Fapte moarte și slavă deșartă – despre ceremonii și închinare simplă (repostare)

(text corectat)
-articol scris de Florea Moisescu în revista Creștinul nr 4/1932, pag 23
(Evrei 9, 14). O observație a mea (2011):”Postarea acestui articol poate va părea anacronică unora. În 1934(acum aproape 80 de ani) simplitatea adunărilor frățești era norma, obișnuitul, comunul. Extremele erau penalizate ușor. Sub ”oblăduirea” socialistă, partidul a avut însă nevoie de manipulare și manipulatori, iar pentru aceasta a favorizat intens construirea de ierarhii cât mai perfecte între frați, de eminențe cât mai stimate, agenții lor perfecți fiind oamenii cei mai adulați, prin aceasta greu de contestat. Nu-i pasă nimănui astăzi că vasul a rămas fără comoară, bogăția din sfinți s-a pierdut, au rămas titlurile și scaunele înalte, un alt șir de temple goale pentru oameni goi. Articol postat mai jos este dacă vreți avertismentul medicului pentru pacientul decedat, dat pe vremea când abia apăruseră semnele bolii.”

Fapte moarte și slavă deșartă

Inima omenească este plină de deşertăciune şi iubeşte rătăcirea! Din
fire, omului îi plac lucrurile cari îi încântă privirea şi auzul, după cum
deasemenea îi place să „pozeze”, să pară, să se dea drept sau să fie
luat drept aceea ce nu este cu adevărat. „Vai vouă, cărturari şi farisei
făţarnici, pentrucă voi sunteţi ca mormintele văruite, cari pe dinafară
se arată frumoase.,.” spunea Domnul Isus unor oameni, cari se îndeletniceau
cu forma, cu faptele moarte, căutând slavă deşartă şi
trăind o viaţă dublă (de făţărie ; adică de şarlatanism religios).

Formele! Ah, cât de mult sunt ele iubite de lume, în toate lucrurile.
Religiunea — care, de la Cain şi jertfa lui, este una singură
pretutindeni, deşi poartă fel de fel de nume, (până şi „creştină”) —
este doar un mecanism încurcat de rituri, de forme moarte. Paradă
şi atâta tot, care nu poate schimba pe om (nu-l poate naşte din nou)
şi deci nu-i poate reda chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
 pierdute
în Paradis, ci îi îmbată doar cele 5 simţuri — ştiţi bine care
sunt!: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul: (I Colos. 2, 20—22)
—- singurul apanaj, singura moştenire a omului trupesc (nespiritual),
lipsit de împărtăşirea cu Dumnezeu, lipsit de Duhul Sfânt şi mântuire.
La simple forme deşarte reduseseră preoţii Evreilor, legea dată prin
Moise, chipul bunurilor făgăduite (Evrei 10, 1), şi de aceea Domnul
Isus îi osândea, negăsindu-şi liniştea decât în singurătate şi plăcerea
în mijlocul ucenicilor Săi, oameni simpli şi iubitori de Dumnezeu.
Dar slujba Lui ? Ea se cuprindea numai în aceste trei lucruri: închinăciunea
în Duh şi în Adevăr {Ev. Ioan 4, 24; Marcu 1, 35) ; chemarea
oamenilor Iui Dumnezeu (Luca 4, 18, 43); şi facerea binelui
(F Ap. 10, 38). Iată slujba care cu stăruinţă o doreşte El şi de la noi
toţi cei întorşi la Dumnezeu!

Formele — ca o ciumă a Adunărilor creştine (Biserica Iui Dumnezeu)
— pândesc, neîncetat la uşă, la uşa fiecărei Adunări, la uşa
oricărei inimi de copil al lui Dumnezeu, şi mai cu seamă la uşa inimii
fiecărui frate care lucrează pentru Domnul. Încă din al III-lea veac
creştin, ciuma formelor începuse să molipsească Biserica, pe care
curând a transformat-o într-un trup fără viaţă.

Formele! Oh, să ne ferească Dumnezeu de forme — şi să nu
uităm să ne ferim şi noi înșine !—iubiţi fraţi şi surori, de oarece ele
pot stinge viaţa oricărei Adunări creştine,
ca şi viaţa duhovnicească
a oricărui credincios. Înapoi deci cu totul, la primul veac, la veacul
apostolic, la veacul de aur al Bisericii! Înapoi! Și să privim formele
ca pe nişte deşertăciuni păgubitoare, ştiind că o slujbă de formă
este o viaţă de formă, este moartea adevărată, mascată cu o viaţă
artificială….

Dar formele mai sunt dorite de inima noastră firească, fiindcă
ele ne pot aduce şi o slavă deşartă, trecătoare — şi poate chiar
un câştig material! — acelora dintre noi cari ne-am îndeletnici cu
ele. ”Peştele dela cap se strică” zice proverbul şi în privinţa aceasta
bătrâni şi lucrători în orice Adunare, să ia bine seama, căci
mare va fi răspunderea acelora cari încep să schimbe ceva din slujirea
spirituală şi de bună credinţă, cu vre-o formă oarecare. De
aceea să astupăm din vreme orice „crăpătură” oricât de mică
s-ar părea că este, prin care orice formalism, orice lucru de forma,
ar putea să pătrundă în Adunările noastre, fiindcă, cu siguranţa, o
asemenea „crăpătură” mică, va deveni cu timpul un crater de vulcan,
o prăpastie de rătăciri. Să luăm seama, căci ne putem face răspunzători
înaintea apropiatului Tribunal (care priveşte numai Biserica)
al lui Hristos (II Cor. 5,7—10) pentru picăturile din otrava formelor,
cari le-am putea lăsa ca moştenire urmaşilor noştri — dacă
Domnul nu va veni prea curând — după ce mai întâi noi înşine
ne-am otrăvit cu ele.

Iată undeva, într-o Adunare oarecare, ivirea (sau primită ca o moştenire
dela cineva) a obiceiului rău de a se face oarecare „paradă”
din logodne
(vestirea unei apropiate căsătorii creştine), precum şi din
căsătorii (cererea în rugăciune a binecuvântării Domnului, pentru doi
tineri creştini cari se căsătoresc). Iată tot o mică „paradă” care se
face şi din cererea în rugăciune a binecuvântării Domnului, pentru
pruncii aduşi de părinţii lor în sânul Bisericii. Iată tot o leacă de
„paradă” care se face şi cu botezul în apă „pentru numele Domnului
Isus” a persoanelor cari se întorc la Dumnezeu (mă mir că nu-i
vine cuiva prin minte ca să binecuvinteze şi,… apa in care se face
botezul.) Iată o oarecare „paradă” are se face şi la „frângerea
pâinii” precum şi prin felul ceremonios de a începe şi sfârşi adunările
de evanghelizare, etc.

Fraţilor, Domnul nostru Isus nu ne-a lăsat ciuma formelor, ci
simplitatea cea mai desăvârşită a slujirii duhovniceşti a Evangheliei,
de care trebue neapărat să ne ţinem şi în care să căutăm a stărui cu
toată dragostea şi respectul.
Cine oare îndrăzneşte să înceapă de capul
lui, a face ceva în slujba Domnului, ce este oprit sau ce nu este
scris în Sf. noastră Evanghelie şi în Epistolele Apostolului Pavel, în
cari se cuprinde „Constituţia” întreagă a Bisericii lui Hristos? (Galat.
1, 8-16; Rom. 1, 1-6 ; 16, 25, 26 ; ( Cor, 4, 6; II Ioan v. 9). Acela
să-şi cerceteze bine inima, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi va vedea.
— dacă este de toată buna credinţă — că în ea a început să-şi facă
loc lucruri puse la cale de Satan : forme, cari ucid viata spirituală
creştină.
Este, de o pildă, în nişte Adunări — chipurile, nu în ale noastre—
forma deşartă a „punerii mâinilor” peste ceice sunt botezaţi în apă.
Oare de unde s-o mai fi ivit şi asta ? Din Evanghelie ? Dar este oare
vre-o poruncă dată de Domnul Isus sau rânduită prin Apost. Pavel —
sau prin vreun alt Apostol — ca să se facă lucrul acesta ?
Nu, nimic!
Atunci? Nu cumva se face această formă, fiindcă Petru şi Ioan şi-au
pus mâinile—de altfel, mai târziu şi nu în legătură cu botezul — peste Samaritenii
veniţi la credinţă (F. A. 8, 17), iar Pavel peste ucenicii lui Ioan
Botezătorul, cari nu ştiau că Duhul Sfânt există şi chiar fusese dat?

(F. A. 19, 2 — 6). Dar în aceste singure două cazuri speciale, este
vorba despre acest lucru deosebit: primirea cu adevărat a Duhului
Sfânt, de către două categorii de oameni:

1) Samaritenii înrudiţi cu Evreii, însă foarte urîţi de aceştia (Ioan 8, 48; 4, 9) şi cari trebuiau
să primească Duhul Stânt în împărtăşire (sau: în legătură) cu
cei doi Apostoli evrei, pentru ca Evreii de curând veniţi la credinţă,
luând cunoştinţă de primirea de către Samariteni a aceluiaş Duh
Sfânt ca şi ei, să nu se mai ferească de dânşii ca până atunci;

2) Ucenicii lui Ioan, cari—deasemenea Evrei – trebuiau să primească
Duhul Sfânt în împărtăşire (sau: în legătură) cu Pavel care lucra
pe acelaş teren cu dânşii, şi pentru ca ei să fie încredinţaţi bine că
în adevăr Duhul Sfânt exista şi chiar se coborâse pe pământ.

Desigur, tuturor acelora li s-ar fi putut da Duhul Sfânt şi fără „punerea mâinilor”
de către cei trei Apostoli — căci nu de mâinile lor atârna primirea
Lui! — însă acolo era un caz cu totul special: înlăturarea
unei apropiate şi grave neînţelegeri dintre credincioşii Evrei, Samariteni
şi Ucenicii lui Ioan, cari toţi trebuiau să vadă şi să priceapă
bine că, fiind botezaţi într-un singur Duh, alcătuiau un singur Trup
(Gal. 3, 28).
Cât priveşte primirea Duhului Sfânt de către păgâni,
n-a mai fost nevoie de mâinile cuiva, ci a trebuit numai ca un număr
de evrei credincioşi să fie de faţă pentru a vedea cu ochii lor
lucru minunat pe care altfel nu l-ar fi crezut (vezi: F. A. 10, 45; 11,
2—18. Că mai sunt câteva cazuri speciale de „punerea mâinilor” (nu însă
la botez) este adevărat, însă trebuie avut în vedere autoritatea apostolilor,
care — de la Timotei încoace — nimănui în lume nu-i este recunoscută,
afară dacă şi-o ia el singur (pe nedrept şi nevalabil) ca
Papa, sau i-o dăruiesc oamenii ilegal!,,.. (I Cor. 12, 28, 29).

Dar, trecând peste toate acestea, întrebarea se pune: Unde stă
scris în Sf. Scriptură, porunca de a se pune mâinile peste cei ce se
botează? Nicăieri.
Atunci pentru ce faci acest lucru, frate dragă?
Oare numai ca să te afli în treabă? Să caşte gura la tine cei de
faţă, văzându-te cu cât „talent” îndeplineşti tu o „ceremonie” ?

Și ca să fii luat drept mai „dihai” decât fraţii tăi de credinţă (chiar atunci
când în clipa când săvârşeşti „forma” nu te-ai crede în inima ta a
fi mai cu „barbă” decât ei, — lucru cu atât mai greu de crezut, cu
cât ne dăm mai bine seama de deşertăciunea ticăloasei noastre inimi
fireşti, otrăvită de firea Satanei: (mândria, încrederea de sine).

Ah, formele ! Oare ce rost are — întrebăm încă odată — „punerea”
aceasta a „mâinilor” peste ceice se botează? Ca să primească
Duhul Sfânt?!
Dar tu nu înţelegi, fratele meu, că de la primirea Lui
de către Evreii credincioşi (Apostolii), de Samaritenii veniţi la credinţă,
de Păgânii pocăiţi, şi de ucenicii lui Ioan — după ce au
crezut şi ei în El,—Duhul Sfânt nu se primeşte altfel decât prin auzire
şi credinţa în Domnul Isus? (Efes. 1, 13). Atunci, rostul? Ca să faci un
„serviciu” special de…. pastor ? Oh, formele! O, deşertăciunea ! „Totul
(ce~i omenesc) este deşertăciune şi goană după vânt!” (Ecles. 1, 14).

Fraţilor, va fi foarte bine ca o asemnea formă — şi altele ca
dânsa — niciodată să nu se pomenească în Adunările noastre, cari
ne place atât de mult ca să le numim „după Evanghelie”. Să veghem
pentru a nu ajunge să ne pierdem timpul cu astfel de slujiri trupeşti,
zadarnice şi chiar păgubitoare, fiindcă prin ele Dracul luptă neîncetat
a înlocui adavărata slujbă şi închinăciune: închinăciunea şi slujirea
simplă, spirituală şi folositoare Bisericii şi multor suflete pierdute.
fapte1
fapte2
fapte3

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s