Să nu facem trei colibi! -un răspuns

„Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie” Marcu 9:5

Noul Testament ni-L descoperă desluşit pe Domnul Isus, ultimul Adam, cel ceresc şi ni-L prezintă prin contrast cu primul Adam, carnal, pământesc. Nu numai Noul testament, şi Vechiul, şi marele univers, şi microcosmosul atomic şi epistolele vii tot pe El îl „pictează”.
Preocupările cerescului  sunt cereşti, ale pământeştilor, pământeşti, legate de pământ, de carne, de blestemul ei, de neputinţa şi limitarea ei.

Domnul Isus nu a împărtăşit entuziasmul de constructor al lui Petru,  nici viziunea lui statică, nici dorinţa lui de a perpetua o stare de bine. Citind acest text îmi amintesc de un pasaj din Watchman Nee, parcă din „Biserica creştină normală” în care descriind istoria trezirilor, W. Nee arăta cum, atunci când Dumnezeu toarnă Harul lui, oamenii fug repede cu cana formelor ca să-l păstreze. Spunea W. Nee cam aşa: „În prima generaţie cana este plină, în a doua generaţie este pe jumătate iar a treia generaţie rămâne cu cana goală.”
Concluzia era că Harul nu se păstrează în rigiditatea unei „căni”, ci în elasticitatea unui „burduf” care trebuie să fie de fiecare dată NOU.

Formele şi manifestările religioase copiate după preocupările oamenilor fireşti, carnali, pământeşti sunt „trei colibi” zidite de oameni naivi, care cred că pot păstra cerescul în forme pământeşti.

Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în carnea mea…” (Romani 7:18) spunea apostolul Pavel, asta înseamnă că tot ce este bun, absolut TOT este un dar, străin de carnea mea, nu din mine ci din El, apostolul Iacov întregind:”…orice ni se da bun si orice dar desavirsit este de sus, pogorindu-se dela Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare.”  Iacov 1:17
Nu găsim că ar fi ceva bun cu origine de jos, din Adam, din vechiul om, din cel pământesc.
Nu înseamnă că nu voi mai vedea în mine ca creştin ambele naturi, le voi vedea, dar de una mă voi ruşina şi pe cealaltă o voi slăvi, pe una o voi infometa şi pe cealaltă o voi hrăni, de una mă voi îndepărta şi cu cealalta mă voi contopi. După cum floarea uscată mai stă încă pe fructul necrescut, tot așa firea mea cea veche imi înconjoară omul lăuntric, dar aş fi nebun să laud ofilirea, voi lăuda rodirea şi o voi aştepta.

Nu voi construi colibi ale caracterului firii mele pământeşti atunci când cu adevărat doresc să laud firea mea cerească şi când cu adevărat VĂD PE CEL CERESC luând chip în mine. Transfigurându-se, metamorfozându-se!

Dacă spun că noi, toţi fraţii suntem un templu duhovnicesc, nu voi construi temple de piatră şi beton, n-au făcut-o nici apostolii, nici primii creştini. Construind cu lut şi cărămizi aş da doar de lucru vechiului Adam, s-ar simţi bine, dar Cel Nou ar suferi crunt. Voi construi cu idei şi cuvinte, cu har şi milă, cu bucurie şi pace, voi manevra toată ziua încărcături de slavă, poveri de glorie, voi admira lucrarea Lui ca să devin ca El.
Dacă spun că nimic bun nu locuieşte în carnea mea, nu voi pune în acţiune însuşirile cărnii mele ci „darul de sus”, „fiecare să slujească altora după harul pe care l-a primit„. În această privinţă toată învăţătura Domnului este deosebit de clară. „După Harul care mi-a fost dat” îşi începe apostolul mărturia şi proclamarea.
Dacă spun împreună cu apostolul:”Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.” I Corinteni 15:50 atunci nu voi mai lucra eu, vechiul, adamicul, carnalul, pământescul, ci va lucra Harul, acel „nu eu”, cerescul, cel de sus, care se va folosi de mădularele mele, de gura, mâinile şi picioarele mele pentru a se slăvi pe El, nu proprietăţile amărâtelor de ustensile sau vase. La degustări de bucate sau băuturi alese, însuşirile vaselor sunt absolut ignorate în favoarea calităţilor conţinutului. Tot la fel, Gloria Harului întrece într-un mod copleşitor orice umbră de calitate umană, iar strădania celor care încă încearcă să-l mai înalţe pe om nu le arată decât nebunia străduitorilor şi orbirea datorită neputinţei lor de a vedea atât nimicnicia „calităţilor” firii, cât şi abundenta Glorie a virtuţilor Duhului.
Dacă mărturisesc că:”Dar comoara aceasta o purtam in niste vase de lut, pentru ca aceasta putere nemaipomenita sa fie dela Dumnezeu si nu de la noi.” II Corinteni 4:7 nu voi menţiona în nici un fel vre-o putere, virtute sau calitate a cărnii, care ar putea umbri sau ştirbi gloria lăuntricului, a omului Ascuns. Dimpotrivă mă voi lăuda bucuros în slăbiciunile care fac omenescul meu tot mai invizibil şi prin puterea manifestată fac lăuntricul tot mai dinamizat.

Mărturisirea Domnului  înseamnă luarea crucii, cel ce-şi va pierde viaţa, viaţa lui, viaţa cărnii lui, a omenescului, a adamului, a pământescului.

Nu încap două săbii într-o teacă, nici două mâini într-o mănuşă. Pentru ca în templul trupului nostru să strălucească Duhul, e nevoie ca puterea cărnii, acţiunea şi manifestarea ei să fie drastic limitate prin crucea lui Cristos, prin această lucrare duhovnicească:”dacă prin duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi” Romani 8:13

Cea mai mare parte din lucrările care se fac astăzi în aşa zisa lume religioasă sunt lucrări ale cărnii, nu ale Duhului. Muzica profesionistă, predicile cărturarilor, construcţiile de temple(o mare afacere imobiliară), clericii salarizaţi, etc. sunt toate manifestări ale entuziasmului de a face trei milioane de colibi. Această uriaşă industrie care este religia de azi nu are nimic de-a face cu Gloria celui ceresc arătată în umilinţa cu care şi-a luat din vechiul adam doar atât cât a fost necesar ca să ni se reveleze pe sine. Ce pildă plină de Har!
Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu!”
Să ne luăm crucea în fiecare zi, mărturisindu-l pe Domnul, lucrarea Lui,  harul Lui, Cuvântul Lui, căutând zidirea omului lăuntric şi îndepărtându-ne de manifestările pline de pretenţii ale omului vechi.

Nu există teren neutru! Ar putea unii veni cu ideea că în om este ceva bun, acel ceva neatins de păcat, acel teritoriu nici sfânt, nici impur, care poate fi „sfinţit”. Lupta este spirituală, între carnea fiecăruia din noi şi lume există o afinitate de origine, pământescul iubeşte pământescul, este o iluzie că dracul va trage căruţa Domnului. Tot ceea ce înţelege, admiră şi glorifică lumea este de jos, este pământesc, nu poate să placă lui Dumnezeu şi nu va fi nicodată spre lauda Domnului, ci numai spre paguba Lui. Pentru înţelegerea celor de sus este nevoie de revelaţia dată de deschiderea ochilor inimii!

Har!

One Response to Să nu facem trei colibi! -un răspuns

  1. […] locul cetății a cărei temelie n-o mai poate pune nimeni și construiesc frenetic pe nisip colibi în care se simt bine. M-am gândit la cât este de necesară învățarea: ”Botezați-i și […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: