Necazurile lui Molinos (legat de misticismul catolic)

„Biserica a persecutat numai două grupuri de oameni. Pe cei care nu au urmat învăţăturile lui Isus Christos şi pe cei care le-au urmat!”
Will Durant

”Există o linie a creştinilor, care au fost în afara romano-catolicismului sau protestantismului, creştini, care s-au întâlnit fără formalităţi, care nu s-au întrunit în clădiri de biserici, care au fost foarte puţin organizaţi sau chiar fără nici o organizare. Până în ziua de astăzi protestanţii şi catolicii privesc la fel de înspăimântaţi la afirmaţia făcută adesea de către aceşti credincioşi ciudaţi cum că nu este necesar să-ţi organizezi credinţa în jurul ţinutei de paradă, a serviciilor bisericeşti de duminica dimineaţa, a predicilor, a amvoanelor, a clădirilor, etc., etc., pentru ca Dumnezeu să te desăvârşească în Christos. Să îndrăznească Molinos, sau quakerii, sau bretherenii (comunităţi de credincioşi care îşi spuneau „fraţi” – n. tr. ) să vină cu o asemenea idee… şi ajung să aibă o mulţime de necazuri. Se pare că cei din Biserica Romano-Catolică – şi chiar şi cei de origine protestantă – care se apropie mai mult de Domnul ajung să-şi piardă interesul în ritualurile exterioare, în ceremonii şi tradiţii… şi ca urmare, să intre în bucluc.  Dragă cititor, puţini au avut atâtea probleme ca Michael Molinos!”

Epoca în care a trăit Michael Molinos

Când iau stiloul în mână pentru a scrie despre Michael Molinos, sunt conştient că am de-a face cu unul din cele mai controversate figuri ale istoriei bisericii. De aceea, simt nevoia prezentării cadrului istoric în care a trăit. Fără acest context, nu este uşor de înţeles viaţa lui. Biserica Romano-Catolică are un nume pe care îl dă acelora, care sunt interesaţi de o umblare mai profundă cu Domnul; oamenii aceştia sunt numiţi mistici, un termen aproape cu totul străin pentru urechea unui protestant. (Aş adăuga că acest cuvânt, mistic, numai printr-o interpretare într-un sens prea larg poate fi considerat ca fiind biblic.)¤ Molinos a fost catolic, şi pentru că a fost devotat şi interesat de adevărurile profunde ale credinţei, el este considerat de istorici ca fiind un mistic catolic.

Ce încearcă să exprime termenul acesta? De regulă, se referă la cineva, care se roagă foarte mult şi care acceptă învăţăturile tradiţionale ale Bisericii Romano-Catolice referitoare la misterele lui Dumnezeu. Însă o astfel de definiţie este prea simplă. Misticismul a jucat un rol foarte important, complicat şi de durată în istoria şi tradiţia lumii Romano-Catolice. Biserica Romano-Catolică a îngăduit întotdeauna ca între membri ei să fie mici grupuri de oameni, care să fie foarte îndrăgostiţi de Christos. (Este la fel şi cu protestanţii? Cine ştie! Vom afla când vom avea prima noastră mişcare de acest fel!) În secolul al şaisprezecelea mişcarea aceasta, care căuta „o viaţă mai profundă”, în stil Romano-Catolic, şi-a atins apogeul. Cele mai remarcabile figuri ale acelei epoci sunt Ioan al Crucii şi Tereza. Probabil că oamenii aceştia vor rămâne pentru totdeauna cu mult deasupra tuturor celorlaltor mistici pe care i-a cunoscut istoria Bisericii Romano-Catolice.

Acum, este ceva foarte interesant: Tereza şi Ioan al Crucii au fost amândoi spanioli. Şi de ce a originat în Spania cea mai mare şi mai profundă mişcare de acest gen din catolicism?

Pentru a înţelege răspunsul trebuie să privim la rădăcinile misticismului Romano-CatolicGăsim misticismul prezent în tradiţii cât este şi în Scriptură! Ca toate învăţăturile, tradiţiile şi practicile Romano-Catolice, rădăcinile misticismului se regăsesc în influenţa greacă a lui Platon şi Aristotel amestecată cu influenţa Scripturii.

Ia afirmaţia aceasta ca adevărată în general; cu toate acestea „misticismul” spaniol a fost mai puţin atins de influenţa păgână şi umanistă care a fost mai puternică în celelalte ţări Romano- Catolice ale Europei. De exemplu, Germania. În anii 15oo şi 16oo Eckhart şi Towler au fost foarte influenţi în Germania de atunci. Învăţăturile lor – foarte tipice mentalităţii germane – erau raţionaliste. Misticii francezi erau la mijlocul distanţei dintre raţionalismul german şi pasionaţii spanioli. „Misticismul” francez al secolului al şaisprezecelea a fost influenţat mai  ales de către Richard şi Heu de Saint Victor. (Calitativ, ce s-a întâmplat în Franţa a fost mult mai superior decât ce s-a întâmplat în Germania.) Dar, în contrast cu restul Europei, misticismul catolic spaniol a fost mult mai simplu în învăţături şi practici. Misticismul german a fost o situaţie de conjunctură, pe când cel spaniol a ajuns să fie o trezire.

Pentru a ilustra, scrierile misticilor spanioli din acele vremuri conţin mult mai puţine referiri la „sfinţi” şi la „Maria cea binecuvântată”, decât scrierile italiene sau germane.

Sper că nu am creat o imagine prea rigidă a ceea ce a fost numit misticismul catolic.

Întotdeauna a fost câte o trezire printre catolici, au fost tot felul de controverse, fiecare şi-a susţinut părerea, şi de fiecare dată, s-au născut mişcări, care erau opuse unul alteia… curente de gândire care se condamnau unul pe celălalt, şi – întotdeauna – se dezvolta un vocabular ¤ Nu fi prea critic, noi protestanţii nu avem nici un cuvânt, fie el biblic sau nebiblic, care să numească astfel de oameni. Poate pentru că în mijlocul nostru au fost prea puţini oameni de felul acesta aşa încât să fie nevoie de găsirea unui cuvânt potrivit pentru ei specific. Un vocabular de termeni şi definiţii, care aveau sens în controversele acelor zile. Noi, cei care trăim după trei secole, ne zăpăcim văzând toate aceste lovituri şi parări, definiţii şi termeni, etc., atunci când încercăm să înţelegem ce s-a învăţat şi practicat. Lucrul acesta este valabil mai ales pentru noi protestanţii, atunci când ne aventurăm în această lume, care se numeşte catolicismul, despre care cunoaştem atât de puţine. Cinstit vorbind, misticismul catolic nu este locul prea potrivit unde să mergi în căutarea profunzimii spirituale… dar atunci nici alte locuri, care ne-ar putea veni în minte nu sunt potrivite.

Pentru a ilustra, unul din cele mai serioase „teste” ale misticismului catolic din perioada anilor 15oo-16oo a fost cel care stabilea dacă învăţăturile cuiva erau de acord sau nu cu doctrina antinomianistă. Acest cuvânt lung ne spune că anumiţi oameni considerau că, dacă lăuntrul cuiva este aproape de Dumnezeu, nu mai contează ce păcate comite trupul lor.

O altă problemă a misticismului catolic a fost cea a panteismului, sau ceva apropiat de acesta. Din noi, avem un cuvânt mare, care înseamnă „totul este Dumnezeu”. În general vorbind, în secolul al şaisprezecelea şi începutul secolului al şaptesprezecelea spaniolii au scăpat de multă vărsare de sânge genrată de eventualele controverse asupra acestor probleme. Spaniolii erau oameni, care puneau un mai mare accent pe inimă decât pe minte şi s-au ocupat mai mult experimentând ceea ce au crezut decât făcând tot felul de supoziţii. (Nu spun aceasta pentru a lăuda comunitatea credincioşilor spanioli. În perioada aceea acţiona în Spania o altă faţă a romano-catolicismului – probabil forma cea mai barbară de violenţă pe care Biserica Romano-Catolică a cunoscut-o. Cu siguranţă a fost cea mai militarizată. Bineînţeles mă refer la Inchiziţie.)

Repet, misticismul catolic nu reuşeşte aproape deloc să ne reveleze înălţimile şi adâncimile umblării creştine, aşa cum se văd ele în comunităţile de credincioşi din Noul Testament. Cu toate acestea, în mănăstirile tăcute şi în câteva locuri uitate de lume, cele mai multe fiind în Spania, preoţi pioşi şi călugăriţe şi laici de rând au fost influenţaţi de scrierile Terezei şi lui Ioan al Crucii – care conţineau învăţături mult superioare celor din zilele acelea.

Aceasta mă conduce la anul 16oo. Era aproape inevitabil ca liderul misticismului catolic să fie un spaniol. Numele care s-a remarcat cel mai mult în trezirea pe care a avut-o misticismul catolic după anul 16oo a fost cel al lui Michael Molinos. Corectez! Michael Molinos aproape a devenit figura centrală a misticismului catolic al secolului al şaptesprezecelea. Viaţa, lucrările şi învăţăturile lui Michael Molinos reflectă cu claritate influenţa lui Tereza şi Ioan al Crucii. Şi în aceasta se asunde explicaţia succesului şi poziţiei controversate pe care a avut-o Molinos.

Ştii, dragă cititor, misticismul romano-catolic a fost doar una din cele două căi spre evlavie ale tradiţiei catolice. Doar una. Erau două căi! În toate generaţiile, misticii catolici, cu felul lor de a trăi, au reprezentat doar un mic segment al populaţiei catolice. Cealaltă cale? Aaa! Exista o cale spre Dumnezeu şi evlavie, care era mult mai populară decât misticismul – mult mai acceptată, crezută şi practicată! De fapt, era practicată cu mici excepţii de toţi ceilalţi!

Şi care a fost cealaltă cale? Evlavia, la care se ajunge prin formalism! Şi mă rog, ce este formalismul? Este încrederea în lucrurile exterioare, în ceremonii, ritualuri, tradiţii. (Se aude vreun protestant mişcându-se nervos?) Din când în când, aceste două influenţe diametral opuse aveau să se confrunte. Şi una din cele mai mari confruntări dintre aceste două puncte de vedere, care au existat în Biserica Romano-Catolică a avut loc după anul 16oo. Cei trei oameni, care au fost cei mai implicaţi în această confruntare au fost Michael Molinos în Spania, Fenelon şi Madame Guyon în Franţa. Nu s-a putut stabili rezultatul confruntării decât la intervenţia Vaticanului! Rezultatul? Ei bine, să ştii că istoria spune că biserica organizată  fie ea catolică sau protestantă – a omorât mai mulţi oameni care erau dedicaţi Domnului decât erau neutri în privinţa Lui.

Întotdeauna m-a impresionat comentariul înţelept al lui Will Durant:

„Biserica a persecutat numai două grupuri de oameni. Pe cei care nu au urmat învăţăturile lui Isus Christos şi pe cei care le-au urmat!”

Totuşi istoria a consemnat o situaţie în care credinţa neformală – din inimă – a triumfat asupra formelor şi ritualurilor din cadrul creştinismului majoritar. Sunt încă mirat cum a reuşit Michael Molinos să genereze controversa în care a fost implicat. Era un catolic convins, învăţând pe alţii „misticismul catolic”. Bineînţeles, a lăsat să-i scape o blasfemie minoră, dar de neiertat. Într-un loc neînsemnat a făcut afirmaţia, care putea fi interpretată ca semnificând că nu ar fi necesar să se respecte obiceiurile exterioare, ritualurile şi tradiţiile bisericii… şi chiar o aluzie la faptul că spovedania şi luarea cinei nu ar fi necesare pentru ca cineva să-L cunoască într-un mod profund pe Domnul.

Dacă cumva nu eşti catolic, nu te grăbi să spui: „Mare lucru!”. Împrăştie aceeaşi teorie în cercurile protestante şi vei putea sfârşi la fel cum a făcut-o Molinos în final. Există o linie a creştinilor, care au fost în afara romano-catolicismului sau protestantismului, creştini, care s-au întâlnit fără formalităţi, care nu s-au întrunit în clădiri de biserici, care au fost foarte puţin organizaţi sau chiar fără nici o organizare. Până în ziua de astăzi protestanţii şi catolicii privesc la fel de înspăimântaţi la afirmaţia făcută adesea de către aceşti credincioşi ciudaţi cum că nu este necesar să-ţi organizezi credinţa în jurul ţinutei de paradă, a serviciilor bisericeşti de duminica dimineaţa, a predicilor, a amvoanelor, a clădirilor, etc., etc., pentru ca Dumnezeu să te desăvârşească în Christos. Să îndrăznească Molinos, sau quakerii, sau bretherenii (comunităţi de credincioşi care îşi spuneau „fraţi” – n. tr. ) să vină cu o asemenea idee… şi ajung să aibă o mulţime de necazuri. Se pare că cei din Biserica Romano-Catolică – şi chiar şi cei de origine protestantă – care se apropie mai mult de Domnul ajung să-şi piardă interesul în ritualurile exterioare, în ceremonii şi tradiţii… şi ca urmare, să intre în bucluc. Dragă cititor, puţini au avut atâtea probleme ca Michael Molinos!

Şi acum, după ce am prezentat imaginea de ansamblu a vremii de atunci, să ne întoarcem la viaţa lui Michael Molinos, care în cele din urmă a reuşit să-şi câştige titlul de „Mare eretic”.

 

 

One Response to Necazurile lui Molinos (legat de misticismul catolic)

  1. Cornelius spune:

    Pacat ca istoria se repeta. Numai ca e in alta forma. Biserica Catolica macar a trezit revolutii spirituale asa cum era in perioada aceea de opresiune dar crestinismul de azi in forma lui protetant raspandita cu toata „libertatea”, sugruma cresterea „enoriasului” de sub crusta sau scoarta asta uscata a formalismului promovat de institutiile bisericesti. S-a creat deja un tabuu in mintea multora ca preotul/pastorul e instanta ultima pamanteana de a accede la D-zeu si cum preotul/pastorul are o instituie in spate de carat isi va ingramadi cat mai multi berbeti in tarc.
    Aici in America avem termenul de „cage free chicken eggs”, cu gaini care dau oua net mai bune decat cele din tarc. Cate „roade bune” se dau in tarcul institutiilor bisericesti se vede evident prin apatia si lipsa de revolutiilor spirituale. Marketingul spiritual va continua si va aduce cat mai multi in tarc astfel incat cei din afara vor fi vazuti ca si maidanezi condamnati la a fi haituri toata viata. D-zeu sa ne ajute sa ne implinim chemarea asta la „haiducie” fara frica.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: