50 de flori de coltz, din biografia fr. Moisescu, casatoria.

În 1942 se căsătoreşte cu Gheorghina Sânziana Mladin, o tânără absolventă a Liceului Comercial din Arad, având preocupări asemănătoare legate de religie şi spiritualitate. Iubitoare de matematici, dar nemulţumită de ariditatea activităţilor contabile, Sânziana ar fi dorit să aibă o meserie legată de activităţi caritabile, cu impact social. În amintirile ei menţionează:

„Felul meu de viaţă mă ducea mereu spre cei oropsiţi şi necăjiţi. Şcoala de Surori de ocrotire, de la Cluj, s-a mutat la Arad. Aveam 22 ani. M-am înscris. Am făcut doar un an, pentru că m-am căsătorit în 1942 şi m-am mutat la Bucureşti.”

Trăind în lumea miraculoaselor coincidenţe, convins că nimic din lumea aceasta nu e întâmplător, toate concurând pentru împlinirea Planului Divin, Vasile V. Moisescu va scrie:

Când m-am hotărât să mă căsătoresc, am rugat pe Domnul să-mi indice numele viitoarei soţii, prin deschiderea Bibliei. Mi s-a oprit privirea asupra pasajului din Evanghelia după Luca, la capitolul 1, versetul 63:

«Zaharia a cerut o tăbliţă de scris, şi a scris, zicând: Numele lui este Ioan. Şi toţi s-au minunat.»

N-am dat atenţie atunci decât traducerii numelui Ioan – Harul lui Dumnezeu – imaginându-mi că ea îmi va fi dăruită de El. Doar când am citit în buletinul ei de naştere că mai are şi alt nume Sânzeana (cu varianta Sânziana), am băgat de seamă precisa legătură cu textul de mai sus, căci numele provine de la sărbătoarea Sânzienelor, zânelor, celebrate la ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (SânJean). De noaptea de Sânziene (aproximativ la solstiţiul verii) se leagă atâtea legende, al căror simbolism mi-a prilejuit cheia descifrării enigmaticei Catedrale din Chartres.”

Fire romantică şi împătimit al muntelui, Vasilică îi va oferi o cununiţă împletită din 50 de flori de colţ, culese de el din sălbaticul masiv Piatra Craiului, pe care ea o va purta la nuntă.La nuntă vor fi îmbrăcaţi în frumoasele costume populare din Muscel, costumul miresei fiind cusut de însăşi mama soacră:

„Costumul meu, nespus de frumos, a fost lucrat tot înainte, de soacra mea, care, deşi nu mă ştia, l-a făcut exact pe măsura mea, mă refer la râurile de pe ie. Modelul cusăturii, foarte mărunt lucrat, îl alesese Vasilică dintre mai multe, păstrate din străbuni. Avea un motiv deosebit.” – va povesti în amintirile ei, Sânziana.

Şederea în Bucureşti a familiei Moisescu va cunoaşte, dincolo de dificultăţi financiare şi locative – probleme cu care se vor confrunta de-a lungul întregii lor convieţuiri – un moment de cumpănă, în anul 1946: boala lui Vasile. Iniţial diagnosticată ca reumatism banal, boala se va dovedi extrem de severă: neoplazie a extremităţii superioare a peroneului stâng, altfel spus, în urma biopsiei efectuate la Institutul Babeş, cancer. La operaţie, doctorii vor descoperi o tumoră de mărimea unui ou mare de gâscă, tumoră care, neavând capsulă, ameninţa să invadeze întregul muşchi. Rezecţia ţesutului distrus îi va salva viaţa. La analize i s-au mai descoperit insuficienţă venoasă cronică şi insuficienţă hepatică, boli care au apărut şi avansat în timpul activităţii istovitoare de care a avut parte cât timp a funcţionat la Ministerul Justiţiei. În multele sale memorii şi autobiografii adresate oficialilor, Vasile V. Moisescu se va referi la acea perioadă:

„Toţi funcţionarii şi aprozii Ministerului de Justiţie pot fi citaţi ca martori, cum mă istoveam, ridicând poveri materiale peste puterile mele…Eram însărcinat cu achiziţionarea şi expedierea numeroaselor materiale de apărare pasivă  pentru tribunalele şi judecătoriile din toată ţara. Lăzile cu măşti, târnăcoapele, sirenele, extinctoarele etc. erau depozitate în subsolurile umede, neaerisite, întunecoase şi arhiprăfuite ale Ministerului. Puţinii aprozi care rămăseseră nemobilizaţi nu puteau decât rareori să-mi dea ajutor. Aceeaşi situaţie (şi mai agravată) după terminarea ostilităţilor: am fost numit gestionar al imensului depozit de cărţi juridice, de expediat la instanţe şi de vândut la amatori. Aceste sute de mii de volume mucegăite şi unele arse de bombardamente, plus publicaţiile periodice, a trebuit să le scot de sub dărâmăturile pereţilor bombardaţi, să le aşez în rafturile până la tavan, cot la cot cu aprozii, care altminteri refuzau această corvoadă, de multe ori fiind siliţi să lucrăm ore suplimentare. Aceste condiţii, precum şi urcarea pe stelaje şi deseori până la etajul III, unde erau şefii mei (cerându-mi cărţi şi relaţii, din lipsa aproape permanentă a ascensorului) m-au distrus trupeşte.”

După pensionare, în puţinele luni în care va mai rămâne în Bucureşti, va mai lucra la O.V.I.C.A.R., Oficiul pentru Valorificarea Animalelor, Cărnii şi Derivatelor, după care se va muta, împreună cu familia, la rudele soţiei, în Arad.

Se născuseră Teana-Sânziana, în 1943 la Corbi-Muscel şi Bucur-Claudiu, în 1945, la Bucureşti, primii doi copii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: