”…ce sunt bisericile? Nişte ziduri; nimic mai mult.” R. Wurmbrand, 13 oct. 1946 (o mărturie neutră)

Duminică, 13 octombrie 1946

Misiunea suedezo-norvegiană pentru creştinarea evreilor (care devin“creştini după Evanghelie”) a inaugurat azi, duminică, la orele 10.30, casa ei de rugăciune din strada Olteni, nr. 45 (fosta sală anglicană). erau prezenţi: pastorul Solheim, şeful misiunii, Max Wurmbrandt, al doilea pastor (evreu botezat), Radu Mihail, pianist, un organist, asistenţă: bărbaţi, femei, majoritatea evrei.Programul: cântări în comun, care alternau cu mici lecturi biblice şi Crezul,rostite de pastorul Solheimşi cu cântece executate la pian (Radu Mihail)şi orgă.

A vorbit după aceea, timp de o jumătate de oră, pastorul Solheim, în  limba română, rar de tot, cu o grea pronunţie, despre “Slava lui Dumnezeu”.

A vorbit apoi Wurmbrandt – cel care a provocat un scandal la congresul clerului din 16-17 septembrie 1945, în Camera Deputaţilor – de la 11.15 la 11.45, tratând despre “Slava lui Dumnezeuşi păcatul”, zugrăvind societatea contemporană, care nu-l cunoaşte pe Iisus şi nu-l are în suflet. “Căci, în fond,zice el, ce sunt bisericile? Nişte ziduri; nimic mai mult. Biserica este sufletul omului.” La 11.45 face un apel către evreii mozaici, chemându-i la Hristos, ei, care n-au patrie, n-au  cetăţenie şi sunt insultaţi, bătuţi, ucişi pretutindeni. În clipa aceea, un avocat evreu mozaic, din fundul sălii, se ridică în picioare şi strigă:“Max Wurmbrandt nu poate vorbi azi. El e un bandit, omul lui Antonescu (mareşalul Ion)70, cel care a dat evrei în mâinile Siguranţei.”

S-a produs un vacarm. Credincioşii au început să cânte, în timp ce avocatul se certa cu asistenţa, care-l invita  să părăsească sala. Avocatul insista însă, cu orice preţ, să fie lăsat să vorbească, pentru a dovedi cine este Max.

Avocatul era sprijinit de doi domni şi tineret evreu, băieţi şi fete, în număr de peste 15, care, încă de la începutul şedinţei, se răspândiseră în sală, mai  apoi au ieşit în curte, pentru ca să revină şi să se grupeze în jurul avocatului. Era deci întocmit, în prealabil, un plan de acţiune.

Pastorul Solheim face apel la cei care au tulburat şedinţa, invitându-i să se liniştească, fiindcă, altfel, se va adresa autorităţilor, căci, adaugă el, nu-şi închipuie ca-n România democrată să fie cineva care să turbure şedinţa unui cult.

În fundul sălii, vacarmul nu contenea. În tot acest timp, Max Wurmbrandt nu s-a mişcat de pe estradă, stând drept şi cântând împreună cu mulţimea.

La un moment dat, câteva femei vârstnice s-au repezit asupra avocatului şi a tineretului, încercând să-i evacueze. Însuşi pastorul s-a repezit, furios, asupra avocatului, l-a apucat de piept şi-l trăgea spre uşă.
În această învălmăşeală, avocatul a lovit câteva femei, care au ripostat numai prin următoarele cuvinte: “renegat”, “turburător de linişte”.

În sfârşit, turburătorii sunt evacuaţi în curte, unde avocatul încearcă să-ivorbească mulţimii despre “banditul de Max Wurmbrandt”. Este însă împiedicat de cei prezenţi. Totuşi, el vorbea şi se auzeau frânturi ca acestea: “părintele pastor … cum se cade … respect bisericesc … banditul … nu poate vorbi …”

Un domn care-l apăra pe avocat a spus: “Banditul de Max Wurmbrandt este în serviciul englezilor, care ucid evreii în Palestina.”

Apare apoi un sergent de stradă, care în cele din urmă n-a putut influenţacu nimic prin prezenţa lui. Pastorul Solheim i-a explicat unuia din certăreţi că,dacă au acte împotriva lui Wurmbrandt, i le pot aduce oricândşi el va lua măsurile cuvenite. El însăşi cu Wurmbrandt, a subliniat apoi, au ajutat mult pe evreii din Transnistria, în timpul prigoanei şi informau străinătatea, pe cale diplomatică, asupra celor ce se petreceau în România. Wurmbrandt a lucrat deci mult pentru evrei.

Vacarmul a durat de la 11.45 până la 13.45, oră după care tot au mai rămas grupuri răzleţe, care discutau, mai liniştit, în contradictoriu: erau evrei creştini şi evrei mozaici.”
sursa, p 184-185

autorul: Dudu Velicu:

Fost secretar personal al patriarhului Miron Cristea (1936-1938), dar şi al şefului SSI, Eugen Cristescu (1943-1944), Dudu Velicu (1905-1977) trăieşte, după 1944, o perioadă de marginalizareşi de supraveghere din partea organelor poliţieipolitice. Datele referitoare la acest ultim aspect par a fi confirmate de prezenţa sa, încursul anului 1951, în calitate de deţinut, în lagărul de la Bragadiru17.

Notele au fost redactate de mână, în caietşi pe foi volante, utilizând uneorisemne stenografice, ceea ce  îngreunează considerabil descifrarea lor. În notele desubsol, am indicat de fiecare dată, acolo unde a fost cazul, incertitudinile privinddescifrarea anumitor cuvinte, iar prin paranteze drepte, am marcat cuvintele saugrupurile de cuvinte care nu au putut fi descifrate în original.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: