Umblarea pe două cărări

Este specialitatea diavolului, felul cum îi instruiește pe oameni. Numele lui asta înseamnă: dia-bolos, cel ce aruncă în două părți. Este pedagogul falsității, instructorul fățărniciei, profesor de prefăcătorie, as al vicleniei. Dintre dobitoace, șarpele îl personifică perfect.
Minciuna este produsul gurii lui. Marfa lui este vopsită cu culorile adevărului. Are falsuri la orice. Cum apare un Har, îi copiază forma, cum se ridică o înțelepciune, îi clonează ambalajul. Poartă în căruța lui matrițe pentru a falsifica orice formă de manifestare a Adevărului.
Nu poate falsifica îmsă crucea, deși dacă ar reuși ar fi de neînvins. Lucrarea lăuntrică a crucii fiind unică și nemaipomenit de felurită, nu merită să facă șabloane. Nici n-are la ce. Suferința e serie mică, răbdarea e unicat, nu are ce copia. De aceea disprețuiește ceea ce nu poate falsifica și disprețul crucii e descoperirea falsurilor lui. Fruntea neacoperită a filisteanului. Merge de atacat frontal.
Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar argumentate subțirel cu versete biblice. Poleite.
În câte-un astfel de ambalaj unii cred că locuiește credința, sau că ar putea locui.
Chiar încearcă s-o înghesuie acolo. Vin nou în burduf vechi. Două pagube, una mare, vinul, alta mică, burduful: povestea gabaoniților.
La ce mă refer?
Cunosc bine din tinerețe o mișcare religioasă dezvoltată ”în sânul” bisericii tradiționale. Mai târziu am văzut călătorind prin lume ca are multe surori, în țările protestante mai ales: Betania, Betezda, etc. Cum funcționează? ”Vreți credință?”” poftiți în anexă, cântați, rugați-vă, cât vreți, dar să nu părăsiți ”biserica””. Uneori dacă sunt mulți astfel de ”ciudați”, li se dă sala mare. Chiar câte un cleric prezidează astfel de ”excese” ca să nu-și piardă enoriașii.
Mai este un aspect, unul important: l-a punctat Iosif T. aici într-un ”dialog” pe masa rotunda, am raspuns atunci:” Iosif T.:Apoi unde facem nuntile? Ce facem cu inmormantarile? Daniel: Nuntile le facem la sfat si la restaurant iar…”
Inima omului firesc este legată, atunci când se apropie de Dumnezeu, nu de Cristos, ci de un ritual făcut de un popă.
Gândurile firești, religioase ale omului cer ritual.
Mișcarea la care fac referire a rezolvat problema omenește: dimineața merge toată lumea la liturghie, seara la adunare, părtășie, cântare, rugăciune.
A instituționalizat mersul pe două cărări. Calea lui Ieroboam.
De cel puțin 8 ani am pus pe net multe materiale despre adunarea de casă, ca mod de strângere a primilor creștini. Personal , acest mod nu îl văd ca o opțiune, ci ca ceva de bază. Aș pune ca alternativă închirierea de săli pentru ocazii. Dar nicidecum pentru ritualuri și nici pentru popi. Nu-i găsim pe popi în tot Noul Testament, nici industria religioasă: mamona de la amvon, nici organizarea lumească. Harul lui Dumnezeu care domnește în inimi domnește și în adunare. Harul nu are nevoie de bani. Harul nu se dă pe bani, cei care vând cuvinte vând legalisme, nu cuvinte de Har.
Mersul la adunare și la popă(de orice fel) în același timp e calea diavolului.Cei care cred că pot să-i împace, votează doar cu unul de fapt, cu cel care i-a înșelat că o astfel de coabitare este posibilă. Strângerile de casă paralel cu ”programul din biserică au un viitor scurt. Autoritatea în aceste strângeri nu este cea a Domnului Isus, ci a lideruților desemnați de liderul plătit.
Consecința cea mai gravă a acestui fel de practică este generarea gândirii că o astfel de opțiune e viabilă. Că ar funcționa. E un cancer mental, acceptarea ideii că te hrănești din Cuvânt dar mergi la ”ritual”, ca să nu suferi prigonire din pricina lui Cristos. Ori e albă, ori e neagră? Dacă Harul e Har și vine prin credință în urma auzirii, ritualul e zadarnic.
Dacă ritualul e viabil, dacă acesta dă Har, atunci ce rost mai are să vorbim? Recomand acestor închinători la oameni să facă bine să nu-L mai batjocorească pe Dumnezeu șchiopătând grațios de două picioare: un har pe care nu-l prețuiesc și un ritual în care nu cred.
Să se pocăiescă și să renunțe la tot eșafodajul religiei-marfă, închinării-fast-food, de luat la nevoie și de lepădat la interes.
Să se apropie de Dumnezeu pe calea Lui, nouă și vie, deschisă prin trupul Lui, adunarea, prin această perdea sfâșiată, disprețuită.

One Response to Umblarea pe două cărări

  1. […] un ogor nou. De ce să ții la forme? Am scris aici despre subiect (e vorba de postarea: ”Umblarea pe două cărări”): ”Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: