”Eu am sădit!”…despre un alt fel de educație: educația care precede Credința

Sunt puternic influențat în acest moment de scrierile lui Comenius, ideile lui au umplut un gol de neînțelegere din mintea mea, au legat laolaltă convingeri răslețe și au întregit un tablou ca un puzzle din care-mi lipseau câteva piese.

Eram confuz în convingerile mele despre educație, chiar timid în a exprima anumite clare mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă m-aș vedea doar pe mine în această confuzie mi-aș zice că am o boală rară și nici n-are rost să vorbesc despre un medicament nimănui de folos.

Dar.
Acum vreo 23 de ani, pe vremea când căutam cu aviditate părtășia copiilor lui Dumnezeu ieșiți din orice tabără religioasă am ajuns în casa unui frate. Frate scump, familie frumoasă. În casa lor era adunare, ca-n cer! Doar că nu toți copiii familiei respective aveau un comportament care să aducă cinste și lor și Domnului. Pe copii îi cunoșteam din sinagoga  cartierului Babilonului din care eu tocmai ieșisem și pe care ei o frecventau.
Am deschis subiectul cu fratele și răspunsul care mi-a închis gura a fost ceva de genul: ”n-are nici un rost să facem ceva, că până nu se atinge Domnul de inima lor e degeaba”.
”bunica ta Lois, mama ta Eunice..:” îmi răsunau în urechi, dar cofrajul, schela convingerilor mele de atunci nu mă lăsau să mi se clarifice lucrurile.
Ne-au venit copiii, au crescut.
NU i-am dat la școala duminicală a sinagogii din cartier, i-am scos de la religia școlii generale, n-am găsit așa ceva în Biblie. Nu i-am pus să maimuțărească versete sau cântecele în adunare, n-avem în adunare ”ora copiilor”, n-am găsit-o în Biblie și nu cred c-ar trebui să fie. Despre programe artistice nu scrie să facă nici copiii, nici cei mari.
I-am dus la adunări prin casele fraților pe unde ne strângeam, au stat cu noi în adunare la noi acasă.
La un moment dat am auzit: ”ne-ați ținut ”în cușcă” la fratele….” aluzie la casa unui frate unde ne strângeam mai des.
Mai multe nu vă scriu despre ei că citesc și ei blogul…probabil.          Test!
La mijlocul adolescenței lor am înțeles cum stă treaba cu Școala Părintească.

Mi s-a părut greu, am scris atunci: ”Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.”

După ce l-am citit pe Comenius am înțeles mai clar.

Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.
Creșterea copiilor este un proces lent. Dumnezeu putea face ca să ajungem la maturitate în 2-3 ani ca vițeii sau iezii. Dar nu, la om creșterea a fost rânduită să fie lungă și lentă tocmai pentru a fi timp suficient pentru educație, creștere în cunoaștere.
De fapt, omul petrece crescând fizic o treime din toată viața lui, dar dacă socotim duhovnicește petrece toată viața.
Educația copiilor de mici se poate compara cu formarea pământului pentru sădit, căci săditul nu înseamnă numai luarea plantei sau seminței și punerea în pământ, ci săparea solului, mărunțirea și îngrășarea, aruncarea rădăcinilor vechi și….împrejmuirea grădinii. Aceste lucrări sunt în sarcina părinților. Așa pământul va fi bun pentru primirea seminței.
Pentru toate aceste rânduieli, Tatăl ne-a lăsat în Cuvântul său suficiente și bogate exemple și porunci încât avem nevoie doar să fim ridicați la  starea de veghere asupra unor sarcini date de Domnul și ignorate de majoritate.
Această postare este doar o introducere pentru năvala de gânduri ce m-au copleșit și pe care o aranjez în cele 8 ore cât lucrez cu mâinile.
Ceea ce cu Voia lui Dumnezeu voi scrie  nu se aplică numai copiilor fizici. Din păcate și de la păcat încoace starea generală a omenirii s-a degradat într-un hal în care au ajuns oamenii mari să fie socotiți și să se comporte ca niște copii. Deci rânduiala învățării, care vom vedea că e dată de Dumnezeu nu este numai pentru cei ce-o primesc la vreme (învățătura) ci și pentru cei ce-o primesc mai târziu, desigur mult mai greu.

PS Trebuie să adaug că astăzi toți copiii familiei amintite la început sunt credincioși.

(va urma: prima lecție: Creația lui Dumnezeu)
dacă doriți să citiți până atunci: Clasa perceperii senzoriale, Cap IX/IV din Pampaedia JA Comenius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

IV. Clasa perceperii senzoriale
1, La această vîrstă copilaşii sînt
oaspeţi în lume, ei n-au în ei nici un fel
de impresii (bune sau rele), de aceea
ele trebuie să fie introduse. Şi cum se
poate face aceasta prin poarta simţurilor?
Căci omul este o fiinţă raţională şi nu
întreprinde nimic fără hotărîrea voinţei.
Iar voinţa nu întreprinde nimic fără indicaţia
sfătuitorului său — intelectul sau
raţiunea. Or, nimic nu se află in intelect
care n-a fost mai înainte în simţuri.
De aceea (în cultivarea însuşirilor înnăscute)
trebuie să ne îngrijim, înainte de
orice, de simţuri şi de păstrarea acestora,
O grijă deosebită trebuie acordată faptului
ca prin simţurile copiilor să ai
pătrundă în mintea lor ceva fără valoare,
fals, monstruos sau nelegiuit, care să
rămînă acolo multă vreme, poate chiar
viaţa întreagă. Căci primele impresii si::
persistente.
: 2. Dar nici înţelegerea lucrurilor subtile
(chiar dacă prin ele însele ar fi cele
mai bune), nu cade în seama copiilor,
deoarece ei nu cunosc diferenţele dintre
lucruri, nici măcar-pe cele mai rudimentare.
De aceea, să nu fie ocupaţi cu subtilităţi,
ci să fie exersaţi în recunoaşterea
însuşirilor de bază ale lucrurilor, iar
apoi, treptat, se va ajunge la diferenţe
mai numeroase şi mai remarcabile.
3. La fel, limba începe cu gînguritul
şi continuă apoi cu bîlbîieli, pînă
la vorbire — mereu sub îndrumarea propriei
vederi şi a pipăitului. Noi nu putem
să vorbim copiilor despre lucruri abstracte,
atîta timp cît ei nu au încă nici
un fel de noţiuni (notiones) separate
despre lucruri şi imprimate în mintea
lor, astfel ca, la simpla auzire a denumirii
lucrului, să le vină în minte şi
reprezentarea lui. De aceea, nu este uşor
să explici ceva copiilor despre un lucru
absent, dar este mult mai uşor să prezinţi
însuşi lucrul, să-1 arăţi şi apoi să-1
numeşti. Cu alte cuvinte: noi nu putem
vorbi cu ei cum poate să le vorbească
natura însăşi şi să se imprime ochilor,
urechilor, nărilor, limbii şi miinilor lor.
4. Va fi în avantajul acestor prunci,
pentru viaţa lor întreagă, să-şi fixeze
simţurile de lucruri. Căci astfel se obişnuiesc
să fie de acord numai cu adevăruri
evidente şi în toate să se bazeze
numai pe propria lor judecată. Această
formă a însuşirii cunoştinţelor este cea
mai desăvîrşită şi singura legitimă. Deci.
dacă noi le cerem copiilor ca totul să fie

examinat cu propriile lor simţuri, nu
facem din aceştia sclavii presupunerilor
(străine şi proprii), ci investigatori de
adevăr, tineri candidaţi ai adevăratei
înţelepciuni, care să aibă o judecată l i beră
în împărăţia lucrurilor şi să nu
admită nimic fals, zadarnic, iraţional,
ca să-şi strîngă numai hrana de nădejde
a adevărului şi înţelepciunii.
5. Aşadar, pe drept a fost observat
de filozofii senzorialişti că ocîrmuirea
întregii vieţi depinde de simţuri; şi dacă
aceşti conducători sînt pe calea bună,
ei ştiu ce să facă încît totul să decurgă
bine.
6. Simţurile vor fi formate cum trebuie
dacă vor fi: 1) stimulate — să producă
inteligenţe vii; 2) instruite — să
perceapă just lucrurile, prin înţelegere;
3) controlate — pentru a se abţine de la
lucrurile vătămătoare.
Stimularea se face prin obiecte; cu
cît acestea sînt mai remarcabile, cu atît
stimulează mai puternic. Iată de ce însuşi
Dumnezeu a stabilit26 pentru vîrsta primei
copilării atîtea ceremonii bisericeşti şi de
aceea trezeşte el atenţia prin minuni.
(Vezi l e z e c h i e l , 12, 1). Simţurile
se pot instrui prin precepte, care, la această
vîrstă, nu pot consta din altceva decît
din simpla denumire a lucrurilor şi
puţine explicaţii. Sînt controlate de disciplină,
care le ţine în teama de a nu îndrăzni
ceva neîngăduit sau chiar interzis.
– 7. în afară de aceasta, simţurile sînt
aduse pe drumul cel bun cînd: 1) sînt
oprite de a se manifesta necontrolat. Căci,
de fapt, primul semn al unei minţi bine
formate este capacitatea de a se concentra
şi de a reflecta; 2) să se îndrepte
numai spre lucrurile bune. Căci această
vîrstă fragedă este ca o ceară moale —
evident, numai pentru scurt timp; 3) să
fie obişnuite cu lucrurile reale, spre a
preveni erorile, şi nu erorile să le întâmpine
pe ele.
Toate acestea sînt uşor de învăţat,
cum spune Seneca în Epistola 109:
„Foarte uşor se lasă conduse spiritele
tinere spre iubirea a tot ce este cinstit
şi drept. Adevărul îşi pune mîna sa pe
simţurile încă docile şi doar puţin corupte,
dacă a găsit şi un apărător potrivit”. Cu
aceasta este de acord şi vocea lui Dumnezeu
(Isaia, 28, 29)2 7.
8. întrucît ştiinţa îi face pe oameni
învăţaţi, moravurile bune îi fac
morali, evlavia însăşi îi face pioşi, atîta
timp cît se exersează într-un mod corespunzător
în ştiinţă, în moravuri bune
şi în evlavie, mai ales că temelia, pentru
toate acestea, trebuie pusă din primii
ani ai vieţii. Şi noi nu trebuie să ne temem
că strădaniile noastre sînt zadarnice,
întrucît şi Seneca spune în Epistola 109,
„Foarte uşor se lasă conduse spiritele
tinere spre iubirea a tot ce este cinstit
şi drept”.
V. Clasa bunelor moravuri şi a evlaviei
i ; Timpul pentru formarea bunelor
moravuri este acela cînd copiii încep să
dorească ceva, să refuze sau să se teamă,
chiar dacă nu ştiu încă să vorbească.
Regulă: De aceea este o greşeală
periculoasă atunci cînd se scuză încăpăţînarea
copiilor care nu-şi ţin gura şi
aleargă încoace şi încolo, spunîndu-se:
„El n-are încă minte!” Apostolul interzice
să fie provocată mînia la copii
(Efeseni, 6, 4). De ce? Tocmai ca să
nu se deprindă cu mînia, căci mai tîrziu
se vor lăsa cu greu de acest obicei. De
fapt, la om rădăcinile tuturor lucrurilor
şi ale tuturor activităţilor se formează
la prima vîrstă. Ceea ce va deveni, va

deveni datorită unui proces de dezvoltare.
2. Există trei procedee pentru a învăţa
pe copii bunele moravuri: exemplele,
învăţarea şi disciplina.
în ceea ce priveşte exemplele, trebuie
observat: 1) a învăţa înseamnă a conduce.
Dar numai acela conduce care merge
înainte. Aşadar, nu va putea învăţa acela
care nu constituie, în mod permanent,
el însuşi un exemplu bun, adică acela
care cere insistent să facă ceea ce el nu
face. De aceea, nu vom admite: 2) ca
cineva să găsească prilejul să înveţe ceva
rău (fie cu intenţie sau ocazional); 3)
dar nu e suficient doar ca exemplele rele
să lipsească; cele bune trebuie să fie
prezente. Trebuie să ne comportăm
în mod cinstit faţă de toţi, spune apostolul
Pavel28. Aceasta este cu atît mai
valabil în comportarea noastră faţă de
copiii nevinovaţi. Vai de acela care le
provoacă vreun necaz!29. Dacă ţinem
copiii departe de exemple rele şi nu le
oferim pe cele bune, se creează posibilitatea
de a se înclina şi de a le accepta
şi pe unele şi pe celelalte. în drumul lor
în lume, ei se vor ciocni curînd de exemple
rele, care îi vor corupe. Ca să evităm
aceasta, trebuie să-i formăm cu grijă
pentru lucruri bune, atîta timp pînă cînd
vor ajunge puternic formaţi. Fără îndoială
că exemplele cîrmuitorilor înrîuresc
gloata3 0; 4) exemplele bune se
prezintă pe neobservate; copiii să nu
creadă că cei maturi se comportă atît
de corect din cauza lor, ci să fie convinşi
că aceasta este adevărata lor comportare;
5) să ne păzim foarte mult de ceea
ce copilul nu trebuie să vadă şi să audă
ori să perceapă într-un alt sens. Dacă
se dă atenţie acestor lucruri, atunci cu
siguranţă că nu vor afla nimic din ele.
Căci cum poate intra ceva în intelect
cînd porţile sale sînt închise? Iată de ce
simţurile trebuie să fie bine păzite, aşa
cum am arătat puţin mai înainte; în
aceasta constă marea taină a educaţiei.
De aceea, să nu se dea niciodată copiilor
prilej (să vină în contact cu răul), să nu
fie lăsaţi niciodată singuri, în propria
lor grijă, ca să nu descopere asemenea
ocazii.
învăţarea (institutio) să se facă deschis,
clar, cu vorbe potrivite, mai eficace
prin parabolele lucrurilor, astfel încît
ceea ce trebuie să asculte (copiii) să se
explice prin exemplul pomului tînăr şi
bătrîn. De aici se desprinde un principiu
general valabil: Ceea ce începe să se
formeze la copii, prin natura lor, trebuie
să înceapă, în acelaşi timp, prin dirijarea
şi formarea lor, pentru ca, lăsaţi în voia
lor, să nu se abată în mod dăunător. Iar
prima îndrumare să se facă blînd şi cît
se poate de prudent.
Menirea omului va trebui prezentată
în faţa ochilor copilului atît de des
şi de insistent, încît să o poată înţelege
şi să o poată atinge. Prin natura lui îi
revine omului: 1) să stăpînească raţional
pe celelalte făpturi; 2) să se conducă
înţelept pe sine însuşi; 3) să se asemene
lui Dumnezeu 3 1 , arhetipul său, spre a se
putea bucura de desfătarea sa, prin el,
din el şi în el, aici şi în veşnicie.
De aceea, în şcoala copilăriei trebuie
să se înveţe renunţarea la voinţa proprie,
spre a-i obişnui pe oameni cu ascultarea
şi cu recunoaşterea că este mai sigur să
se conducă după sfatul altora.
în ceea ce priveşte disciplina, trebuie
observat că are cea mai mare greutate
în cea dintîi vîrstă. Ea să nu se bazeze pe
bătaia cu vergile (acestea să lipsească, în
afară de cazuri extreme pentru înfrîngerea

îndărătniciei), ci pe o supraveghere
continuă, prin exerciţii prudente şi dirijare
prevenitoare, ca ceea ce trebuie
făcut, să fie făcut bine. Copiii nicicînd
să nu se deprindă să se abată de la calea
indicată lor, nici din necunoaştere şi
nici din zburdălnicie. Respectă cunoscutul
principiu medical: Principiis obsia!
(Combate încă de la început!)3 2.
Că este necesar să conduci copiii spre
evlavie, rezultă din Isaia, 28, 9; din psalmul
8,3 şi din cartea a 5-a a lui Moise,
31, 13 33

2 comentarii

  1. „Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
    ”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
    Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
    Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.”

    Apreciază

    Răspunde

  2. ”Îi replicam adeseori tatălui meu:
    -De ce trebuie să fim ca niște călugări? De ce comunitatea noastră trebuie să fie ca o mănăstire ascunsă? De ce ne comportăm de parcă am fi sub ocupație străină?
    Tata…îmi răspundea:
    -Suntem sub ocupație, dar nu trebuie să ne temem, pentru că noi și Dumnezeu formăm majoritatea.”
    Vasile Ernu, ”Sectanții” pag 220-221

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s