Puterea ascunsă a sufletului (fragm.) Watchman Nee

3. Puterea Duhului împotriva puterii sufletului (capitolul 3 din cartea ”Puterea ascunsă a sufletului” de W Nee, editura Lampadarul de aur, Oradea, 2000.)

Vom continua cu acest subiect important referitor la puterea ascunsă a sufletului. Am văzut deja ce poate face puterea ascunsă a sufletului şi cum putem distinge între lucrurile care vin de la Dumnezeu şi cele care nu vin de la El. La sfârşitul acestor vremuri se fac multe minuni, miracole şi lucrări supranaturale. Sunt făcute acestea de Dumnezeu însuşi sau prin folosirea unui alt gen de putere? Noi trebuie să cunoaştem cum să separăm ceea ce este spiritual de ceea ce este sufletesc. Vom descrie în continuare cum lucrează puterea sufletului; adică, vom arăta care sunt metodele prin care lucrează ea. Cunoscând aceasta, vom fi ajutaţi să deosebim ce este de la Dumnezeu şi ce nu este de la El.


Profeţiile din Biblie

Dar mai întâi să privim în Scriptură pentru a afla care sunt semnele sfârşitului acestui veac, care preced revenirea Domnului.

„Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

(Matei 24:24)

„Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira de fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei… Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni… Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.”

(Apocalipsa 13:2-5, 12-13)

„Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-1 va prăpădi cu arătarea venirii sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”.

(2 Tesaloniceni 2:8-10)

înainte de a explica aceste pasaje, vă rog să reţineţi că în 2 Tesaloniceni 2:9 se spune că vor fi făcute „minuni” — în prezent se fac minuni, dar cu scopul de a-i amăgi pe oameni. Aceste feno­mene nu sunt fantezii, ci sunt realităţi. Atâta doar că scopul lor este de a amăgi.

Toate cele trei pasaje pe care le-am parcurs indică acelaşi lucru: acestea sunt lucruri care vor fi evidente în timpul necazului celui mare. Totuşi, fără îndoială că unele dintre ele se pare că se vor întâmpla chiar înainte de vremea necazului celui mare. Acest lucru este în conformitate cu un principiu destul de evident în Biblie — acela că înainte de împlinirea unei profeţii, de obicei, are loc ceva similar care reprezintă un indiciu al împlinirii sale finale. Din această pricină mulţi cercetători ai prorociilor sunt de acord cu faptul că lucrurile care vor avea loc în timpul necazului cel mare se petrec acum unul după altul, deşi nu cu aceeaşi intensitate cu care se vor petrece în zilele de pe urmă.

Am putut deja să vedem, în pasajele citate din Biblie, care sunt caracteristicile perioadei necazului cel mare. în acel timp vor fi semne mari şi minuni. înainte de venirea Domnului, lucrul de care va fi preocupat în mod deosebit Anticrist va fi să facă semne şi minuni. E ceva obişnuit ca, înainte ca o persoană să sosească, să i se vadă mai întâi umbra şi să i se audă vocea. Tot aşa, înaintea necazului celui mare, umbra şi sunetul semnelor şi minunilor din necazul cel mare vor fi deja prezente. Şi pentru că atunci ele vor ajunge un lucru obişnuit, în zilele noastre se vor înmulţi tot mai mult.

O observaţie personală

înainte de a trece mai departe, aş vrea să fac o observaţie. Eu, personal, nu resping minunile. în Biblie sunt consemnate multe minuni; şi ele sunt preţioase şi foarte importante. în trecut am accentuat faptul că un creştin trebuie să progreseze pe mai multe planuri în ceea ce priveşte viaţa de credinţă. Daţi-mi voie să repet aceste lucruri. în primul rând, după ce cineva a fost salvat, trebuie să caute să dobândească o cunoaştere corespunzătoare a Cuvân­tului, în al doilea rând, trebuie să dorească să înainteze în viaţa spirituală — în biruinţă, sfinţenie, dragoste desăvârşită şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important. în al treilea rând, noi trebuie să avem o inimă plină de dorinţa de a câştiga pe cei nemântuiţi. Şi în al patrulea rând, trebuie să ne încredem în Dumnezeu cu o astfel de credinţă neîmpărţită, încât să-L putem vedea făcând minuni.

Astăzi sunt multe lipsuri în adunare. Mulţi dintre creştini nu se preocupă cu nimic altceva decât cu explicarea Scripturii. Deţin multe cunoştinţe, însă nici nu caută şi nici nu doresc un progres în viaţa spirituală. Sau poate că unii dintre ei fac un pas mai departe şi caută viaţa mai înaltă şi lucrurile mai adânci ale lui Dumnezeu, dar neglijează celelalte trei aspecte. Iar alţii au râvnă, dar nu au cunoş­tinţă. Toate aceste tendinţe într-o direcţie sau alta sunt nesănătoase. Nu este surprinzător faptul că, în adunarea de astăzi, este mare numărul acelora care caută să explice Biblia sau în mod literal, sau spiritual, ori urmăresc o viaţă mai adâncă şi mai bogată, ori sunt plini de râvnă în câştigarea sufletelor, dar numai câţiva sunt aceia care se încred în Domnul cu o credinţă vie ca să primească ceva de la El?

Fiecare creştin ar trebui să urmărească să dezvolte fiecare din cele patru aspecte ale creşterii, astfel încât să nu fie o stare de dezechilibru. Aşadar, eu nu resping minunile, ci, din contră, le apreciez foarte mult. Cu toate acestea, accentuez nevoia de discernă­mânt, şi aceasta din cauza falselor minuni şi miracole. Prin urmare, când vorbesc despre aceste contrafaceri nu am nici cel mai mic gând de a respinge minunile.

Vă rog să reţineţi că toate lucrările lui Dumnezeu sunt făcute prin Duhul Sfânt în cooperare cu duhul nostru. Ele nu sunt niciodată realizate prin intermediul sufletului omului. Satan este cel care foloseşte puterea sufletului omului — acea putere a sufletului care, din pricina căderii, este acum ascunsă în carnea omului. Este, aşadar, inevitabil că, în zilele de pe urmă, el va ridica un Anticrist căruia îi va da puterea şi autoritatea sa, pentru că acesta va trebui să se bizuie pe puterea ascunsă a sufletului omului.

Voi da câteva exemple care să ne ajute să înţelegem că anumite fenomene nu sunt demonstraţii de putere spirituală, ci manifestări ale puterii ascunse a sufletului. Şi având în vedere faptul că deja ne-am ocupat de acea parte a puterii sufletului care poate săvârşi minuni, acum ne vom îndrepta atenţia asupra celeilalte părţi.

Exemplul 1 — Evanghelizarea personală

Aşa cum starea sufletească diferă de la o persoană la alta, şi puterea sufletului este diferită. Unii oameni au o minte foarte ascuţită; pot citi uneori gândurile celorlalţi. Se poate să crezi că, pentru a găsi cuvintele potrivite şi necesare unei discuţii cu o altă persoană, trebuie să cunoşti gândurile acelei persoane. Aceasta este calea naturală de a cunoaşte, care trebuie respinsă.

Iertaţi-mă pentru faptul că ilustrez aceasta din experienţa mea. Atunci când vin în contact cu oamenii, după numai un scurt schimb de cuvinte, pot constata cu uşurinţă ceea ce gândesc. Pur şi simplu ştiu, iară vreun motiv anume. Când am început să slujesc Domnului, am crezut că această abilitate naturală de pătrundere a sufletelor celorlalţi îmi va fi de mare folos în lucrare. Dar, după ce am căpătat o înţelegere mai adâncă a acestor lucruri, n-am îndrăznit să mă mai folosesc de această capacitate naturală a mea. De fiecare dată când se iveşte o astfel de situaţie, mă împotrivesc prin rugăciune.

Atunci când vorbeşti cu oamenii, nu trebuie să ştii ceea ce ei gândesc. Mai mult decât atât, este de prisos; pentru că tot ceea ce este din suflet şi se face prin puterea lui nu are nici o valoare. Dacă o lucrare se face prin puterea sufletului, ea nu va zidi pe alţii — deşi aceştia pot susţine contrariul —, pentru că nimic folositor n-a fost zidit înlăuntrul lor. Aşa că, atunci când cineva vine la tine, cel mai important lucru pe care trebuie să-1 faci este să-L întrebi pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate cum să-1 ajuţi. Să-i spui Domnului că tu nu ştii ce gândeşte acel om, nici nu cunoşti starea lui sufletească şi spirituală, vii la Domnul, în totală dependenţă de El, să primeşti cuvintele potrivite. Ai nevoie să te lepezi complet de tine însuţi ca să primeşti ajutor de la El.

Exemplul 2 — Adunările de trezire

Este uimitor că mulţi fraţi care vestesc Evanghelia mi-au vorbit despre problema adunării. Ei spun că, dacă merg într-o sală slab luminată, cu puţini oameni şi o mulţime de scaune goale, simt că-şi pierd puterea atunci când se ridică să vestească Cuvântul. Dar dacă luminile sunt strălucitoare şi auditoriul este numeros şi entuziast, par a avea mai multă putere. Dar ce fel de putere este aceasta?

Ingăduiţi-mi să vă spun deschis că aceasta nu este altceva decât puterea propriului vostru suflet. Puterea care vine din Duhul Sfânt nu este niciodată influenţată de atmosfera din jur. Cine vrea să înţeleagă ce înseamnă a predica prin puterea sufletului nu trebuie decât să meargă la o strângere unde se adună o mulţime de oameni, iar sala este dotată cu cea mai bună aparatură, şi să-i asculte pe oameni cântând şi să urmărească reacţiile celor prezenţi. într-un loc aglomerat vei simţi prezenţa unei puteri aparte. Ce fel de putere este aceasta? Simţi o putere care te apasă? Aceasta rtu poate fi puterea Duhului Sfânt; este puterea sufletului.

De ce se consideră că aceasta este puterea sufletului? Priviţi-i doar pe aceşti oameni. Atunci când cântă, cântarea lor se îndreaptă într-o singură direcţie, având ca rezultat concentrarea tuturor pute­rilor sufletului generate de mulţimea celor prezenţi. Cât de mare este această putere! Poţi veni cu gândul să-i ajuţi, dar, într-o astfel de atmosferă, tu vei fi acela care vei fi influenţat de ei. Cât de periculos este acest lucru! Mulţi slujitori ai Domnului îmi spun acelaşi lucru —’- că numărul celor prezenţi sau atmosfera adunării sau alte lucrări îi ajută sau îi împiedică în lucrare. întotdeauna le-am răspuns că sunt conduşi de împrejurări din pricină că predică prin propria lor putere.

Exemplul 3 — Cântările

De multe ori cântările sunt de mare ajutor în lucrarea lui Dumnezeu. Alteori, totuşi, nu pot fi de nici un folos, fiind o lucrare sufletească. Multor oameni le place să viziteze anumite biserici numai pentru că muzica de acolo este superbă. Unele grupuri risipesc sume uriaşe ca să-şi instaleze o orgă. Am auzit oameni spunând că, atunci când merg în asemenea locuri, în momentul în care aud sunetul orgii şi vocile celor care cântă, duhurile lor se înalţă către Dumnezeu. într-adevăr, lucrul acesta se întâmplă. Dar sunt ei cu adevărat aduşi în prezenţa lui Dumnezeu? Pot oare duhurile oamenilor să fie eliberate şi apropiate de Dumnezeu printr-un asemenea gen de atracţie? Acesta este modul în care lucrează Dumnezeu?

Mă tem că multe rânduieli din aceste locuri sunt carnale. Ele doar stârnesc emoţiile omului şi îi incită sentimentul religios prin sunetele orgii şi prin cântări. O astfel de putere nu este puterea lui Dumnezeu, ci aceea a imnurilor şi a muzicii. Şi noi cântăm, dar nu ne punem încrederea în cântări. Numai ceea ce se face prin Duhul Sfânt este folositor; nimic altceva nu poate atinge duhul nostru.

Aţi fost vreodată într-un loc retras la ţară? îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prilejul să vizitez un astfel de loc. Odată am fost într-un sat, unde nu se putea ajunge decât pe mare. Toţi locuitorii acelui sat erau pescari. Peste tot prin înprejurimi se aflau împrăştiaţi creştini. Aveau strângeri la care participau uneori douăzeci, treizeci şi uneori chiar cincizeci sau şaizeci de persoane. Când se strângeau toţi laolaltă şi cântau, o melodie neuniformă te deranja la urechi! Unii cântau mai repede, alţii mai rar, iar acest lucru avea ca urmare o prelungire de câteva minute din pricină că cei care cântau repede terminaseră deja ultimul rând, dar trebuiau să aştepte ca cei care cântau mai rar să-i prindă din urmă. Aţi putea să vă strângeţi în astfel de împrejurări? Probabil că aţi muri de nerăbdare şi vi s-ar risipi toată puterea. Un frate mi-a spus că, după ce i-a ascultat cântând, nu a mai putut predica. I-am răspuns arătându-i care era motivul acestui fapt: era puterea lui sau puterea lui Dumnezeu?

Adesea noi privim la împrejurări şi suntem influenţaţi de ele. Dar dacă puterea este a Duhului Sfânt, vom putea deţine controlul asupra împrejurărilor. Acesta este un principiu adânc de care ar trebui să se ţină fiecare dintre noi. Să nu ne folosim puterea sufletului, căci altfel vom fi la cheremul împrejurărilor.

Uneori, într-o atmosferă apăsătoare, cântările pot fi folosite de Dumnezeu ca să-i elibereze pe oameni. Şi rugăciunea poate fi de ajutor. Dar dacă facem din cântări sau rugăciune punctul central, ne vom confrunta cu pericolul de a elibera puterea sufletului. Mulţi oameni trăiesc cu nebăgare de seamă timp de şase zile, iar apoi duminica merg la o biserică. Acolo, aud cântându-se multe cântări şi sunt cuprinşi de un sentiment de plăcere şi bucurie. Dar să ne întrebăm de unde vine el? Vă pot spune că este ceva anormal. Dacă cineva trăieşte nepăsător timp de şase zile şi într-a şaptea îl caută pe Dumnezeu, ar trebui mai degrabă să se simtă vinovat şi să se autocondamne. Atunci de unde acest sentiment de plăcere şi bucurie în momentul când aude cântările? Aceasta nu poate fi putere spirituală. Nu vreau să fiu un critic cu vederi înguste, dar trebuie atrasă atenţia asupra faptului că a cânta prea mult stârneşte puterea sufletului.

Exemplul 4 — Studierea Bibliei

Chiar şi în studierea Bibliei există pericolul de a se arăta puterea sufletului. De exemplu, cineva este nedumerit asupra unui anumit „pasaj din Scriptură; nu înţelege ceea ce vrea să spună acel pasaj. Aşa că se gândeşte întruna la el, în timp ce merge pe stradă, când doarme, când stă în birou sau când călătoreşte cu trenul. Deodată, o lumină străluceşte asupra lui şi el pare acum a fi în stare să îşi poată explica în mod logic acel pasaj. Dacă are o memorie bună, fără îndoială că va reţine interpretarea; dar dacă memoria nu-ie aşa de bună, şi-o va nota într-un carneţel. Nu este minunată o asemenea interpretare neaşteptată? Totuşi, trebuie să ne întrebăm: „Este ea demnă de încredere?”. Pentru că, uneori, ea poate veni din puterea sufletului. Doar privind la rezultatele ei, interpretarea poate fi judecată drept. Pentru că ceva atât de nou, deosebit, care pare o interpretare atât de profundă, se poate să nu aducă rod spir­itual. Nu numai că cel care a primit nu poate scoate viaţă din ea, dar nu va avea nici cum să transmită viaţă altora cărora le va împărtăşi interpretarea sa. Ceea ce face el poate doar să ajute minţile oamenilor.

Exemplul 5 — Bucuria

Mulţi oameni doresc să aibă sentimentul bucuriei. Acel aşa-numit râs sfânt este cel mai elocvent caz. Se spune că, dacă o persoană este umplută cu Duhul Sfânt, va avea întotdeauna acest râs sfânt. Cel care pretinde că are acest fel de râs nu se poate controla. Fără nici un motiv va râde întruna ca şi cum ar fi infectat de o oarecare boală şi va ajunge să pară nebun.

Mai demult, la o strângere, după ce predica s-a terminat, s-a anunţat că fiecare persoană trebuie să caute să aibă acest râs sfânt. Au început cu toţii să bată cu mâinile în pupitre sau în scaune, să sară şi să salte de jur împrejur, până când, nu după mult timp, acest aşa-numit râs sfânt a venit. Oamenii se uitau pur şi simplu unii la

alţii şi izbucneau în râs. Cu cât mai mult se gândeau la asta, cu atât mai amuzant devenea. Şi în felul acesta nu se puteau stăpâni şi râdeau întruna. Ce este aceasta? Este posibil ca aceasta să fie plinătatea Duhului Sfânt? Poate fi aceasta lucrarea Lui? Nu, în mod clar aceasta este una din lucrările sufletului.

Menţionez acest caz extrem pentru a ilustra printr-o „extremă” cum putem devia şi numai prin două sau trei grade incorectitudine. Când fratele Barlow (un frate scump) a fost aici şi s-a întâlnit cu noi, un ajutor deosebit pe care l-am primit de la el a fost această observaţie: pentru ca cineva să-şi poată da seama dacă un lucru este bun sau rău, nu trebuie decât să-1 mărească de o sută de ori pentru a vedea dacă tinde spre extremă. Principiul după care te poţi ghida este acela că, dacă acel lucru este rău atunci când este amplificat de o sută de ori, atunci poţi şti că el este rău şi atunci când a fost amplificat doar o dată sau de două ori. Este greu să judeci numai după prima sau a doua treaptă; în cazul în care există o greşeală, această greşeală este prea mică pentru a putea fi observată. Dar prin amplificarea situaţiei sau a împrejurării, totul va deveni mult mai clar.

Un proverb chinez sună cam aşa: O abatere de un micron sau un milimetru va duce la o eroare de o mie de kilometri. Poţi începe doar cu o greşeală de un micron, ca la urmă să te trezeşti că ai deviat cu o mie de kilometri. Sau, privind lucrurile invers, privind la discrepanţa de o mie de kilometri, poţi vedea greşeala de la o sută sau de la o mie de milimetri.

Să presupunem că avem două linii care nu sunt perfect paralele, ci formează între ele un unghi infim de 1 ° sau 2°, greu de observat cu ochiul liber. Dacă prelungeşti aceste linii cu 5 centimetri, distanţa dintre ele devine vizibil mai mare. Cine ştie la câte zeci de mii de kilometri depărtare una de cealaltă vor ajunge dacă sunt prelungite până Ia capătul lumii? Distanţa de zeci de mii de kilometri dintre ele la o asemenea depărtare nu dovedeşte decât existenţa unei greşeli care a apărut chiar în punctul de pornire.

Să aplicăm acum această regulă la aşa-numitul râs sfânt. Cum ajung oamenii să aibă acest râs? Ce procedură urmează sau ce

condiţie trebuie să îndeplinească? Nimic altceva decât dorinţa de a râde. Nu există decât un singur gând — acela de a râde. Caută ei să fie umpluţi cu Duhul Sfânt? Se poate ca buzele lor să rostească cuvinte ca: „O, Doamne, umple-mă cu Duhul Tău!” Fără îndoială că aceasta este numai un procedeu; scopul cererii de a fi umpluţi cu Duhul este altul decât acela de a fi într-adevăr umpluţi. Deşi se poate ca ei să rostească astfel de cuvinte cu gura, dorinţa inimii lor este alta. Care este scopul lor? Ei vor să râdă, să fie veseli. Ei nu se roagă: „O, Doamne, Te rog să mă umpli cu Duhul Tău. Nu-mi pasă de ceea ce simt. Dacă Tu mă umpli cu Duhul Tău, sunt mulţumit, indiferent dacă simt sau nu ceva!” Oricine doreşte să fie umplut cu Duhul lui Dumnezeu, trebuie să adopte o astfel de atitudine.

Daţi-mi voie să vă relatez o întâmplare adevărată. Un student s-a convertit şi a crezut în Domnul. El avea un coleg care susţinea că este umplut cu acest râs sfânt şi care părea din cale-afară de voios. Acest coleg 1-a îndemnat să caute să fie umplut cu Duhul Sfânt, spunându-i cât era el de voios din zori până-n seară, neavând nici o supărare, susţinând că această experienţă îl va ajuta în creşterea sa spirituală. Luându-1 pe colegul său drept creştin, şi considerând că avusese această experienţă, studentul de curând mântuit s-a gândit că şi el trebuie să o aibă. De aceea a început să se roage stăruitor lui Dumnezeu. S-a rugat întruna, cerându-I lui Dumnezeu să-i dea această experienţă; s-a rugat într-atât, încât şi-a pierdut pofta de mâncare şi şi-a neglijat studiile.

După un timp a mers să-1 viziteze pe unul dintre profesorii lui şi i-a cerut să se roage pentru el. Şi el însuşi a stăruit înaintea lui Dumnezeu şi a declarat că nu va înceta să se roage în seara aceea până ce Dumnezeu nu-i va da ceea ce cerea. A continuat să se roage până ce, dintr-o dată, a sărit în sus strigând că e voios. Râdea şi râdea. Cu cât râdea, cu atât se simţea mai vesel. Râdea, dansa şi striga. Profesorul lui a crezut că şi-a ieşit din minţi. Purtându-se ca un medic, profesorul 1-a apucat şi i-a spus „Frate, linişteşte-te, nu te purta necuviincios!” Dar cu cât era certat, cu atât mai nestăpânit reacţiona. Profesorul n a îndrăznit să mai spună nimic, temându-se ca nu cumva să întristeze pe Duhul Sfânt, dacă aceasta era cu adevărat do la I )umitczcti. în cele din urmă, studentul a plecat acasă, iar ziua următoare s-a simţit mai bine. Aceasta nu a fost nimic altceva decât o mare eliberare a puterii sufletului, pentru că a fusese îndeplinită condiţia ca ea să poată fi eliberată.

Exemplul 6 — Viziuni şi vise

în zilele noastre, mulţi oameni din biserici caută viziuni şi vise. Dacă cineva in-ar întreba dacă cred în ele, i-aş răspunde că nu resping descoperirile şi visele; eu însumi am avut unele experienţe. Uneori ele pot fi folositoare. Totuşi, aş vrea să vă atrag atenţia asupra sursei lor. De unde vin — sunt de la Dumnezeu sau nu sunt de la El?

Foarte adesea, la o strângere, cineva începe să relateze o viziune pe care a avut-o, iar aceasta declanşează o avalanşă de viziuni, până ce toţi cei prezenţi mărturisesc că au avut viziuni şi au visat vise. Auzind de viziuni, oamenii încep să se roage, cerând ca Dumnezeu să le dea şi lor aceleaşi experienţe. Vor posti şi se vor ruga nopţi în şir pentru a primi o viziune. Treptat, trupurile lor slăbesc, minţile li se golesc, iar voinţa pierde orice putere de rezistenţă. Atunci primesc aşa-numite viziuni sau vise. Fără îndoială că primesc ceva, dar cum primesc ei aceste viziuni şi vise? Sunt ele de la Dumnezeu? Asemenea îngăduinţă ca aceea dc a-ţi lăsa mintea să devină goală şi voinţa pasivă este cu totul împotriva învăţăturii Bibliei. Ei pur şi simplu se autohipnotizează.

Unii sunt înclinaţi să viseze şi par capabili să-şi interpreteze visele, deşi adesea într-un mod absurd. Am avut un prieten doctor care visa cu uşurinţă. De fiecare dată când îl vedeam, îmi relata noi vise şi interpretarea lor. Visa aproape în fiecare noapte şi adesea avea trei sau patru vise într-o noapte. De ce se întâmpla lucrul acesta? Pentru că Domnul dorea atât de mult să-i dea lui vise? Eu ştiu de ce. El era, de obicei, un visător şi în timpul zilei, de aceea visa şi noaptea. Era destul de uimitor să vezi un medic atât de inteligent cu nişte gânduri atât de confuze. Mintea îi desena continuu figuri, de dimineaţa până seara. Nu-şi putea ţine gândurile sub control. Ceea ce el visa noaptea era ceea la ce se gândise în timpul zilei. De aceea l-am avertizat foarte direct că, dacă nu se împotriveşte tuturor acestor vise, în cele din urmă, va fi înşelat şi nu va avea progres în viaţa spirituală. Mulţumesc lui Dumnezeu că şi-a revenit. Din aceasta putem să ne dăm seama că multe dintre vise nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt efectul unei minţi dezordonate.

Verifică sursa

Unii caută viziunile, alţii susţin că au văzut lumini sau limbi de foc, iar alţii că au avut vise. Auzind mărturiile lor, mulţi alţii pretind că au avut şi ei experienţe asemănătoare. Eu nu resping aceste lucruri, dar cercetez de unde vin ele. Au ca origine sufletul sau duhul? Să reţinem că sufletul poate copia tot ceea ce este făcut în duhul; iar ceea ce este copiat de suflet nu are alt scop decât acela de a imita duhul. Dacă noi nu cercetăm sursa acestor fenomene, ne vom înşela cu uşurinţă. Problema esenţială nu este de a nega aceste lucruri, ci de a le cerceta pentru a vedea dacă ele vin din suflet sau din duh.

Diferenţa se vede din rezultate

Ce diferenţă este între rezultatele lucrării duhului şi aceleia a sufletului? Răspunsul ne va oferi un punct de reper semnificativ pentru a face diferenţa între ceea ce este din duh şi ceea ce este din suflet. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu. Ultimul Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15:45, ASV). Pavel spune aici că primul Adam a fost făcut un suflet viu. Sufletul este viu. El are viaţă proprie, care-i permite omului să facă tot felul de lucruri. Aceasta se referă la poziţia pe care a avut-o Adam. Apoi apostolul continuă cu: „Ultimul Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă”. Acestui cuvânt merită să i se acorde o atenţie mai marc; este foarte semnificativ şi preţios. Diferenţa între rezultatele lucrării duhului şi aceleia a sufletului este foarte clar evidenţiată aici. Sufletul este viu şi are viaţă în el însuşi. Duhul însă poate da viaţă altora şi-i poate face să trăiască prin această viaţă. Sufletul este viu, dar nu-i poate face pe alţii să trăiască. Dar duhul nu numai că are viaţă în el însuşi, ci poate da viaţă şi altora. Numai duhul este acela care poate să-i aducă pe oameni la viaţă. Sufletul, indiferent cât este de puternic, nu poate da viaţă altora. „Duhul este acela”, spune Domnul, „care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic” (loan 6:63, ASV).

Noi trebuie să deosebim aceste două puteri foarte clar, pentru că lucrul acesta este de maximă importanţă. Nimeni nu poate face o lucrare folositoare dacă nu are clarificată mai întâi această problemă. Daţi-mi voie să repet: sufletul, într-adevăr, este el însuşi viu, dar nu-i poate face pe alţii să trăiască. In schimb, duhul nu numai că este viu, dar, pe deasupra, dă viaţă şi altora. Acesta este motivul pentru care am accentuat faptul că trebuie să dăm la o parte puterea sufletului nostru. Tot ceea ce este din suflet nu este de nici un folos. Noi nu dezbatem aici probleme de terminologie, pentru că acesta este un princi­piu foarte înalt. Deşi sufletul este viu, nu-i poate face pe alţii să trăiască. De aceea, pentru a-i putea ajuta pe oameni, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra adâncimilor fiinţelor lor, în loc de a le oferi un ajutor doar la nivelul minţii. Noi nu trebuie să lucrăm potrivit puterii sufletului, pentru că ea nici nu poate mântui, nici nu poate ajuta pe cineva. Cât de atenţi trebuie să fim! Să respingem tot ceea ce vine din suflet. Pentru că aceasta nu numai că nu-i poate ajuta pe oameni, dar încurcă şi lucrarea lui Dumnezeu. II răneşte pe Dumnezeu şi II lipseşte de slava Lui.

Pericolul de a lucra prin puterea sufletului

îngăduiţi-mi voie să folosesc câteva exemple obişnuite pentru a arăta diferenţa dintre lucrările duhului şi cele ale sufletului. Nu voi menţiona aici acele cazuri miraculoase, pentru că le-am pomenit deja. Putem spune că este un lucru aproape obişnuit astăzi în biserică ca lucrarea să se facă prin metode sufleteşti. Cât de adesea metodele sufleteşti sunt folosite în adunările pentru vestirea Cuvântului pentru a-i atrage pe oameni! Cum sunt angrenate metode sufleteşti în adunările creştinilor pentru a stimula ascultătorii! Examinând metodele folosite, cineva poate judeca ce fel de lucrare se face. Daţi-mi voie să spun deschis că multe predici pot folosi doar sufletelor oamenilor, nu duhurilor lor. Astfel de mesaje îşi au originea în suflet, de aceea ele pot atinge doar sufletul omului şi-i pot oferi mai multe cunoştinţe la nivelul minţii. Nu trebuie să lucrăm în felul acesta pentru că asemenea lucrare niciodată nu va pătrunde în duhul omului.

în ce mod sunt conduse multe adunări de trezire? (Nu sunt împotriva strângerilor de trezire ale credincioşilor — vreau să spun lucrul acesta cât se poate de clar. Mă întreb numai dacă prin duh sunt conduse astăzi astfel de adunări). Nu este adevărat că, la multe adunări de trezire, este creată mai întâi o atmosferă, pentru a le da oamenilor un sentiment de înflăcărare şi entuziasm? Corul cântă în repetate rânduri pentru a încălzi atmosfera. Sunt spuse câteva întâmplări tulburătoare pentru a grăbi depunerea mărturiilor. Toate acestea sunt doar metode şi tactici, dar nu puterea Duhului Sfânt. Când atmosfera s-a încălzit, predicatorul se ridică şi vorbeşte. în timp ce vorbeşte, el deja ştie rezultatul pe care-1 va avea în acea zi. Are pregătite mai multe strategii. Prin manevre iscusite, el poate anticipa că o anumită categorie de oameni vor tremura, iar o altă categorie de oameni vor plânge — că vor fi mărturisiri şi se vor lua hotărâri.

Dar felul acesta de trezire trebuie să fie înnoit după unul sau doi ani, pentru că efectul medicamentului administrat va trece şi vechea stare va reveni. Uneori efectul unei treziri care a avut loc va păli după numai câteva săptămâni sau luni. La începutul unei treziri se văd într-adevăr un mare zel şi hotărâre, dar, după un timp, totul a dispărut. Şi lucrul acesta se întâmplă pentru că nu există viaţă.

Dacă s-ar înregistra mărturiile mai multor credincioşi, ele ar cuprinde o istorie a trezirilor — treziri după căderi şi căderi după treziri. Dozajul stimulentului folosit la prima dintre treziri va trebui mărit Ia a doua. Pentru ca să aibă efect, metodele folosite în al doilea caz trebuie să emoţioneze şi să tulbure şi mai mult. Cred că acest fel de metodă ar putea fi cel mai bine descrisă ca o injecţie cu „morfină spirituală”. Trebuie injectată în repetate rânduri. Este evident că sufletul poate să trăiască numai el însuşi, nu are puterea de a-i face şi pe alţii să trăiască. Lucrarea făcută prin puterea sufletului — chiar clacă oamenii plâng, iau hotărâri şi sunt plini de zel — nu are, practic, nici o valoare.

Duhul dă viaţă

Ce este înnoirea? Este primirea vieţii de înviere a Domnului. De ce spune Biblia că noi suntem înnoiţi prin învierea Domnului şi nu prin naşterea Domnului? Pentru că viaţa nouă pe care El a primit-o este mai mult decât viaţa primită la Betleem. Viaţa pe care a primit-o la Betleem a trebuit totuşi să moară, dar viaţa de înviere nu moare niciodată. „Eu sunt… Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:17-18). Viaţa de înviere nu moare niciodată, ci trăieşte veşnic. Viaţa cu care ne naştem este în came şi de aceea moare. Ceea ce primim la înviere este o viaţă care trăieşte veşnic şi niciodată nu moare.

Ce este învierea? Să presupunem că avem în faţă un cadavru. Este absolut imposibil să înviezi un mort prin mijloace omeneşti. Indiferent cât de multă energie şi căldură ar fi folosite, mortul nu va învia. Singurul mod de a-1 readuce la viaţă este acela de a pune viaţa lui Dumnezeu în el. Această viaţă care înviază morţii este viaţa de înviere. Şi aceasta este învierea.

Ce poate fi mai rău decât moartea? Ce este mai rece decât moartea? Un cadavru se va descompune şi va intra în putrefacţie pe măsură ce trece timpul. Dar când este pusă în noi viaţa de înviere, moartea este înghiţită de viaţă. De aceea o persoană înnoită se poate împotrivi la tot ceea ce aparţine morţii şi poate lepăda tot ceea ce este mort.

Ceea ce urmează este o ilustraţie care a fost folosită uneori pentru a se explica ce înseamnă învierea. A fost odată un om care nu credea în înviere. Era o persoană foarte importantă într-un cerc de atei. După ce a murit, pe mormântul lui a fost scris următorul epitaf: „Un mormânt care va rămâne intact”. Mormântul a fost zidit cu marmură. Ceea ce este foarte surprinzător este că într-o zi acel sarcofag imens din marmură s-a despicat. în timpul construcţiei o ghindă a căzut între crăpăturile dintre pietre. Ea s-a dezvoltat acolo şi în cele din urmă lăstarul de stejar a despicat mormântul ca să iasă. Un copac are viaţă în el însuşi, astfel el poate răsări chiar şi dintr-un loc al morţii. Numai viaţa este aceea care poate învinge moartea. Aceasta este înnoirea, aceasta este învierea.

Duhul învie; numai el poate da viaţa. La aceasta trebuie să luăm aminte. Este trist însă că în zilele noastre sunt atât de mulţi substituenţi ai duhului.


Sufletul trebuie tratat

Numai Dumnezeu este acela care lucrează prin propria-I putere; de aceea trebuie să-I cerem Lui să lege viaţa sufletului nostru. Ori de câte ori facem o lucrare pentru Dumnezeu, trebuie să fim trataţi mai întâi noi înşine, să ne dăm la o parte pe noi. Trebuie să dăm la o parte talentele noastre şi punctele noastre tari. Trebuie să-L rugăm pe Domnul să lege aceste lucruri. Să-I spunem: „O, Doamne, eu vreau ca Tu să lucrezi, nu vreau să depind de talentul şi puterea mea. Te rog ca Tu să-Ţi faci lucrarea, pentru că din mine însumi nu pot face nimic!”

Astăzi, mulţi lucrători consideră puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă, aşa că o adaugă şi pe a lor înşişi. A lucra pe o astfel de temelie nu este numai nefolositor, ci şi periculos. Să nu uităm că lucrarea Duhului Sfânt nu îngăduie amestecul omului. Obişnuiesc să spun adesea că, în lucrarea lui Dumnezeu, omul ar trebui să fie ca o figură de hârtie fără viaţă, care nu e în stare să facă nimic. El are nevoie de un influx de viaţă ca să poată să lucreze. Să ne lepădăm de noi înşine până înlr-acolo, încât să devenim ca nişte figuri din hârtie care nu au nici o putere în ele. Toată puterea trebuie să ne vină de sus; toate metodele pe care le folosim trebuie, de asemenea, să vină de sus. Ştim că doar Duhul dă viaţă şi că Dumnezeu lucrează prin Duhul. Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze, trebuie să-I cerem să lege puterea sufletului nostru, altfel El nu este liber să lucreze.

„Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; dar cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:24-25). în limba greacă, cuvântul „viaţă” din text are sensul de „suflet”. Cu alte cuvinte, oricine doreşte să-şi păstreze viaţa sufletului o va pierde; dar oricine îşi pierde viaţa sufletului o va păstra pentru viaţa veşnică. Aceasta este o afirmaţie aparte a Domnului. El vorbeşte în astfel de termeni, încât să explice cuvintele rostite mai înainte: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. întâi moartea şi apoi ceva se întâmplă. Dacă un credincios nu dă la o parte viaţa sufletului, duhul nu va putea niciodată să lucreze şi să fie folositor altora. Pentru a putea face o lucrare profundă pentru Domnul, noi trebuie să rezolvăm într-un mod practic problema sufletului nostru. Viaţa sufletului trebuie pierdută. Un grăunte de grâu este bun şi culoarea lui aurie este foarte plăcută. Dar dacă este pus pe o masă, el va rămâne un singur grăunte chiar şi peste o sută de ani. Nu va aduce nici măcar un grăunte în plus. Puterea sufletului nostru este asemeni acelui grăunte de grâu care nu a căzut în pământ. Niciodată nu va aduce roadă.

Să privim problema aceasta cu toată seriozitatea. Poate viaţa de înviere, care este sfântă şi fără vină, şi pe care tu o ai acum, să aducă multă roadă? Unii se întreabă de ce nu pot să-i ajute sau să-i aducă pe oameni la mântuire. Alţii se întreabă de ce le lipseşte puterea în lucrare. Mulţi mărturisesc că le lipseşte puterea. Dar vă spun că ei nu au putere să lucreze pentru că puterea lor e prea mare. Dacă sunt deja tari în ei înşişi, unde mai poate Dumnezeu să lucreze? Creştinii împiedică manifestarea puterii lui Dumnezeu prin faptul că folosesc înţelepciunea, metodele, puterea şi aptitudinile proprii.

Multe minuni sunt făcute prin puterea sufletului şi nu de Dumnezeu. Cum se pot aştepta la rezultate bune şi durabile cei care le fac, dacă înlocuiesc puterea lui Dumnezeu cu propriile aptitudini? Multe adunări de trezire pot părea încununate de succes pe moment, dar în cele din urmă eficacitatea lor se reduce la zero. Fără îndoială că există treziri reale. Dar eu mă refer aici la acele lucrări făcute prin metode omeneşti. Daţi-mi voie să spun cu toată seriozitatea că oricine năzuieşte la o lucrare mai bună şi mai adâncă nu trebuie să vorbească de putere. Ceea ce noi trebuie să facem este să cădem în pământ şi să murim. Dacă noi murim, atunci aducerea de rod este ceva ce urmează în mod natural.

Ce spune Domnul despre cel care-şi pierde viaţa, adică cel care-şi urăşte viaţa în lumea aceasta? O va păstra pentru viaţa veşnică. Este ca şi cum, deşi sunt un bun orator, totuşi nu vreau să mă folosesc de această aptitudine. Nu mă bizui pe elocvenţa mea — nu mă folosesc de ea ca de un instrument în lucrare — îmi pierd elocvenţa — refuz să depind de ea. Care este rezultatul? Câştig viaţa; adică pot ajuta vieţile altora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre posedarea capacităţilor organizatorice sau a oricărei alte aptitudini de care refuz să m* folosesc. Mai degrabă stau înaintea Domnului. în acest fel îi pot ajuta cu adevărat pe oameni. Să învăţăm să nu folosim propria noastră putere, ca să putem aduce multă roadă.

Puterea trebuie primită pe terenul învierii. înviere înseamnă a trăi dincolo de moarte. Lucrul de care noi avem nevoie nu este o putere mai mare, ci o moarte mai adâncă. Noi trebuie să ne împotrivim oricărei puteri naturale. Cine nu şi-a pierdut viaţa sufletului nu cunoaşte puterea. Dar acela care a trecut prin moarte are viaţa. Oricine-şi pierde viaţa sufletului, asemeni unui bob de grâu care cade în pământ şi moare, va creşte în viaţa lui Dumnezeu şi va aduce multă roadă,

Ştiu că mulţi oameni sunt atât de bogaţi şi de puternici, încât ei nu-i dau lui Dumnezeu posibilitatea să lucreze. îmi amintesc deseori cuvintele „incapabil şi fără speranţă”. Eu trebuie să-i spun lui Dumnezeu: „Tot ceea ce am eu este al Tău, în mine însumi nu am nimic. Despărţit de Tine sunt într-adevăr incapabil şi fără speranţă”. Ar trebui ca noi să fim într-o asemenea măsură dependenţi de Dumnezeu, ca şi cum nu am putea inspira sau expira fără El. în felul acesta vom vedea că toată puterea şi sfinţenia noastră ne vin de la El. Tot ceea ce noi avem este de la El. O, cât de mult se bucură Dumnezeu să ne vadă venind la El incapabili şi fără speranţă!

Un frate m-a întrebat odată: „Care este condiţia ca Duhul Sfânt să lucreze?” I-am răspuns că Duhul Sfânt nu apelează niciodată la ajutorul puterii sufletului. Duhul Sfânt trebuie, mai întâi, să ne aducă pe noi în acel loc unde nu mai putem face nimic prin noi înşine. Să învăţăm să respingem tot ceea ce vine din eul nostru. Fie că este vorba de ceva miraculos sau natural, trebuie să respin­gem tot ceea ce nu vine de la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îşi va arăta puterea Lui de a împlini ceea ce avea în plan să facă.

Pilda Domnului

„Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai»” (Ioan 5:19). Fiul nu poate face nimic de la Sine. Cu alte cuvinte, dintre toate lucrurile pe care Domnul le-a făcut, nici unul nu a fost făcut prin El însuşi. Aceasta a fost atitudinea permanentă a Domnului. El nu a făcut nimic prin propria putere sau potrivit propriilor păreri. El a refuzat să facă tot ceea ce ar veni de la El.

Dar este ceva rău în sufletul Lui’! Nu este chiar bine să fie folosită puterea sufletului Lui? De vreme ce în El nu s-a găsit păcat, pentru El nu ar fi ceva păcătos să-Şi folosească puterea propriului suflet. Totuşi, El spune că Fiul nu poate face nimic de la Sine. Dacă un Domn sfânt şi desăvârşit cum este El refuză să-Şi folosească pro­pria putere, atunci ce să spunem noi?

Domnul este desăvârşit şi totuşi, întreaga Lui viaţă este una care depinde incapabilă şi fără speranţă de Dumnezeu. El a venit în lume ca să facă voia Tatălui în toate lucrurile. Noi, care nu suntem decât o mână de ţărână, nu suntem nimic. Noi trebuie să dăm la o parte puterea sufletului şi să respingem tot ceea ce vine din suflet, înainte de a putea lucra cu putere spirituală şi de a aduce multă roadă. Domnul să ne binecuvânte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: