Părtași firii dumnezeiești

Fiecare om, prin naștere naturală nu devine decât uman, firea fiecăruia din noi poartă caracterul lui Adam și nu se poate schimba. Pentru a dobândi caracterul lui Dumnezeu, suntem învățați în detaliu de către Domnul în Scriptura Lui care este calea. Nu dobândim firea dumnezeiască prin ritual, prin hocus-pocus, printr-o transformare bruscă și totală a minții, ci prin înnoire în timp.

O transformare a minții are loc la nașterea din nou, dar așa cum un nou născut are nevoie de o delicată îngrijire mai apoi, tot așa firea cea nouă căpătată la naștere fără o grijă blândă este un fir ușor de rupt, un abur, o suflare.

Nu ajungem la natura divină prin asociere, deși a sta împreună cu cei maturi spirituali este o condiție, dar a nu învăța nimic, a te lăuda doar că îl cunoști pe unul sau pe altul este ca și cum un elev ar fi văzut firmele mai multor școli sau le-ar fi vizitat sălile de sport.
Nu devenim părtași naturii divine prin rugăciune, oricât ne-am ruga, rugăciunea singură poate deschide inima spre Calea promisiunilor dar numai însușirea promisiunilor și câștigarea lor ne face părtași firii dumnezeiești.

El ne-a dat promisiunile Lui nespus de mari și scumpe CA PRIN ELE SĂ VĂ FACĂ PĂRTAȘI firii dumnezeiești

Cheia devenirii noastre asemenea Lui, înțelegerea felului cum mintea noastră este înnoită este în versetul de mai sus. Acest verset este cheia doar, dezlegarea tainei, codul de înțelegere, pentru că amănuntele procedurale ale însușirii promisiunilor înspre devenirea noastră în comuniune cu firea Lui, Tatăl nostru ni le-a dat într-o multitudine de detalii în învățătura Vechiului Testament.
Căci ce altceva este toată istoria călătoriei poporului din Egipt, prin pustie, peste Iordan decât istoria fiecăruia dintre noi, din robia Egiptului cărnii spre libertatea Ierusalimului de sus? Ce bine se aseamănă frica lor de a lua în stăpânire țara, dorința de-a se întoarce în Egipt, cârteala lor, cu caracterul firii noastre vechi, îndărătnice și șovăitoare, ”zăbavnici cu inima” le zice Domnul spre Emaus. Cât de nepricepuți ne dovedim când este vorba să înțelegem tot ce au scris profeții.
Vechile scrieri sunt imagini ale căii cele noi, Țara cea promisă sunt promisiunile Lui nespus de mari și scumpe, ”am fost așezați în locurile cerești” este vorba de vremea de acum, de vremea cărnii noastre, Cristos venit în carne. Toți anticriștii cu diplomă învață că promisiunile sunt pentru dincolo, pentru vremea fără carne, fără trup, învață că ”vom ajunge în Canaanul ceresc” dincolo și că la acele timpuri se referă promisiunile. Tatăl nostru drag însă ne-a lăsat învățătura Lui ca să luăm aminte la ea, a dat ”oameni pentru noi și popoare pentru viața” noastră cea nouă, s-o înțelegem, să știm împotriva a ce a vem de luptat, ce formă, număr, caracter și așezare au dușmanii din țara cea nouă în care am intrat. Ne-a arătat ce arme avem de folosit, când, cum și ce ne este interzis să folosim. Ne-a învățat ce să facem cu dușmanii, cum să nu ne aliem cu ei, căci nu vom moșteni împreună. Toate istoriile din Vechiul Testaemnt sunt imagini ale luptelor noastre spirituale, ale frământărilor lăuntrului nostru până la ajungerea noastră în locul preasfânt, lângă El, pe calea cea nouă și vie.
Până la tronul Harului.
Și când ne gândim că totul se referă doar la arvună, la talanții de Duh, la valuta de Har suntem și mai încurajați să pășim cu gândul nostru înainte pe această cale a cuceririi duhovnicești a teritoriului propriei noastre minți, să sfințim în inimile noastre pe Cristos ca Domn pe calea judecăților Lui. Istoria de sute de ani a călătoriei poporului este o imagine, un film al călătoriei noastre poate de scurte sute de zile până la maturitatea care ne face să cerșim Har, să ajungem la Tronul Harului din templul Ierusalimului de sus, să stăm lipiți de Domnul în lăuntricul nostru. Tot ceea ce avem nevoie în omul lăuntric, în firea divină este Harul. Așa cum în lumea de carne, cine are bani are orice se vinde, tot așa în firea divină cine are Har are tot ce se primește prin Har, adică promisiunea părtășiei naturii divine, a însușirii virtuților, rodirii Duhului, ținta vieții noastre în carne: Slava Harului Său.
Harul se înmulțește în negoțul părtășiei, în locul binecuvântat al adunării în care fiecare este zidit prin ceea ce dă fiecare încheietură. Firea cea veche fuge de Cristos, fuge de cruce, fuge de declararea falimentului ei. Vrea să fie băgată în seamă, să cânte virtuos, să recite artistic, să pălăvrăgrească oratoricește, vrea să fie în părătășie cu ea însăși.
Are un miros specific, iar ”cine s-a spălat” îl simte imediat. Toate promisiunile Domnului sunt teritorii de cucerit, sunt fire veche în care stau ”locuitorii țării”, gândurile noastre vechi, ce urmează a fi cucerite și a se instala acolo dragostea, bucuria și pacea, celelalte vituți în țara înnoită. Oricum Domnul prin înviere a făcut de rușine regulamentele religioase prin care a fost răstignit.
Tot la fel firea cea nouă râde de argumentele zidurilor de explicații după care oamenii se închid și le face de rușine prin cucerire.
Domnul trimite groaza înaintea noastră. Ce promisiune!
Mărit să fie Domnul!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: