Acuzat de dizidenta, din biografia fr. Moisescu, Arad 1946

Era în 1946. Sărăcie după război, climat politic instabil, suspiciune generalizată. De această suspiciune s-a lovit mai întâi Vasile V. Moisescu, atunci când a încercat să se integreze în comunitatea neoprotestantă arădeană. Noncomformist, având exigenţa trăirii religioase autentice, dincolo de rigidităţi formaliste, va reuşi să irite (aşa cum a reuşit să stârnească oprobriul clerului ortodox, în periplul lui prin seminarii) figurile consacrate ale cultului baptist. Anturat de tineri, preţuit de intelectuali, Moisescu se vede acuzat de fraţii de credinţă de disidenţă, de tentative de îndepărtare de formulele cultice tradiţionale.

Securitatea vrea să profite de aceste disensiuni şi îi propune să colaboreze, ca informator, infiltrat în grupul credincioşilor baptişti.

Sânziana Moisescu îşi aminteşte:

„Securitatea aflând că Vasilică nu e bine privit de baptişti, al căror formalism mort îl critica, a căutat să-l folosească ca informator împotriva lor.

Oricât era el împotriva formalismului, îi iubea pe fraţii de credinţă şi sub nici un chip nu s-ar fi făcut o unealtă în mâna Securităţii.

În perioada anului 1949 mai ales, Vasilică era chemat des la  Securitate, cu scopul de a fi făcut informator, împotriva fraţilor şi cum presiunile erau foarte mari, hotărât să nu cedeze nicidecum, odată, găsindu-se acolo, şi-a zis că, dacă mai scapă teafăr afară, va porni încotrova, presiunile fiind insuportabile. Scăpând, spre seară, a venit acasă şi mi-a spus că pleacă, nici el nu ştie unde, dar pleacă.”

Hotărât aşadar să nu cedeze presiunilor Securităţii şi ca să scape de ei – întocmai cum făcuse strămoşul său Moise Cioabă – după o vizită la sediul acesteia, se decide să se refugieze pentru un timp la rudele sale din Muscel. Îi scrie Sânzianei, din Timişoara, o scrisoare care-i parvine prin intermediar, cerându-i să-l urmeze în Muscel, împreună cu cei doi copii mai mici, Cristian şi Alciona, ceilalţi doi mai mari, Teana şi Bucurel, de şase, respectiv patru ani, urmând să rămână la Arad, la părinţii ei. Sânziana se conformează, pleacă la Timişoara cu cei doi copii, iar de acolo, în Argeş, la rudele soţului. În Argeş, Vasilică avea un frate, Victor, contabil la Fabrica de Cherestea din Curtea de Argeş, o soră, Justina, învăţătoare la Şcoala din Domneşti, unde soţul ei era profesor şi o soră mai mare, Eugenia Groşanu, învăţătoare în Corbi, cea în casa căreia se va adăposti, împreună cu familia.

Deşi erau înconjuraţi de dragostea rudelor, Sânziana nu va putea uita, nici după ani, spaima tacită şi insidioasă care li se cuibărea în suflet odată cu căderea nopţii:

„Nu uit nopţile, căci sora soţului locuia pe şoseaua principală care ducea în munţi şi mereu treceau maşini ale Securităţii, dubele, cum le spuneam noi, în munţi fiind ascunşi partizani, cum, la fiecare zgomot de maşină, mi se strângea inima, crezând că sunt în urmărirea noastră.”

Sosiţi la Corbi în noiembrie 1949, vor rămâne acolo până în ianuarie 1951. Între timp, dragostea maternă fiind mai puternică decât frica, Sânziana va găsi curajul de a-şi recupera cei doi copii mai mari rămaşi la Arad, astfel că, în aprilie 1950, reuşeşte să îi aducă şi pe ei în Argeş, pentru o perioadă scurtă, după care se va întoarce cu toată familia la Arad, unde Vasile V. Moisescu se va confrunta cu cele două probleme eterne: cea a spaţiului locativ şi cea a găsirii unui loc de muncă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: