare. Vorba multă exercită o influenţă vătămătoare asupra întregii noastre vieţi. Sufletul ni se va umple cu gânduri deşarte şi nefolositoare şi apoi nu va mai fi în stare să se cufunde în Dumnezeu. Cel care învaţă să tacă, învaţă să mediteze. El este ascuns în Dumnezeu şi mereu gata pentru rugăciune. Tăcerea din afară provoacă tăcerea dinăuntru. Iar dacă am realizat tăcerea lăuntrică, avem şi odihnă lăuntrică. Activitatea exagerată, avidă, provocată de viaţa firească, încetează. Devenim blânzi şi liniştiţi. Dar poate că întrebi dacă n-avem voie să vorbim mult nici pentru a face bine? Binele trebuie să-l facem printr-o înţeleaptă alternare de vorbire şi tăcere. Trebuie ca întreaga noastră viaţă să se afle sub har. Golirea, printr-o vorbire îndelungată, fară o umplere prin rugăciune în tăcere, duce la nimicirea vieţii lăuntrice. Să învăţăm, deci, tăcerea sfântă în linişte!
sursa: Religie sau credință? Nicolae Tonoiu, Editura Stephanus, 1999, pag 160-162
Vestea Bună 