„Prefer să fiu măturător de stradă decât să-mi vând sufletul pe colivă!” din biografia fratelui Moisescu.

În luna iunie a anului 1928 îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, celebrul liceu bucureştean şi, abandonând orice iluzie de a mai face studii teologice, îi spune decis mamei sale: „prefer să fiu măturător de stradă decât să-mi vând sufletul pe colivă”. Se înscrie în toamna aceluiaşi an la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Cluj, pentru a urma Biologia.

Pentru că nu se poate întreţine financiar în Cluj, este nevoit să se întoarcă în Bucureşti, să se transfere la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, avându-l decan pe Constantin Rădulescu-Motru şi profesori pe Nae Ionescu, D.N.Burileanu, Iuliu Valaori şi George Murnu. Facultatea o va absolvi în decembrie 1932, obţinând la examenul de licenţă „cinci bile albe, cu menţiunea Magna cum laude, specialitatea: Filologia clasică, cu următoarele materii: 1.Greaca, 2.Filologia comparată, 3.Arheologia”.

În anul 1934 va obţine şi un certificat de absolvire a Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, din dorinţa de a activa ca profesor de limbi clasice.

După încheierea studiilor universitare, urmează stagiul militar în cadrul Corpului I de Armată, Divizia a II-a, Regimentul 30 Dorobanţi, Muscel, fiind soldat T.R. infanterist, cu calificarea „puşcaş”. Stagiul militar se încheie pe data de 13 octombrie 1933, când este lăsat la vatră.

Acum este momentul în care, având cursurile universitare absolvite şi stagiul militar satisfăcut, poate aspira la un serviciu stabil, demn de pregătirea sa.

Deşi absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Litere „magna cum laude”, precum şi al Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti, „nu am putut obţine catedră de profesor, deoarece, datorită situaţiei economice şi sociale grele, se desfiinţaseră orele de limba greacă pentru care fusesem pregătit şi şomajul intelectualilor era în toi”, nota Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.

Ne amintim că, în evoluţia profesională atât de sincopată a tânărului Vasile V. Moisescu, anii 1924-1925 au reprezentat perioada în care a funcţionat ca învăţător suplinitor în judeţul Bălţi, desfăşurând o campanie de românizare. Întors acasă, după absolvirea Seminarului ieşean, se angajează pentru a-şi putea plăti taxele universitare, începând cu „1 Ianuarie 1926, ca factor poştal gr.II la Oficiul Telegraf C1. Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 Iunie 1926, când a demisionat pentru interese familiale.” Conform Cărţii de Muncă, din 1926 până în 1928, „nu a fost în câmpul muncii salariate.” Pentru că era criză pe piaţa muncii, iar „tăticu îmi reproşa că în zadar a cheltuit atâta cu mine la şcoli. Zicea că trebuia să-l ascult, ca să mă preoţesc.”

Va accepta un post de vopsitor de stâlpi electrici, la Câmpina, unde trebuia să care găleţi grele cu miniu şi să se păteze cu vopsea.

Înduioşat de soarta amarnică a fostului seminarist, un cunoscut îl va ajuta să se angajeze la Societatea Petroliferă „Unirea” din Mislea, o societate româno-americană de exploatare a petrolului, pe post de funcţionar. În însemnările sale, Vasile V. Moisescu notează:

„Ca funcţionar la Mislea, am inovat o metodă nouă de a telefona la timp gazele livrate, ţinând socoteală nu numai de diagrame, ci şi de temperatură etc.”

Din nefericire, nu a funcţionat acolo decât 16 luni, de la data de 1 mai 1929 până la 31 august 1930, când, din cauza crizei mondiale, societatea a fost silită să facă reduceri de personal.

„Când criza financiară a lovit şi societatea româno-americană, am fost concediat, însă am primit salariul pe luni de zile anticipativ. Cu aceşti bani m-am întors acasă. Era suma cu care tăticu şi-a construit un grajd nou, visul său de pe când se jertfea pentru educarea copiilor.”

După acest intermezzo biografic, demn de un scriitor american, îl găsim pe cel care va aspira borgesian toată viaţa la un post de bibliotecar, funcţionar conştiincios, integrat în sistemul Ministerului Justiţiei, începând cu 2 noiembrie 1934, când a fost numit impiegat la Judecătoria Răcăciuni, judeţul Bacău. Din certificatul emis de Ministerul Justiţiei aflăm că la 12 decembrie 1934 a fost mutat în interes de serviciu la Parchetul Tribunalului Prahova, pentru ca, peste două zile, să fie din nou mutat, la cerere, la Judecătoria de Muncă Ploieşti, unde a stat până pe 25 mai 1937. Mai tarziu, întors în Capitală, va fi angajat la Direcţia Personalului din Ministerul Justiţiei. La Ministerul Justiţiei, pe 16 martie 1939, a fost avansat locţiitor de şef de birou la Direcţiunea Judiciară, iar la 24 martie 1941 a fost numit şef de birou la Serviciul Central de Identificare Judiciară. Va fi şef de birou şi la Direcţia Judiciară, începând cu 27 august 1941. În acest timp, date fiind necesităţile ministerului şi contextul istoric, după ce a fost delegat, o scurtă perioadă, la Cabinetul Ministrului, va fi şef şi în Serviciul Mobilizării şi Apărării Pasive, activitate de care îşi va aduce aminte peste ani:

„La 4 aprilie 1944, ca şef de apărare pasivă la Ministerul Justiţiei, trebuia să pregătesc un exerciţiu de alarmă. Ca niciodată, eram neliniştit. Mărşăluiam prin lunga sală de la etajul 3. Ca să mă liniştesc, am bătut la maşina de calculat multiplii de 888, imprimaţi şi pe bandă. Erau o rugăciune cifrată, suma literelor-cifre a numelui Iisus. Doar aşa îmi dădeam seama anticipativ că avea să urmeze primul atac aerian veritabil, poate înadins planificat să coincidă cu alarma fictivă, ca să cruţe cât mai multă populaţie.”

Transferat la 1 octombrie 1941 la Direcţia Contabilităţii, este avansat contabil principal în 1945 pentru ca la 30 noiembrie 1946, să se pensioneze pe caz de boală, „contractată în timpul, dar nu din cauza serviciului”, cum e scris cu scrupulozitate de Direcţia Personal din Minister.

Cunoscător de franceză, germană, greaca veche, latină, sanscrită, dar şi de dactilografie şi stenografie, Vasile V. Moisescu va fi apreciat drept un erudit, cu multe lucrări de specialitate, „funcţionar eminent şi conştiincios în serviciu, cu purtare bună cu colegii şi în societate”, după cum sună caracterizarea făcută în foaia calificativă de la 1 Mai 1937 până la 1 Mai 1938.

Meritele lui nu au fost evidenţiate doar de superiorii ierarhici; ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi civice va primi, la 10 Mai 1938, Medalia Serviciul Credincios, cl.III, semnată de Carol al II-lea şi de Ministrul Afacerilor Externe, la vremea aceea, Mircea Cancicov.

Cunoscându-i meritele, acelaşi Mircea Cancicov, atunci când a fost numit ministru interimar la Ministerul Justiţiei, i-a încredinţat postul de mare încredere de şef de cabinet al Ministrului, atît pentru calităţile sale, dar şi pentru faptul că se căuta o persoană care să nu fi fost câtuşi de puţin implicată în tulburările politice de atunci.

Acelaşi lucru se va repeta peste aproape zece ani, când Lucreţiu Pătrăşcanu devenit Ministru al Justiţiei îl va numi, pentru o scurtă perioadă de timp, şeful său de cabinet.

În 1942, la 9 mai, va primi distincţia supremă, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, semnat de Mihai I şi de Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Această medalie era menită să ateste importanţa ştiinţifică a studiilor sale de piramidologie, deja cunoscute în epocă.

De altfel, înscris la doctorat între anii 1936-1940, Vasile V. Moisescu se adresează Profesorului Universitar I. Andrieşescu, o somitate a arheologiei româneşti, continuatorul lui Pârvan şi Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, pentru a primi aprobarea de a fi înscris pentru teza de doctorat în Arheologie:

„Motivez cererea mea prin faptul că de 15 ani, paralel cu cercetările personale în teologia comparată, m-am ocupat intens cu studiile arheologice, în special cu egiptologia.

În anii din urmă, am izbutit să contribui cu lumini originale la   descifrarea tainelor ştiinţifice şi profetice ale Marii piramide, pe baze perfect demonstrabile. Între altele, am găsit cheia, leit-motivul Marii piramide, adică a factorului de deplasare, asupra căruia planează o enigmă în recentele tratate despre Marea piramidă.

Materialul de studiu l-am clasat după cea mai pedagogică metodă de compoziţie, aşa cum nu a mai fost redactat până în prezent acest subiect, foarte căutat de publicul apusean.”

Deşi i-a fost aprobată înscrierea la doctorat, susţinerea tezei nu a mai avut loc, dată fiind iminenţa războiului. Lucrarea finalizată va fi confiscată, peste ani, de securiştii aflaţi în percheziţie la domiciliu.

Vasile V. Moisescu nu va merge pe front pentru că e considerat ca făcând parte dintre cei „absolut indispensabili serviciului ca funcţionari de specialitate (absolvenţi ai Centrului de instrucţie a gazelor) şi cărora le revine organizarea apărării pasive a Ministerului (Centrală şi Instanţele Judecătoreşti din întreaga ţară) precum şi luarea tuturor măsurilor de punere în aplicare a dispoziţiunilor Legii pentru apărarea antiaeriană a teritoriului”. Cererea de scutire de concentrare, adresată Marelui Stat Major, este semnată, la data de 23 martie 1938, de Ministerul Justiţiei.

În aceste condiţii, fiind şef al Apărării Pasive, obligat să se deplaseze prin ţară pentru a organiza echipele de A.P., va fi autorizat să circule la orice oră din zi şi din noapte, cu orice mijloace de transport, pentru a-şi putea îndeplini misiunea la timp şi pe deplin, cu atât mai mult cu cât, la 10 martie 1940, primise ca distincţie Insigna „Apărării Pasive”.