Adunarea Lui Dumnezeu sau Isus este de ajuns

Adunarea lui Dumnezeu sau Isus este de ajuns
C.H. MACKINTOSH
Intr-o vreme ca aceasta, cand aproape fiecare invatatura devine centrul unei noi asocieri, simtim si mai mult nevoia de a avea convingeri lucrate in noi chiar de Dumnezeu, despre ceea ce este in adevar Adunarea lui Dumnezeu. Traim intr-un secol de activitate intelectuala neobisnuita; de aici nevoia de a studia Cuvantul lui Dumnezeu cu calm si cu rugaciune.
Acest Cuvant- binecuvantat sa fie Autorul lui! – este ca o stanca in mijlocul oceanului gandirii omenesti; astfel, el ramane neclintit in furtuni, cum si atunci cand valurile inspumate izbesc in el neincetat. Aceasta stanca nu numai ca ramane ea insasi neclintita, dar impartaseste neclintirea ei tuturor acelora care stau pe ea. Ce har, ca in felul acesta ramanem nezdruncinati de framantarile oceanului furtunos si gasim liniste si odihna pe „stanca veacurilor”!
Negresit, aceasta este o mare binecuvantare. Daca n-am avea „legea si marturia”, unde am fi? Unde am merge? Si ce am face? Ce intuneric! Ce incurcatura! Ce nedumerire! Zeci de mii de glasuri felurite ajung uneori la urechile noastre si fiecare din ele pare ca vorbeste cu o astfel de autoritate, incit – daca nu esti bine invatat si bine intemeiat pe Cuvant- e primejdie sa fii darimat sau cel putin clatinat si tulburat. Unul spune ca asa e bine; altul ca altfel e bine; al treilea ca toate sint bune, iar al patrulea ca nimic nu e bun. In privinta atitudinii fata de Biserica sau Adunare, vom intalni crestini care merg intr-un loc, altii care merg intr-alt loc, unii care merg pretutindeni si altii care nu se duc nicaieri.
Fata de aceasta stare de lucruri ce este de facut? E cu neputinta ca pretutindeni sa fie bine. Si totusi exista negresit ceva asa cum trebuie. E imposibil sa fim obligati sa traim in greseala, in intuneric sau in nesiguranta. „Este o carare” – binecuvantat fie Dumnezeu! – cu toate ca pasarea de prada n-o cunoaste, ochiul vulturului n-a zarit-o, cele mai trufase animale n-au calcat pe ea si leul n-a trecut niciodata pe dinsa”. Unde este aceasta cale sigura si binecuvantata? Ascultati raspunsul lui Dumnezeu: „Iata, frica de Domnul, aceasta este intelepciunea; departarea de rau este pricepere” (Iov 28.28).
De aceea, cu teama de Domnul, in lumina adevarului Lui care nu poate gresi niciodata si intr-o umila dependenta de invatatura Duhului Sfint, pornim la cercetarea subiectului aratat la inceputul acestei scrieri. Domnul sa faca sa nu ne incredem deloc in gandurile noastre sau in gandurile vreunui om, ci cu sinceritate sa ne lasam invatati numai de Dumnezeu!
Dar, pentru a trata cu folos acest subiect atit de insemnat despre Adunarea lui Dumnezeu, trebuie mai intii sa stabilim un fapt si in al doilea rind sa punem o intrebare. Faptul e acesta: exista intr-adevar pe pamint o Adunare a lui Dumnezeu. Iar intrebarea e urmatoarea: Ce este aceasta Adunare?
I

In primul rind sa vedem faptul. Exista pe pamint ceva care se numeste si care este Adunarea lui Dumnezeu. Negresit, acesta este un fapt foarte insemnat: Dumnezeu are o adunare pe pamint. Departe de mine gindul ca aceasta ar fi vreo organizatie omeneasca, asa cum sint: biserica ortodoxa, biserica Romei, biserica anglicana, biserica scotiana sau diferitele sisteme iesite din ele, alcatuite si modelate de mana omeneasca si sustinute prin mijloacele omului.
Adunarea lui Dumnezeu e formata prin Duhul Sfint. in jurul persoanei Fiului lui Dumnezeu, ca sa adore pe Dumnezeu Tatal si sa aiba partasie cu El. Posibilitatea de a recunoaste si de a pretui aceasta Adunare este cu totul altceva si depinde de starea noastra duhovniceasca, de dezbracarea de noi insine, de zdrobirea vointei noastre si de supunerea noastra ca de copil fata de autoritatea Sfintei Scripturi.
Daca incepem cercetarile noastre despre Adunarea lui Dumnezeu cu sufletul plin de ginduri formate mai dinainte si de anumite preferinte personale sau daca recurgem la lumina tremuratoare a invataturilor, parerilor si traditiilor omenesti, atunci sa fim siguri ca nu vom ajunge la adevar.
Ca sa recunoastem Adunarea lui Dumnezeu, trebuie sa fim invatati numai si numai de Cuvantullui Dumnezeu si sa ne lasam calauziti de Duhul lui Dumnezeu; caci ceea ce s-a spus despre copiii lui Dumnezeu, se poate spune si despre Adunarea lui Dumnezeu: „Lumea n-o cunoaste”.
Prin urmare, daca in vreun fel oarecare santem cirmuiti de duhul lumii; daca sintem porniti sa ridicam in slavi pe om; daca umblam sa ne aratam pe noi insine in fata oamenilor; daca tinem sa dobandim un loc atragator, adica o situatie de mare renume care este insa o piedica pentru sufletul nostru, atunci mai bine sa parasim cercetarile noastre despre Adunarea lui Dumnezeu si sa ne cautam locul in acele forme ale organizatiei omenesti care se potrivesc mai mult cu felul nostru de a gindi sau cu convingerile noastre intime.
Mai mult, daca tinta noastra este sa gasim o ceata religioasa in care sa fie pretuit Cuvantullui Dumnezeu sau in care sa se gaseasca in mod sigur copii ai lui Dumnezeu, dorinta aceasta ni se poate implini, caci putem gasi in crestinatate o ceata care sa aiba unul din aceste lucruri, ba chiar pe amindoua.
In sfirsit, daca urmarim doar sa facem tot binele pe care sintem in stare sa-l facem, fara sa cercetam cum il facem; daca sintem gata sa intoarcem cuvintele lui Samuel si sa le facem sa sune asa: „Jertfele fac mai mult decit ascultarea si grasimea berbecilor mai mult decit pazirea Cuvintului Lui”, atunci este mai mult decit nefolositor sa ne urmam cercetarile privitoare la Adunarea lui Dumnezeu, cu atit mai mult cu cit aceasta Adunare nu poate fi descoperita si incuviintata decit de unul care a invatat sa fuga de zecile de mii de cai inflorite, croite de oameni si sa-si supuna constiinta, inima, priceperea si toata fiinta sa morala celei mai inalte autoritati care e aratata in cuvintele: „Asa vorbeste Domnul”.
Cu alte cuvinte, ucenicul supus stie ca exista o Adunare a lui Dumnezeu si numai el e in stare – datorita harului – s-o gaseasca si sa recunoasca faptul ca locul sau este acolo. Acela care studiaza Scriptura cu pricepere simte foarte bine deosebirea care exista intre un sistem intemeiat, alcatuit si carmuit de intelepciunea si vointa omului si aceasta Adunare, care se strange in jurul lui Hristos Domnul si e cirmuita de El. Deosebirea e mare de tot: ca dintre Dumnezeu si om!
Dar cineva ar putea sa ceara dovezi din Biblie despre faptul ca exista pe pamint o Adunare a lui Dumnezeu. Foarte bine. Le vom aduce indata. Ba chiar sa ne fie ingaduit s-o spunem: fara autoritatea Scripturii, toate cele spuse despre lucruri ca acestea sint fara valoare. Asadar, ce spune Cuvintul?
Nu trebuie sa ne lasam inspaimintati si abatuti de la adevar in privinta acestui subiect prin faptul ca biserica Romei a incercat sa-si intemeieze monstruoasele-i pretentii pe textul din Matei 16.13-l9. Aceasta biserica nu este Adunarea lui Dumnezeu, intemeiata pe Stanca, pe Hristos si strinsa in numele Lui; ea inseamna lepadarea de credinta; ea este intemeiata pe un muritor slab si cirmuita de traditii si invataturi omenesti. Asadar, nu trebuie sa ne lasam lipsiti de realitatea care vine de la Dumnezeu prin falsificarile acestei realitati facute de Satan. Dumnezeu isi are Adunarea Sa pe pamint si noi sintem raspunzatori s-o recunoastem si sa ne gasim locul in ea.
Aceasta cere un ochi simplu, o vointa supusa, un duh smerit.
Cititorul sa fie insa sigur ca ii sta la indemina har sa ajunga la o siguranta dumnezeiasca cu privire la locul sau in Adunarea lui Dumnezeu, tot asa cum i-a stat ori ii sta si cu privire la adevarul despre propria sa mintuire prin singele Mielului; si n-ar trebui sa fie multumit fara aceasta.
Eu n-as putea sa fiu multumit traind un ceas fara siguranta ca sunt – in duh si in felul de a gindi – un om ccare fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Zic „in duh si in felul de a gindi”, pentru ca s-ar putea intimpla sa ma aflu intr- un loc unde nu se gaseste nici o aratare locala a Adunarii; in acest caz, trebuie sa ma multumesc sa am doar partasie in duh cu toti aceia care stau pe terenul Adunarii lui Dumnezeu si sa ma indrept catre El, pentru a-mi da posibilitatea sa ma pot bucura de harul de a fi la un loc cu poporul Lui, pentru a gusta binecuvintarile Adunarii Lui si totodata pentru a ma face partas la sfintele ei indatoriri.
Iata ceea ce simplifica chestiunea intr-un chip uimitor: daca nu pot sa am chiar Adunarea lui Dumnezeu, nu voi avea nimic mai putin. Nu mi-e de ajuns sa ma duc la o adunare religioasa, unde sint citiva crestini, unde se predica Evanghelia si unde se urmeaza rinduielile obisnuite. Trebuie sa fim incredintati, prin autoritatea Cuvintului si Duhului Sfint, ca aceasta adunare se stringe pe temeiul adevarului privitor la Adunarea lui Dumnezeu, ale carei trasaturi le poarta; altfel, nu pot s-o recunosc. Da, pot recunoaste pe copiii lui Dumnezeu care sint acolo, daca ei vor sa-mi ingaduie aceasta dincolo de barierele sistemului lor religios; dar acest sistem nu pot sa-l recunosc, nici sa-l incuviintez in vreun fel.
Daca as face altfel, ar fi ca si cum as spune ca e totuna sa-mi iau locul in Adunarea lui Dumnezeu sau intr-un sistem omenesc, ca si cum as recunoaste autoritatea Domnului Hristos sau autoritatea omului, ca si cum m-as pleca inaintea Cuvintului lui Dumnezeu sau inaintea parerilor omenesti.
Fara indoiala, multi se vor mira auzind aceste lucruri si vor spune ca asta inseamna bigotism, prejudecata, ingustime de vederi, intoleranta si cite altele. Aceasta insa nu trebuie sa ne intristeze prea mult. Tot ce avem noi de facut este sa aratam adevarul cu privire la Adunarea lui Dumnezeu si sa ramanem alipiti de acest adevar cu toata inima, cu toata taria si cu orice pret. Daca Dumnezeu are o Adunare – si Scriptura marturiseste lucrul acesta – atunci eu trebuie sa fiu acolo, si nu in alta parte.
Fara indoiala, fiecare trebuie sa recunoasca aceasta: acolo unde se afla mai multe sisteme care vin in conflict unele cu altele, ele nu pot sa fie toate de la Dumnezeu. Atunci ce e de facut? Sa ma multumesc sa aleg din doua pe cel mai putin rau? Atunci ce sa fac? Raspunsul este simplu, aratat limpede: ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic.
Daca acolo unde locuiesti se gaseste o adunare care poarta trasaturile Adunarii lui Dumnezeu, bine; alipeste-te de ea! Daca nu, multumeste-te sa fii in partasie de duh cu toti aceia care, cu umilinta si credinciosie, marturisesc si ocupa aceasta sfinta pozitie. Unii socotesc ca cei care incuviinteaza totul si merg impreuna cu toate si cu toti sint „oameni cu vederi largi”. Poate e foarte usor si foarte placut sa fii intr-un loc unde e ingaduita vointa fiecaruia si unde sint lasate la o parte framantarile constiintei; unde poti pastra ce-ti place si unde te poti duce unde vrei. Toate acestea par lucruri atragatoare, deci vrednice de primit; la sfirsit insa se va vedea amaraciune si lipsa de roade, iar in ziua Domnului totul va arde – cum ard lemnul, finul si paiele – caci nu pot rezista la focul judecatii.
Dar sa continuam cu aratarea dovezilor din Biblie. In Faptele Apostolilor – sau mai bine zis in Faptele Duhului Sfiint – gasim intemeiata Adunarea cu adevarat. Un loc sau doua vor fi de ajuns, ca sa dovedim aceasta: „Toti impreuna erau nelipsiti de la templu in fiecare zi; fringind piinea acasa isi luau hrana cu bucurie si curatie de inima, laudind pe Dumnezeu si fiind placuti inaintea intregului popor. Si Domnul adauga, in fiecare zi, la numarul lor, pe cei care trebuiau sa fie mintuiti” (Faptele Apostolilor 2.46-47).
Asa era mersul lucrarii pe vremea apostolilor: simplu, original. Cand o persoana se intorcea la Dumnezeu, isi lua locul in Adunare; nu era nici o greutate sa fie primita; nu erau nici secte, nici partide – care sa se pretinda fiecare o biserica, avind cauza ei sau interesul ei particular. Nu era decit Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuia, lucra si cirmuia. Nu era un sistem format dupa vointa, judecata sau constiinta omului. Omul nu pornise inca sa intemeieze o biserica. Era numai lucrarea lui Dumnezeu. Numai in seama lui Dumnezeu si in puterea Lui era sa adune la un loc pe cei mintuiti si sa mintuiasca pe cei imprastiati.
Singurul teren adevarat pe care se pot aduna cei credinciosi este aratat in aceasta marturisire insemnata: „Este un singur trup, un singur Duh” (Efeseni 4.4). „Noi, care sintem multi, sintem o singura piine, un singur trup, caci toti luam parte la acea singura piine” (I Corinteni 10.17). Daca Dumnezeu declara ca nu este decit „un singur trup”, este impotriva Lui sa fie mai multe trupuri, secte sau denumiri. Chiar cand intr-o localitate nu este numarul intreg de credinciosi care poate fi numit „trupul lui Hristos” sau „Adunarea lui Dumnezeu”, totusi credinciosii de acolo trebuie sa se adune pe terenul acestui „trup” si al acestei „adunari” si pe nici un alt teren. Atragem deosebita atentie cititorilor asupra acestui principiu, care ramane in toate timpurile, in toate locurile si in toate imprejurarile. Starea de ruina a bisericii marturisitoare nu atinge acest principiu. A fost adevarat – din ziua Cincizecimii; este adevarat – in vremea de fata; si va fi adevarat – pina ce Biserica va fi rapita, ca sa intimpine pe Capul si Domnul ei – ca este un singur trup.
Toti credinciosii fac parte din acest trup si ar trebui ca ei sa se adune calauziti de acest principiu si de nici unul altul.
Pentru ce – intrebam noi – ar fi altfel in vremea de fata? Pentru ce oamenii nascuti din nou ar cauta altceva in afara sau deosebit de Adunarea lui Dumnezeu? Nu e de ajuns sa fii in Adunarea Lui?
Locul unde Se afla, lucreaza si cirmuieste El nu e tocmai locul unde trebuie sa fie toti ai Lui? Fara indoiala. Ar trebui sa se multumeasca ei cu altceva? Nu, fireste. Mai spunem raspicat inca o data: „Ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic”.
Este adevarat ca s-au aratat decaderea, ruina si lepadarea de credinta. Valul amenintator al ratacirii a smuls multe din vechile hotare ale Adunarii. Intelepciunea omului si vointa lui sau, daca vreti, priceperea, judecata si constiinta lui au fost la lucru in chestiunile privitoare la biserica si urmarea acestui fapt se arata ochilor nostri in sectele si partidele care aproape nu se mai pot numara in vremea de fata. Totusi noi indraznim sa spunem ca Adunarea e totdeauna Adunare, cu toata decaderea, cu tot pacatul si cu toata incurcatura care au urmat. Greutatea de a ajunge sa cunosti Adunarea poate sa fie mare, dar realitatea ei odata gasita e neschimbata si neschimbatoare. Pe timpul apostolilor, Adunarea si-a inaltat capul cu hotarire, lasind in urma ei pe de o parte tinutul intunecos al iudaismului, iar pe de alta parte paginismul. Nu era cu putinta sa se fi inselat atunci cineva cu privire la ea; ea era o mare realitate; o ceata de oameni vii, in mijlocul carora locuia Dumnezeu; o ceata de oameni adunati, stapiniti si calauziti de Duhul Sfint in asa fel, incit, daca intra vreun necredincios sau vreun nestiutor, acesta era incredintat de toti si nevoit sa recunoasca faptul ca Dumnezeu era acolo (cititi cu luare aminte 1 Corinteni 12 si 14).
Aceasta Adunare ne este aratata in Faptele Apostolilor ca o realitate istorica. Apoi, venind la epistolele lui Pavel, vedem ca apostolul se adreseaza Adunarii in sapte locuri diferite si anume: la Roma, la Corint, in Galatia, la Efes, la Filipi, la Colose si la Tesalonic; in sfirsit, la inceputul Apocalipsei e vorba de niste epistole catre sapte adunari diferite. In toate aceste locuri, Adunarea lui Dumnezeu era un lucru vazut, simtit, real, intemeiat si pastrat de Dumnezeu insusi. Nu era o organizatie omeneasca, ci un asezamint dumnezeiesc, o marturie, un sfesnic pentru Dumnezeu in fiecare loc.
Iata atitea dovezi biblice despre faptul ca Dumnezeu are pe pamint o adunare strinsa manunchi, locuita si cirmuita de Duhul Sfint, care e singurul si adevaratul loctiitor al lui Hristos pe pamint.
Faptele Apostolilor, in mod istoric, ne infatiseaza Adunarea; epistolele in mod formal se adreseaza Adunarii. Toate acestea sint clare de tot. Si tinem s-o spunem apasat: pentru intelegerea acestui subiect, n-avem nevoie de nici un alt glas decit de glasul Sfintei Scripturi, intelepciunea omeneasca sa taca, fiindca n-o recunoastem; traditia sa nu-si inalte glasul, fiindca n-are trecere inaintea ochilor nostri; parerea multimii si ceea ce pare potrivit cu imprejurarile sa nu se astepte sa le bagam in seama. Noi credem ca Sfintele Scripturi sint de ajuns, caci ele cuprind tot ce trebuie, ca sa faca desavirsit pe omul lui Dumnezeu si cu totul pregatit pentru orice lucrare buna (2 Timotei 3.16-l7). Cuvantullui Dumnezeu ori este de ajuns, ori nu este de ajuns. Noi credem ca este mai mult decit de ajuns pentru tot ce este necesar Adunarii lui Dumnezeu. Nici n-ar putea fi altfel cand insusi Dumnezeu este autorul lui. Ori tagaduim divinitatea Bibliei, ori recunoastem ca Biblia este de ajuns. Nu e cale de mijloc. Este cu neputinta ca Dumnezeu sa fi scris o carte nedesavirsita, o carte cu lipsuri.
Acesta este un principiu foarte serios in legatura cu subiectul nostru. Multi scriitori protestanti, atacand papismul, au pastrat autoritatea Bibliei si invatatura ca ea este de ajuns; ni se pare insa ca ei sint totdeauna descoperiti cand adversarii lor intorc atacul si le cer o dovada luata din Scriptura in sprijinul unor lucruri incuviintate si primite de bisericile protestante.
Intr-adevar, in bisericile protestante sint primite si practicate multe lucruri care nu se bucura de incuviintarea Cuvintului; si cand viclenii si inteligentii aparatori ai papismului au atras atentia asupra acelor lucruri si au cerut sa li se raspunda pe ce autoritate biblica se intemeiaza ele, atunci slabiciunea protestantismului a fost data la iveala in chip izbitor. Daca la un moment dat, intr-o privinta oarecare ne invoim sa apelam la traditie sau la ceea ce este bine vazut de multime, cine va putea sa arate hotarele unde trebuie sa ne oprim? Daca ne este ingaduit ca intr-o privinta oarecare sa ne departam de Scriptura, pina unde putem sa mergem in aceasta directie? Daca in vreo privinta admitem autoritatea traditiei, cine trebuie sa-i hotarasca intinderea? Daca parasim calea ingusta a descoperirii dumnezeiesti si intram in cimpul intins si incurcat al traditiei omenesti, atunci n-are dreptul fiecare sa aleaga ce vrea? Intr-un cuvint, este cu neputinta sa te poti impotrivi sustinatorilor catolicismului roman, stind pe alt teren decit pe acel al Adunarii lui Dumnezeu, unde se recunoaste ca Scriptura, numele lui Isus si puterea Duhului Sfint sint de ajuns. Dumnezeu sa fie binecuvantat!
Adunarea isi are drept temelie „Piatra cea vie”, cu toate ca o aratare locala a acestei Adunari poate sa fie numai „doi sau trei adunati numele lui Isus” – deci o ceata slaba, saraca, fara renume, „gunoaiele pamintului”, „lepadatura tuturor”.
Este bine sa fim lamuriti si hotariti in privinta acestui subiect. Fagaduinta lui Hristos nu poate lipsi niciodata. Binecuvantat sa fie numele Lui! El S-a coborit pina la cel mai mic numar posibil la care poate fi redusa Adunarea Lui: chiar la doi. El e plin de indurare! El impartaseste tot prestigiul, toata valoarea si toata puterea Numelui Sau dumnezeiesc si nemuritor unui mic numar de credinciosi neinsemnati, adunati in jurul Lui. E limpede de tot, pentru cine vrea sa inteleaga cum trebuie, ca Domnul Isus, vorbind despre „doi sau trei”, nu Se gindea la acele intinse sisteme care s-au format in vremurile vechi, in evul mediu si in timpurile moderne, in rasarit si in apus, numarind pe ucenicii lor nu cu „doi sau trei”, ci cu imparatiile, provinciile si parohiile. E clar de tot ca o tara intreaga botezata si „doua sau trei” suflete vii, adunate in numele lui Isus, nu inseamna si nu pot sa insemne acelasi lucru. Crestinatatea botezata e un lucru, iar Adunarea lui Dumnezeu este altul. Vom vedea in curind ce este aceasta din urma si spunem deslusit ca ele nu sint si nu pot sa fie totuna. De obicei lumea le confunda, cu toate ca nu exista doua lucruri care sa fie mai bine deosebite intre ele ca acestea.
Daca vrem sa stim prin ce icoana inchipuitoare (simbol) infatiseaza Hristos lumea botezata, n-avem decit sa ne gindim la „grauntele de mustar” ajuns copac mare si la „aluatul” – de la Matei 13. Cel dintii ne arata cum este in afara „imparatia cerurilor”, cel de al doilea ne arata cum este inauntru aceasta imparatie. Aceasta, la obirsie, fusese intemeiata in adevar si in curatie, dar, prin lucrarea primejdioasa a lui Satan, a ajuns inauntru ceva stricat. In afara, e adevarat – se arata populara, are o infatisare mareata si se intinde pina departe pe pamint, adunind tot felul de oameni sub umbra stapinirii ei. Aceasta este lectia – simpla, dar foarte serioasa – pe care, printr-o intelegere duhovniceasca, o invatam de la „grauntele de mustar” si de la „aluatul” de la Matei 13.
Iar noi adaugam ca, numai invatind bine aceasta lectie, capatam destoinicia de a face deosebirea necesara intre „imparatia cerurilor” si „Adunarea lui Dumnezeu”.
Cea dintii poate fi asemanata cu o mlastina intinsa, a doua cu o girla care curge strabatind mlastina si deci in primejdie neintrerupta sa-si piarda caracterul ei deosebit, amestecandu-se cu apa inconjuratoare a mlastinei.
A confunda cele doua lucruri inseamna a da o lovitura de moarte oricarei discipline sfinte si, ca urmare, curatiei din Adunarea lui Dumnezeu.
Daca „imparatia” si „Adunarea” inseamna unul si acelasi lucru, atunci cum trebuie sa lucram in cazul „raului” de la 1 Corinteni 5? Apostolul ne spune sa-l dam afara. Dar unde trebuie sa-l punem? Domnul nostru insusi ne-a spus lamurit: „Tarina este lumea”; si apoi, in Ioan 17, El spune ca ai Lui nu sint din lume. Aceasta limpezeste bine totul. Cu toate acestea, oamenii zic – chiar fata de declaratia Domnului nostru, ca tarina e biserica – ca neghina si griul – nelegiuitii si ceei credinciosi – trebuie sa creasca impreuna si deci nu trebuie despartite sub nici un cuvint. Astfel invatatura limpede si precisa a Duhului Sfint din l Corinteni 5 este pusa in opozitie vadita cu invatatura tot asa de lamurita si de precisa a Domnului nostru din Matei 13; si aceasta vine de acolo ca se confunda cele doua lucruri deosebite si anume: „imparatia cerurilor” si „Adunarea lui Dumnezeu.
Subiectul pe care il tratez aici nu-mi ingaduie sa ma ocup mai mult de chestiunea „imparatiei cerurilor”. Deocamdata socotesc ca am spus de ajuns daca am reusit sa fac pe cititor sa-si dea seama de deosebirea dintre „imparatie” si „Adunare”. Acum vom cerceta ce este Adunarea. Duhul Sfint sa fie invatatorul nostru!
II

Cautind sa raspundem la intrebarea: ce este Adunarea lui Dumnezeu? – pentru a da claritate si precizie gindurilor noastre, vom incerca mai intii sa dam raspuns la urmatoarele patru intrebari:
1. Care este terenul pe care se stringe Adunarea?
2. Care este centrul in jurul caruia se stringe Adunarea?
3. Care este puterea prin care se stringe Adunarea?
4. Care este autoritatea de care asculta Adunarea in privinta stringerii ei?

1. Terenul pe care se stringe Adunarea lui Dumnezeu este mintuirea sau viata vesnica. Nu intram in Adunare ca sa dobindim mintuirea, ci intram in ea tocmai din pricina ca sintem mintuiti.
Una din invataturile (dogmele) cu care se mindreste Roma este aceasta: „in afara de Biserica nu este mintuire”. Da, dar noi, intorcand vorba lor, putem sa mergem mai departe si sa spunem: „In afara de adevarata Stanca – Hristos – nu este Biserica”. Dati la o parte Stanca si nu ramane decit o fabrica de ratacire si de stricaciune.
Ce inselaciune nenorocita sa crezi ca poti fi mintuit prin asa ceva! Dar, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru ca lucrurile nu stau astfel. Nu ajungem la Hristos prin Biserica, ci ajungem la Biserica prin Hristos. A rasturna aceasta ordine inseamna a da la o parte cu totul pe Hristos si a nu avea nici Stanca, nici Biserica, nici mintuirea. Trebuie sa intalnim pe Hristos ca pe Mintuitorul cel viu inainte de a avea a face cu Adunarea; asa se face ca unii au putut sa aiba viata vesnica si sa se bucure din plin de mintuire chiar cand nici nu exista o Adunare a lui Dumnezeu pe pamint.
E ceva care nu se mai intilneste in alta parte. In Vechiul Testament, nu se pomeneste. Pavel spune anume ca n-a fost descoperit in celelalte veacuri; era ascuns in Dumnezeu. Taina Bisericii n-a fost data sa fie cunoscuta pina ce a fost incredintata lui Pavel (cititi cu atentie Romani 16.25-26; Efeseni 3.3-11; Coloseni 1.24-27). Este adevarat – din fericire foarte adevarat – ca Dumnezeu avea un popor al Sau in vremurile Vechiului Testament, dar nu e vorba de poporul lui Israel, ci de un popor duhovnicesc, mintuit, facut viu, care traia prin credinta si care a mers in cer, unde e cunoscut sub numele de „duhurile celor drepti facuti desavirsiti” (Evrei 12.23). Cele doua limite ale istoriei pamintesti a Bisericii sint Cincizecimea (Faptele Apostolilor 2) si rapirea (l Tesaloniceni 4.16-l7).
Prinzind acest adevar, nu putem sa mai fim atit de naivi intr-o vreme ca aceasta, cand pretentiile clericale se ridica atit de sus. Biserica – in chip fals numita astfel – isi deschiide bratele cu o dragoste inselatoare si invita bietele suflete impovarate de pacate, trudite si coplesite de lume, sa-si gaseasca adapost in sinul ei. Cu o darnicie vicleana, ea deschide usa comorilor ei si le pune la indemina sufletelor lipsite si indurerate. Si fireste, bogatiile au o puternica atractie pentru cei care nu stau pe „Stanca”. Ea are o preotie cu hirotonie care pretinde ca-si trage obirsia – printr-o linie neintrerupta – chiar de la apostoli. (Vai! cit de diferite sint cele doua capete ale liniei!) Ea are o jertfa continua. (Vai! o jertfa fara varsare de singe si deci fara valoare (Evrei 9.22). Ea are slujbe stralucitoare: dar – vai! – ele isi au obirsia in umbrele unor timpuri trecute, umbre care au fost inlocuite pentru totdeauna prin Persoana, lucrarea si slujba vesnicului Fiu al lui Dumnezeu, al carui nume fara seaman sa fie binecuvantat in veci!
Credinciosul are un raspuns care poate fi socotit cea mai potrivita incheiere fata de pretentiile si fagaduintele sistemului roman. Iata-l: el a gasit totul in Mintuitorul Cel rastignit si inviat. Ce nevoie mai are credinciosul de jertfa liturghiei? El este spalat cu singele lui Hristos. Ce nevoie mai are el de un biet preot pacatos, muritor, care nu se poate mintui pe sine? El are ca mare-preot pe Fiul lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are el de slujbele facute cu atita fast? El isi aduce inchinarea in duh si in adevar – chiar in Locul Preasfint, unde intra prin singele lui Isus.
Dar nu numai cu catolicismul roman avem a face cand este vorba de desfasurarea primului punct. Tare mi-e teama ca, afara de catolicii romani, vor mai fi mii de oameni care, in inimile lor, privesc la Biserica, daca nu pentru mintuire, cel putin ca si cum ea ar fi un pas ca sa ajunga la aceasta.
Asa fiind, este de mare insemnatate sa intelegem bine ca terenul pe care se stringe Adunarea lui Dumnezeu este mintuirea sau viata vesnica; astfel ca, oricare- ar fi scopul acestei Adunari, el nu e citusi de putin acela de a procura membrilor ei mintuirea, intrucit toti acestia sint mintuiti inainte de a-i trece pragul.
Adunarea lui Dumnezeu este – de la un capat si pina la altul – o casa de oameni mintuiti. Ce fapt binecuvantat! Ea nu este un asezamint lasat cu scopul de a se ingriji de mintuirea pacatosilor sau de nevoile lor religioase. Nu! Ea este un trup viu, mintuit, format si adunat de Duhul Sfint, „pentru ca domniile si stapinirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efeseni 3.10) si pentru a marturisi in tot universul ca numele lui Isus este de ajuns.
Dar marele vrajmas al lui Isus si al Bisericii stie bine cit de insemnata si cit de puternica este marturia pe care este chemata s-o dea pe pamint Adunarea lui Dumnezeu; iata de ce el isi desfasoara intreaga lui putere infernala, ca sa zdrobeasca aceasta marturie in toate chipurile. El uraste numele lui Isus si tot ceea ce cauta sa aduca glorie acestui nume. Asa se explica impotrivirea lui inversunata fata de Adunarea privita ca intreg, cum si fata de orice aratare locala a ei, in orice loc s-ar afla ea. El n-are nimic de zis impotriva unei simple asocieri religioase, intemeiata cu scopul de a satisface nevoile religioase ale omului, asociere sustinuta de autoritati sau prin daruri de bunavoie.
Din partea Satanei, puteti sa intemeiati ce vreti; puteti sa faceti orice asocieri doriti; puteti sa fiti ce vreti, dar numai Adunarea lui Dumnezeu nu; caci pe aceasta el o uraste de moarte si va cauta prin tot ce-i sta in putinta s-o vatame si s-o ruineze.
2. Aceasta ne conduce in mod firesc la al doilea punct, adica: centrul in jurul caruia se stringe Adunarea lui Dumnezeu. Centrul este Hristos, „piatra cea vie” – dupa cum citim in cea dintii epistola a lui Petru 2.4-5: „Apropiati-va de El, piatra vie, lepadata de oameni, dar aleasa si scumpa inaintea lui Dumnezeu. Si voi, ca niste pietre vii, sinteti ziditi ca o casa duhovniceasca, o preotie sfinta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”.
Deci Adunarea lui Dumnezeu se stringe in jurul Persoanei lui Hristos Cel viu; nu in jurul unei invataturi, oricit de adevarata ar fi ea; nici in jurul unei porunci, oricit de insemnata ar fi; ci in jurul unei persoane dumnezeiesti, vii. Acesta este un punct de cea mai mare insemnatate; trebuie prins bine, pastrat cu tarie si credinciosie si apoi recunoscut si infaptuit fara incetare.
„Apropiati-va de El!” Nu e vorba sa ne apropiem de ceva, de un lucru oarecare, ci de Hristos, de Persoana Lui. „Sa iesim dar afara din tabara, la El” (Evrei 13). Duhul Sfint ne conduce numai la Isus. Si nimic altceva decit aceasta nu ne va fi de folos. Cineva poate sa spuna ca s-a alipit de o biserica, s-a facut membru al unei adunari religioase, s-a alipit de o partida ori s-a pus in slujba unei cauze sau a unui scop oarecare. Toate aceste feluri de a vorbi nu fac altceva decit sa intunece si sa incurce intelesul si sa ascunda dinaintea ochilor nostri gindul dumnezeiesc despre Adunarea lui Dumnezeu. Chemarea noastra nu este sa ne alipim de un lucru. Cand Dumnezeu ne-a ajutat sa ne intoarcem la El, prin Duhul Sau ne-a alipit de Hristos si aceasta trebuie sa fie de ajuns pentru noi. Hristos este singurul centru al Adunarii lui Dumnezeu. Si nu este de ajuns? intrebam noi. Nu este prea de ajuns pentru noi sa fim „un singur duh cu El” (l Corinteni 6.17)? De ce sa mai adaugam ceva la aceasta?
„Acolo unde doi sau trei sint adunati pentru Numele Meu, acolo sint si Eu in mijlocul lor” (Matei 18.20). Ce ne trebuie mai mult? Daca Isus este in mijlocul nostru, ce ne trebuie un presedinte-om? De ce sa nu-L lasam pe El – toti din toata inima – sa ocupe El scaunul prezidential si de ce sa nu ne supunem cu smerenie Lui, in toate lucrurile? De ce sa ridicam in casa lui Dumnezeu, sub o infatisare sau alta, o autoritate omeneasca? Si, la drept vorbind, asa se face si e bine sa dam lucrurile pe fata.
In asa zisa Biserica (Adunare) s-a asezat omul. Vedem cum lucreaza autoritatea omului acolo unde numai autoritatea dumnezeiasca, singura, ar trebui recunoscuta. N-are a face ca aceasta autoritate este un papa, un pastor, un preot sau un presedinte. Vorba este ca un om s-a asezat in locul lui Hristos. Poate ca papa, in cimpul sau de lucru, numeste un cardinal, un legat sau un episcop: sau poate ca un presedinte hotaraste pe cineva sa indemne sau sa se roage timp de zece minute. Principiul e unul si acelasi: lucreaza autoritatea omeneasca pe un teren unde ar trebui recunoscuta numai autoritatea lui Dumnezeu. Dar daca Hristos este in mijlocul nostru, ne putem bizui pe El pentru orice lucru.
Vorbind in felul acesta, ne asteptam la urmatoarea impotrivire din partea aparatorilor autoritatii omenesti: „Cum – vor spune ei – o adunare ar putea sa mearga ea totdeauna fara s-o prezideze un om? Nu s-ar ajunge la tot felul de incurcaturi si de neorinduieli? Nu s-ar deschide astfel poarta oricarui nechemat – oricarui neinzestrat cu vreun dar, deci neindreptatit – sa se impuna adunarii? Nu vom vedea atuunci oameni care se vor ridica in orice imprejurare si ne vor tulbura cu flecareala lor si cu ingimfarea lor suparatoare?
Raspunsul nostru este foarte simplu: Isus este tot ce ne trebuie. Ne putem bizui pe El in ceea ce priveste pastrarea ordinei in casa Lui. In mina Lui cea buna si puternica trebuie sa ne simtim in mai multa siguranta decit in miinile celui mai indeminatic presedinte-om. Toate darurile duhovnicesti le avem in Isus. El e izvorul oricarei autoritati si al oricarei slujbe. „El tine in dreapta Sa cele sapte stele”. Sa ne incredem in El si El Se va ingriji de buna rinduiala a adunarii noastre tot asa de deplin cum S-a ingrijit si de mintuirea sufletelor noastre! Iata pentru care pricina la titlul acestei brosuri – „Adunarea lui Dumnezeu” – am adaugat cuvintele: „Isus este de ajuns”.
Noi credem ca numele lui Isus este intr-adevar de ajuns nu numai pentru mintuirea fiecaruia in parte, ci si pentru toate nevoile Adunarii – pentru adorare, pentru legatura frateasca, pentru slujba, pentru disciplina, pentru conducere, cu un Cuvantpentru tot, tot. Daca Il avem pe El, avem totul si din belsug.
Iata miezul invataturii noastre. Singura noastra tinta este sa inaltam numele lui Isus, deoarece credem ca tocmai in casa Sa El a fost lipsit de cinstea care I se cuvine. El a fost detronat si in locul Lui a fost pusa autoritatea omeneasca. In zadar da El un dar pentru slujba, caci cel care are darul nu cuteaza sa-l puna in lucrare fara pecetea, fara consacrarea si incuviintarea omului. Si nu numai atit, dar, in timp ce un om socoteste necesar sa dea unuia si altuia pecetea, consacrarea si incuviintarea sa, el insusi n-are nici un pic de dar spiritual si poate nici pic de viata spirituala – si totusi este un slujitor recunoscut. Pe scurt, autoritatea omului face un slujitor din cineva care n-are dar din partea lui Hristos; pe cand cineva cu un dar din partea lui Hristos nu poate sa fie slujitor fara autoritatea omului. Daca acestea nu insemneaza o necinstire adusa numelui lui Hristos, nu stiu ce mai insemneaza.
Cititor crestin, opreste-te si cintareste bine acest principiu al autoritatilor omenesti. Marturisim ca dorim mult sa mergi pina la radacina lui si sa judeci temeiul lui in lumina Sfintei Scripturi si a prezentei lui Dumnezeu.
Acest principiu este marele punct de deosebire dintre Adunarea lui Dumnezeu si toate sistemele religioase de sub soare.
Daca cercetezi aceste sisteme, de la catolicism si pina la forma cea mai rafinata de asociatie religioasa, vei gasi pretutindeni recunoscuta si ceruta autoritatea omului. Cu aceasta vei putea functiona ca slujitor; fara ea nu. Dimpotriva, in Adunarea lui Dumnezeu, un dar din partea lui Hristos – acesta si numai acesta – face din cineva un slujitor, fara vreo consacrare din partea unei autoritati omenesti. „Nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos si Dumnezeu Tatal, care L-a inviat dintre cei morti” (Galateni 1.1). lata marele principiu al slujirii in Adunarea lui Dumnezeu.
Astfel, daca romano-catolicismul este pus pe aceeasi treapta cu toate celelalte sisteme religioase din zilele noastre, este de la sine inteles ca aceasta este numai avind in vedere principiul autoritatilor in ceea ce priveste slujirea. Dumnezeu nu lasa ca un sistem care inlatura Cuvantullui Dumnezeu, care invata idolatria, cultul sfintilor si al ingerilor precum si o multime de rataciri si de superstitii grosolane si respingatoare – sa fie privit de noi in acelasi fel cu organismele religioase in care Cuvantullui Dumnezeu este tinut sus si unde adevarul Scripturii este mai mult sau mai putin raspindit. Nimic nu poate sa fie mai departe de gindurile noastre ca lucrul acesta. Noi credem ca papismul, ca sistem religios, e abatut de la adevarul Scripturii, cu toate ca multi copii ai lui Dumnezeu au fost in acest sistem si poate ca sint inca infasurati in el.
Cu acest prilej tinem sa declaram deschis ca noi credem ca in toate comunitatile si bisericile protestante se gasesc sfinti ai lui Dumnezeu – fie ca slujitori, fie ca simpli credincciosi – si ca Domnul ii foloseste in felurite chipuri, binecuvintind lucrarea lor, slujba lor si marturia personala.
In sfirsit, mai tinem sa declaram ca nu ne trece prin minte sa miscam nici macar un deget ca sa atingem vreunul din aceste sisteme. Nu cu ele avem noi a face; de ele Se va ocupa Domnul. Noi avem a face cu sfintii din aceste sisteme si cautam ca, printr-o actiune spirituala, prin lucrarea cuvintelor Scripturii, sa-i scoatem din ele si sa-i ducem sa-si ia cuvenitul loc in Adunarea lui Dumnezeu.
Acestea fiind spuse pentru a ne feri de orice greseala, ne intoarcem cu o tarie noua la principiul nostru si spunem ca firul autoritatii omenesti strabate toate sistemele religioase ale crestinatatii si ca, pe buna dreptate, intre Biserica Romei si Adunarea lui Dumnezeu nu este un teren comun nici macar cit un fir de par. Noi credem ca un suflet care cauta in mod sincer adevarul, iesind din intunericul papismului, nu se poate opri pina ce nu ajunge in lumina stralucitoare si binecuvantata a Adunarii lui Dumnezeu. Cine cauta, va avea nevoie – poate – de ani de zile ca sa strabata spatiul dintre ele.
Pasii unui astfel de om vor fi inceti si prudenti; dar daca urmeaza lumina cu simplitate, cu sinceritate si temere de Domnul, nu va gasi odihna intre cele doua locuri opuse. Adunarea lui Dumnezeu este adevaratul loc al tuturor copiilor lui Dumnezeu. Dar, vai! ei nu sint toti in ea; si aceasta spre paguba lor si spre necinstirea Domnului lor. Ei trebuie sa fie acolo nu numai pentru ca Dumnezeu este in mijlocul ei, dar si pentru ca acolo este lasat El sa lucreze si sa conduca.
Acest motiv este de cea mai mare insemnatate. Totusi cineva ar putea spune: „Dumnezeu, nu este El pretutindeni? Si nu lucreaza El in locuri diferite?” Fara indoiala, El este pretutindeni si lucreaza chiar in mijlocul ratacirii si al celei mai mari faradelegi. Dar El nu este lasat sa conduca in sistemele oamenilor, deoarece in acestea – dupa cum am vazut – totul este autoritatea omului.
„Totusi, daca Dumnezeu intoarce si binecuvinteaza suflete intr-un sistem, nu este aceasta pentru noi o pricina sa stam acolo? Am putea deci sa fim chiar in biserica Romei, ca doar multi oameni au fost convertiti si binecuvantati chiar in acest sistem infricosator”. (In legatura cu o trezire facuta de curind, am auzit vorbindu-se de persoane ale caror suflete au fost rascolite in capele catolice.)
Raspundem: cine dovedeste prea mult, nu dovedeste nimic; apoi, nu se poate scoate nici o indreptatire a sistemului din faptul ca Dumnezeu lucreaza si in el. Dumnezeu este suveran si poate sa lucreze unde-I place. Se cade insa ca noi sa ne supunem autoritatii Lui si sa lucram acolo unde ne-a poruncit El. Stapinul meu poate sa mearga unde-I place; eu insa nu trebuie sa ma duc decit acolo unde mi-a spus El sa merg.
Dar se va mai zice: „Nu este oare primejdie ca oameni nechemati sa-si impuna slujba lor Adunarii lui Dumnezeu? Si atunci ce deosebire este intre Adunare si sistemele oamenilor?” Raspundem: „Da, exista aceasta primejdie; dar atunci asa ceva s-ar petrece impotriva principiului, nu potrivit lui”. Aceasta este toata deosebirea. Vai! vai! vedem ridicandu-se in adunarile noastre oameni pe care bunul simt – nu mai vorbim de starea lor duhovniceasca – ar trebui sa-i tina tintuiti pe scaunelle lor. Aceasta este ceva ingrozitor si umilitor in acelasi timp. Sa nu-si inchipuie cineva ca, luptind pentru adevarul despre Adunarea lui Dumnezeu, trecem cu vederea sau uitam primejdiile si incercarile la care este supusa Adunarea. Departe de noi asa ceva! Cand cineva a avut 28 de ani de experienta in aceasta privinta – cum am avut noi – nu se poate sa nu fi simtit marea greutate cu care a avut de luptat, pentru a se mentine pe terenul Adunarii lui Dumnezeu. Dar atunci chiar incercarile, primejdiile si greutatile nu se arata decit ca atitea dovezi – apasatoare, bine inteles – ale adevarattei pozitii; si, daca cineva ar spune ca nu este alta solutie decit sa apelam la autoritatea omului – adica sa punem un om in locul lui Hristos – sa ne intoarcem deci la sistemele omenesti – atunci noi vom declara fara cea mai mica sovaire ca leacul acesta ar fi mult mai rau decit raul insusi. Intr-adevar, daca noi am adopta solutia aceasta, atunci ea n-ar fi altceva decit cea mai trista aratare a raului, caci nimeni nu s-ar plinge de un astfel de lucru ca de ceva rau, ci, dimpotriva, ne-am lauda cu el, privindu-l ca rod al asa zisei „bune rinduieli”.
Dar – binecuvantat sa fie Dumnezeu! – este un leac. Care? „Eu sint acolo, in mijlocul lor”. Si este de ajuns. Aceasta nu inseamna ca este un papa, un preot, un slujitor sau un presedinte in mijlocul lor, in fruntea lor. Gindul acesta nu se gaseste nicaieri in Noul Testament, de la un capat al lui pina la celalalt. Chiar in privinta adunarii din Corint, unde era incurcatura si se aratau lucruri grele, apostolul cel insuflat nu se gindeste la un presedinte-om.
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate bisericile sfintilor” (l Corinteni 14.33). Dumnezeu era acolo, ca sa pastreze buna rinduiala. Era nevoie ca cei din Corint sa priveasca la El, nu la om, orice titlu ar fi purtat acesta. Sa pui un om ca sa pastreze buna rinduiala in Adunarea lui Dumnezeu, aceasta inseamna curata necredinta si o insulta adusa prezentei lui Dumnezeu. Ni s-a cerut adesea sa aratam cuvinte din Scriptura in sprijinul gindului ca Dumnezeu este de fata in Adunare. La aceasta raspundem: „Eu sint acolo”. Si: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii”. Pe acesti doi stilpi putem sa stabilim cu succes adevarul glorios despre prezenta lui Dumnezeu in Adunare – adevar care trebuie sa pazeasca pe toti aceia care-l primesc din partea lui Dumnezeu si-l tin si totodata sa-i elibereze de orice sistem omenesc, orice nume ar purta el. Mintii noastre ii este cu neputinta sa recunoasca pe Hristos ca centru si conducator suveran in Adunare si de aceea incuviinteaza intronarea omului acolo. Dar, cand am gustat odata dulceata de a fi supusi lui Hristos, nu mai putem niciodata sa ne plecam sub jugul robiei omului. Aceasta insa nu inseamna nesupunere, nici teama de control. Nu. Este numai si numai refuz de a ne pleca in fata unei false autoritati si totodata refuz de a incuviinta o uzurpare vinovata.
Indata ce vedem ca omul a uzurpat autoritatea in asa zisa Biserica, intrebam simplu: „Tu cine esti?” si ne retragem in cercul in care Dumnezeu singur este recunoscut. „Totusi sint greseli, sint rele si sint abuzuri chiar in acest cerc”. Fara indoiala; dar, daca exista si aici astfel de lucruri, avem pe Dumnezeu care sa indrepte, care sa vindece. Apoi, daca o adunare este tulburata ca s-au strecurat in ea oameni lipsiti de bun simt si nepriceputi, oameni care nu s-au masurat niciodata in prezenta lui Dumnezeu, oameni care n-au nici bunacuviinta, nici spirit de dreptate si totusi declara ca sint condusi de Duhul Sfint, oameni nelinistiti care vor sa fie ceva si care tin adunarea intr-o stare de teama nervoasa cu privire la ceea ce s-ar putea intimpla, ei bine, o adunare pusa la o incercare atit de grea, ce ar trebui sa faca? Sa paraseasca terenul cu nerabdare, cu mihnire si dezamagire? Sa lase totul la o parte ca pe o istorisire inchipuita, ca pe o himera zadarnica? Da, asa au facut unii, dovedind prin aceasta ca n-au inteles niciodata ceea ce faceau sau, daca au inteles, totusi n-au avut credinta ca sa staruiasca.
Domnul sa aiba mila de ei si sa le deschida ochii, ca sa vada de unde au cazut si sa ajunga sa inteleaga cum se cuvine ce este Adunarea lui Dumnezeu, spre deosebire de cele mai atragatoare sisteme omenesti!
Dar ce trebuie sa faca Adunarea cand se ivesc abuzuri in mijlocul ei? Simplu: sa priveasca la Hristos ca la stapinul casei Lui; sa-L recunoasca in locul care ii apartine; sa puna numele lui Isus sa lucreze in privinta abuzului, oricare-ar fi el.
Va spune cineva ca aceasta nu este de ajuns. Dar a fost incercat acest mijloc si a dat gres? Nu credem, nu putem crede asa ceva. Putem s-o spunem cu toata siguranta: daca aparent numele lui Isus nu este de ajuns, nu vom recurge niciodata la om si la biata lui orinduiala. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vom sterge niciodata numele cel fara de seaman al lui Isus de pe drapelul in jurul caruia ne-a adunat Duhul Sfint, pentru a pune in locul lui numele pieritor al unui muritor.
Cunoastem foarte bine marile greutati si incercarile chinuitoare care se leaga de Adunarea lui Dumnezeu. Credem insa ca aceste greutati si incercari tin neaparat de Adunare. Sub bolta albastra a cerului nu este nimic altceva care sa fie urit de Diavolul asa cum este urita Adunarea lui Dumnezeu. Impotriva ei, Diavolul pune in miscare cerul si pamintul. In aceasta privinta am vazut multe. De exemplu, un evanghelist se duce intr-un loc si predica, spunind ca numele lui Isus este de ajuns pentru mintuirea sufletului; si mii de ascultatori ii sorb cuvintele de pe buze. Dar, cand acelasi slujitor se duce mai tirziu in acelasi loc si, predicand aceeasi Evanghelie, face un pas mai departe si invata ca acelasi Isus este de ajuns ca sa raspunda tuturor nevoilor pe care le are o adunare de credinciosi – atunci se va vedea combatut din toate partile. Pentru ce? Pentru ca Satan uraste pina si cea mai mica aratare a Adunarii lui Dumnezeu.
Priviti un oras care de veacuri sta cufundat in bezna formalismului religios, un popor mort adunindu-se odata pe saptamina, ca sa auda pe un mort cum face o slujba religioasa, iar in tot restul saptaminii traind in pacat si in nebunie. Nu este acolo nici macar o singura suflare de viata, nici frunza care sa se miste. Asa ceva ii place Diavolului. Dar cum se duce acolo cineva care inalta steagul numelui lui Isus – Isus pentru fiecare in parte si Isus pentru Adunare – numaidecit se observa o schimbare: furia iadului a fost pusa in miscare; ea ridica o impotrivire plina de intuneric si de teama.
Iata cum se explica furioasele atacuri indreptate de atita vreme impotriva celor care tin sa stea pe terenul Adunarii lui Dumnezeu. Fara indoiala, nu ascundem faptele vrednice de dispretuit, greselile si caderile. Am dat destule prilejuri Vrajmasului prin nestatornicia si nebunia noastra. Am fost o biata epistola stearsa, o marturie slaba, fara putere, o lumina sovaielnica. Pentru toate acestea trebuie sa ne smerim adinc inaintea lui Dumnezeu. Nimic nu este mai necuviincios decit sa ne impodobim cu titluri pretentioase si sa ne luam dreptul de a fi mari in Biserica. Locul nostru este in tarina. Da. frati preaiubiti, sa ne judecam fiecare inaintea Domnului si sa ne marturisim Lui: iata locul in care trebuie sa stam.
Cu toate acestea, nu trebuie sa lasam sa ne scape gloriosul adevar despre Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca – spre rusinea noastra – n-am putut sa-l infaptuim. Nu trebuie sa judecam adevarul prin ceea ce am facut noi din el, ci in lumina lui sa judecam ceea ce am facut noi. Sa ocupi terenul hotarit de Dumnezeu e una si sa umbli cu credinciosie pe acest teren e alta; si, desi este drept sa judecam purtarea noastra in lumina principiilor noastre, totusi adevarul este adevar si putem fi siguri ca Diavolul uraste adevarul cu privire la Adunare. O mina de oameni simpli, adunati in numele lui Isus, ca sa fringa piinea, sint un spin in coasta Diavolului. Este adevarat ca o astfel de adunare stirneste minia oamenilor mai ales cand ea leapada serviciile si autoritatea lor, ceea ce nu pot sa suporte. Totusi, noi credem ca radacina intregii chestiuni se gaseste in ura lui Satan fata de marturia speciala data de Adunare cu privire la faptul ca numele lui Isus este de ajuns ca sa raspunda tuturor nevoilor posibile ale Adunarii lui Dumnezeu. Iata intr-adevar o marturie aleasa si noi dorim fierbinte s-o vedem data cu cea mai mare credinciosie.
Stim ca aceasta marturie intimpina o inversunata impotrivire. Lucrurile se petrec asa cum s-a intimplat cu prizonierii inapoiati in ludeea pe vremea lui Ezra si Neemia. Sa ne asteptam sa intalnim multi Rehum-i si Sanbalat-i. Neemia ar fi putut sa ridice in oricare alt loc din lume un zid oarecare – dar nu pe cel de la Ierusalim – si Sanbbalat nu l-ar fi mustrat. Dar ridicarea din nou a zidurilor Ierusalimului era o jignire de neiertat. De ce? Fara indoiala, pentru ca Ierusalimul era centrul pamintesc al lui Dumnezeu, in jurul caruia si astazi El vrea sa adune semintiile lui Israel. Iata taina impotrivirii Vrajmasului. Si nu treceti cu vederea dispretul lui: „Daca se va sui o vulpe, le va darima zidul lor de piatra” (Neemia 4.3). Si totusi, Sanbalat si tovarasii sai n-au putut sa-l darime. Ei ar fi putut sa opreasca lucrarea prin lipsa de credinta si de energie a iudeilor, dar n-au fost in stare sa darime zidul pe care l-a ridicat Dumnezeu. Cita asemanare cu timpurile de azi!
Intr-adevar, nu-i nimic nou sub soare. Si astazi este dispret, dar si o adevarata alarma. Daca cei care se aduna in numele lui Isus ar fi cu inimile mai alipite de pretiosul lor centru, ce marturie ar da! Ce putere! Ce biruinta! Cu cita tarie ar vorbi El celor din jurul Sau! „Caci unde sint doi sau trei adunati pentru numele Meu, acolo sint si Eu in mijlocul lor”. Sub soare, nu mai este altceva asemanator, oricit de slaba si de neinsemnata ar parea o astfel de adunare. Domnul sa ridice – spre lauda Sa – o astfel de marturie pentru El in aceste zile din urma! El sa-i inmulteasca roada prin puterea Duhului Sfint!
3. Sa venim acum la al treilea punct si anume: care este puterea prin care se stringe Adunarea? Si in aceasta privinta omul si lucrarea lui sint date la o parte. Nu vointa omului este aceea care face o alegere; nici mintea omului care descopera; nici parerea omului care recomanda; nici constiinta omului care cere. Nu, ci Duhul Sfint este puterea care aduna sufletele in jurul lui Isus. Dupa cum Isus este singurul centru, tot asa Duhul Sfint este singura putere care aduna. Si unul si celalalt nu depind deloc de om. Si aceasta se infaptuieste acolo unde sint doi sau trei adunati, caci nu se spune „unde doi sau trei se intilnesc”. Mai multe persoane pot sa se intilneasca in jurul unui centru oarecare, pe un teren oarecare si printr-o inriurire oarecare si sa formeze un club, o societate, o asociatie, o comunitate. Dar Duhul Sfint este acela care aduna sufletele in jurul lui Isus pe terenul mintuirii; si oriunde se face lucrul acesta, acolo este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta poate nu cuprinde pe toti sfintii lui Dumnezeu dintr-o localitate, totusi ea se afla pe terenul lui Dumnezeu. Ea poate nu este alcatuita decit din „doi sau trei”, desi in sistemele religioase din aceeasi localitate ar putea fi sute de crestini; numai cei „doi sau trei” se gasesc deci pe terenul Adunarii lui Dumnezeu.
Acesta este un adevar simplu: un suflet calauzit de Duhul Sfint se va aduna numai in numele lui Isus. Daca ne adunam in jurul oricarui alt lucru – fie in jurul unui adevar oarecare, fie in jurul unei orinduieli sau porunci – in cazul acesta nu sintem condusi de Duhul Sfint. Aceasta insa nu este o chestiune de mintuire. Mii de oameni sint mintuiti de Hristos fara ca totusi sa-L recunoasca pe El ca centru al lor. Ei se aduna in jurul unei forme de conducere a bisericii, in jurul unei invataturi favorite, in jurul unei orinduieli speciale, in jurul unui om inzestrat. Duhul Sfint insa nu va aduna niciodata pe nimeni in jurul vreunui om sau in jurul vreunui lucru; nu, Duhul Sfint aduna numai in jurul lui Hristos Cel inviat. Aceasta este adevarat despre intreaga Biserica a lui Dumnezeu de pe pamint; si fiecare adunare locala, oriunde s-ar gasi ea, trebuie sa infatiseze Biserica intreaga. Totusi puterea Adunarii va depinde de masura in care fiecare madular al trupului se aduna acolo cu toata inima in jurul numelui lui Isus.
Daca ma alipesc de o ceata care are pareri deosebite, daca sint atras de una sau mai multe persoane ori de vreo invatatura, intr-un Cuvantdaca nu este la mijloc puterea Duhului Sfint care sa ma conduca spre adevaratul centru al Adunarii lui Dumnezeu – atunci nu voi fi decit o piedica, o greutate, o pricina de slabiciune; in loc sa adaug ceva la lumina si la folosul general, voi face dimpotriva. Aceasta este ceva practic si ar trebui sa ne faca sa ne judecam si sa ne cercetam inimile cu privire la ceea ce ne-a atras spre Adunare si cu privire la purtarea noastra in mijlocul ei. Sintem pe deplin incredintati ca marturia Adunarii a slabit mult datorita atitor persoane care nu cunosc adevarata lor pozitie. Astfel, unii vin la Adunare pentru ca gasesc acolo o invatatura si o binecuvantare pe care nu le pot gasi in alta parte. Altii vin aici pentru ca le place simplitatea cultului. Altii vin cautind iubire. Nimic din toate acestea nu este la inaltimea Centrului care trebuie sa ne adune. Noi trebuie sa fim in adunare pentru simplul motiv ca numele lui Isus este singurul steag inaltat acolo si pentru ca Duhul Sfint ne-a adunat in jurul Lui.
Fara indoiala, invatatura care ne zideste este foarte pretioasa si trebuie s-o avem – data cu mai multa sau mai putina putere – acolo unde totul este in buna rinduiala. Tot astfel, in privinta adorarii, stim bine ca vom fi intr-adevar simpli si sinceri cand credem ca Dumnezeu este de fata si cand recunoastem deplina suveranitate a Duhului Sfint si ne supunem ei. In privinta iubirii, spunem: daca ne ducem la Adunare ca sa gasim iubire, vom fi dezamagiti in chip sigur; dar, daca am ajuns in stare sa cultivam iubirea si s-o dam altora, atunci sa fim siguri ca o vom intalni intr-o masura mult mai mare decit ne-am astepta sau decit am merita-o. In general, se constata ca cei care se pling mereu de lipsa de iubire din partea unora, n-au ei insisi iubire fata de altii; pe de alta parte, cei care umbla cu adevarat in iubire va vor spune ca in mii de cazuri li s-a aratat o atit de mare iubire, ca n-au fost vrednici de ea. Sa ne gindim ca cel mai bun mijloc de a scoate apa cu o pompa goala e sa punem putina apa in ea. Ne straduim si pompam pina nu mai putem; apoi plecam amariti, plingindu-ne ca nu este pompa buna; daca am fi pus insa in ea numai putina apa, am fi dobindit in schimb atita apa, incit ar fi fost in stare sa ne satisfaca toate nevoile.
Nu ne putem face decit o slaba idee de ceea ce ar fi Adunarea cand fiecare s-ar lasa condus de-a dreptul de Duhul Sfint si cand fiecare s-ar aduna numai si numai in jurul lui Isus. Atunci nu ne-am mai plinge de adunari apasatoare, fara folos, obositoare. N-am mai vedea aratindu-se omul lumesc si lucrarea agitata a firii omului, care indrazneste sa faca o rugaciune, sa vorbeasca doar ca sa se afle in treaba si sa propuna o cintare doar ca sa umple un gol. Atunci fiecare si-ar cunoaste locul sau in prezenta Domnului; fiecare vas inzestrat cu dar ar fi umplut, pregatit si intrebuintat de mina Stapinului; fiecare privire ar fi indreptata spre Isus, fiecare inima ar fi ocupata de El. Un capitol din Scriptura citit ar fi ascultat ca insusi glasul lui Dumnezeu. Daca cineva ar spune un cuvint, acesta ar vorbi inimii cu putere. Daca s-ar inalta o rugaciune, aceasta ar duce sufletele chiar in prezenta lui Dumnezeu insusi. Daca s-ar cinta o cintare, ea ar inalta duhurile pina la Dumnezeu si ar rasuna cum rasuna coardele harfelor ceresti. N-am mai avea cuvintari goale, invataturi sau chiar predici in rugaciune – ca si cand am vrea sa invatam noi pe Dumnezeu; n-am mai avea rugaciuni la adresa vecinilor nostri si n-am mai cere pentru ei tot felul de haruri de care – ce trist! – noi ducem lipsa; n-am mai cinta cintari doar de dragul muzicii. Toate acestea ar fi inlaturate. Ne-am simti atunci chiar in sanctuarul lui Dumnezeu si ne-am bucura cum ne vom bucura atunci cand vom adora pe Dumnezeu in pridvoarele ceresti, de unde nu vom mai pleca niciodata.
Dar va intreba cineva: „Unde sa gasim toate acestea aici pe pamint?” Asta e asta. Intr-adevar, una este sa arati pe hirtie un frumos ideal si alta este sa-l infaptuiesti in mijlocul ratacirii, al caderii si al neputintei. Totusi, prin harul lui Dumnezeu, unii dintre noi au gustat cite ceva din aceasta binecuvantare; ne-am bucurat uneori de clipe ceresti pe pamint. De le-am avea mai dese! Domnul sa lucreze in indurarea Sa si sa ridice nivelul Adunarii in toate locurile! Sa ne faca El si mai mult in stare sa gustam o partasie si mai strinsa cu El si sa-I aducem o inchinare sub calauzirea Duhului Sfint! Tot El sa ne ajute ca in viata noastra particulara sa umblam zi de zi judecandu-ne pe noi insine si caile noastre in sfinta Lui prezenta in asa fel, incit cel putin sa nu ajungem o greutate de plumb pentru Adunare!
Si apoi, chiar daca nu sintem in stare sa ajungem cu experienta noastra la ceea ce este Adunarea, sa nu ne multumim cu mai putin. Sa cautam sa traim pe treapta cea mai inalta si sa cerem fierbinte sa fim ridicati acolo! in ceea ce priveste terenul Adunarii, sa-l pastram cu o indaratnicie salbatica si sa nu ne invoim niciodata, nici macar pentru o singura clipa, sa ocupam alt teren. Cit priveste tonul si caracterul Adunarii, ele pot sa se schimbe: depinde de credinta si de starea duhovniceasca a celor care sint adunati. Acolo unde se capata incredintarea ca tonul e jos, cand se simte ca stringerile laolalta ajung fara folos, cand de obicei se spun si se fac lucruri pe care fratii duhovnicesti le vad ca nu sint cum trebuie, – atunci toti cei care le vad sa se indrepte spre Dumnezeu – si sa se indrepte fara incetare – sa se indrepte spre El cu incredere si atunci El in chip sigur va asculta si va raspunde. In felul acesta incercarile si framantarile nelipsite din Adunarea lui Dumnezeu vor avea urmarea fericita ca ne vor mina cu atit mai mult spre El si astfel din cel ce maninca va iesi ce se maninca si din cel tare va iesi dulceata (Judecatori 14.14). Trebuie sa ne asteptam la greutati si incercari in Adunare, pentru ca ea este adevaratul si singurul lucru dumnezeiesc de pe acest pamint. Diavolul va desfasura toate puterile sale ca sa ne alunge de pe acest teren sfint si adevarat. El va incerca rabdarea fiecaruia, temperamentul fiecaruia, va rani sentimentele, va cauta sa faca rau in mii de feluri, cu alte cuvinte va intrebuinta tot ce-i sta in putinta ca sa ne faca sa uitam Adunarea.
Este bine sa ne aducem aminte ca numai prin credinta putem sa ne pastram pe terenul dumnezeiesc. De altfel, tocmai aceasta este insusirea Adunarii lui Dumnezeu, insusire care o deosebeste de toate sistemele omenesti. Si pe acest teren nu putem umbla decit prin credinta. Mai mult decit atit; daca urmarim sa fim ceva aici, sa dobindim un loc, sa ne inaltam – aceste lucruri nu trebuie sa le cautam in Adunare. Mai curind sau mai tirziu, in Adunare ne va fi aratata starea in care ne aflam, in Adunarea lui Dumnezeu, nu se ia in seama dorinta noastra de marire paminteasca sau lumeasca. Prezenta lui Dumnezeu vestejeste o astfel de dorinta si respinge orice pretentie a firii omenesti.
In sfirsit, nimeni nu poate sa stea in Adunare daca traieste in vreun pacat ascuns. Prezenta lui Dumnezeu este suparatoare pentru un astfel de om. N-am avut noi adesea in Adunare un sentiment de neliniste, pricinuit de amintirea atitor lucruri rele care s-au strecurat in viata noastra in decursul saptaminii? Ginduri rele, ginduri nebune, umblete prea putin duhovnicesti sau deloc – toate acestea ne apasa duhul si ne framinta constiinta in Adunare. De unde vine aceasta? Din faptul ca atmosfera Adunarii este mai sanatoasa decit aceea pe care am respirat-o in cursul saptaminii, cand n-am stat in prezenta lui Dumnezeu in viata noastra particulara si nu ne-am judecat. Dar cand ne luam adevaratul nostru loc intr-o adunare spirituala, inimile ne sint descoperite, caile pe care am umblat sint aduse in lumina si aceasta lucrare, care ar fi trebuit sa se petreaca in particular – lucrare necesara judecatii de sine – se petrece la masa Domnului. In aceasta este ceva trist si neplacut pentru noi, dar tocmai un astfel de lucru dovedeste prezenta lui Dumnezeu in Adunare. Nivelul spiritual al Adunarii este foarte coborit daca inimile celor care vin in ea nu sint descoperite si date de gol.
Pe de alta parte Adunarea dovedeste o putere spirituala impunatoare cand, printr-o puternica atmosfera dumnezeiasca, ea respinge pe oamenii fara o buna purtare, pe oamenii nepasatori, pamintesti, lumesti, ambitiosi, iubitori de avere. Adunarea lui Dumnezeu n-are loc pentru astfel de persoane, care numai afara respira ele liber. Nu putem sa trecem cu vederea ca multi au parasit terenul Adunarii, deoarece caile lor nu se potriveau cu sfintenia acestui loc. Negresit, este usor sa gasesti drept motiv al plecarii purtarea acelora de care te desparti. Dar, daca s-ar da la iveala radacinile lucrurilor la fiecare caz in parte, am gasi ca cei mai multi parasesc Adunarea din pricina ca nu pot sa suporte lumina ei patrunzatoare. „Marturiile Tale sint cu totul sigure: sfintenia este podoaba casei Tale, Doamne, in veci” (Psalmul 93.5).
Trebuie ca raul sa fie judecat, caci Dumnezeu nu poate sa-l incuviinteze. Daca o adunare il ingaduie, aceea nu este deloc Adunarea lui Dumnezeu, cu toate ca este alcatuita din crestini, cum spuneam. Sa pretinzi ca esti o Adunare a lui Dumnezeu si sa nu judeci invataturile ratacite si caile rele, aceasta este o blestematie, este ca si cum ai spune ca Dumnezeu si pacatul pot locui impreuna. Adunarea lui Dumnezeu trebuie sa se pastreze curata, fiindca ea este locuinta lui Dumnezeu. Oamenii pot sa incuviinteze raul si sa numeasca aceasta liberalism, largime de inima; casa lui Dumnezeu insa trebuie sa se pastreze curata. Fie ca acest mare adevar practic sa patrunda pina in fundul inimilor noastre si sa aiba o influenta sfintitoare asupra mersului si caracterului nostru!
4. Citeva cuvinte vor fi de ajuns ca sa aratam, in cele din urma, care este autoritatea pe temeiul careia se stringe Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta autoritate e Cuvantullui Dumenzeu si nimic altceva. Legea Adunarii este Cuvantulcel vesnic al Dumnezeului Celui viu si adevarat, nu traditia, nici invataturile sau poruncile oamenilor. Un loc din Scriptura spre care ne-am indreptat deseori in decursul acestei scrieri arata totodata si drapelul in jurul caruia se stringe Adunarea si puterea prin care se stringe si autoritatea pe temeiul careia se stringe: numele lui Isus, Duhul Sfint, Cuvantullui Dumnezeu. Si ele sint aceleasi pentru intreaga lume. Oriunde m-as duce: in Noua Zeelanda, in Australia, in Canada, in Londra, in Paris, la Geneva sau la Amsterdam, centrul, puterea care aduna si autoritatea sint aceleasi si anume: nu putem recunoste alt centru decit Hristos; alta putere care aduna decit Duhul Sfint; alta autoritate decit Cuvantullui Dumnezeu; alta insusire decit sfintenia vietii si curatia invataturii.
Asa este Adunarea lui Dumnezeu si afara de ea nu putem recunoaste alta. Da, putem sa recunoastem, sa iubim si sa onoram pe sfintii lui Dumnezeu oriunde-i gasim; dar sistemele omenesti le privim ca o necinstire a lui Hristos si potrivnice adevaratelor interese ale sfintilor lui Dumnezeu. Dorim fierbinte sa vedem pe toti crestinii pe adevaratul teren al Adunarii. Noi credem ca Adunarea este locul adevaratei binecuvintari si al unei puternice marturii.
De asemenea, credem ca Adunarea da un anumit fel de marturie care nu este posibil cand Adunarea este farimitata, chiar daca fiecare membru al ei ar fi un Whitefield in ceea ce priveste puterea de a evangheliza. Nu spunem aceasta ca sa injosim lucrarea de vestire a Evangheliei. Dimpotriva, dorim ca toti sa fie niste Whitefieldzi. Totusi nu putem sa inchidem ochii fata de faptul ca multi obisnuiesc sa dispretuiasca Adunarea sub Cuvantca se duc sa vesteasca Evanghelia; si, cand ne ducem pe urmele lor, constatam ca nu pot sa dea nimic sufletelor care s-au intors la Dumnezeu prin ei; parca nu stiu ce sa faca apoi cu aceste suflete. Oamenii acestia scot pietre din cariera, dar nu stiu sa le ciopleasca, pentru a le pune sa alcatuiasca laolalta o cladire. Urmarea este ca sufletele se imprastie, ducandu-se incoace si incolo; unele au un mers nestatornic, altele traiesc singuratice – toate insa lipsindu-se de adevaratul teeren al Bisericii. Noi credem insa ca toate aceste persoane ar trebui sa-si ia locul in Adunarea lui Dumnezeu. Ele ar trebui sa fie adaugate la Adunare, „ca sa ia parte la fringerea piinii si la rugaciuni”; ar trebui sa se adune in prima zi a saptaminii, ca sa fringa piinea si sa se astepte la Domnul Isus Hristos, ca sa le zideasca prin gura aceluia pe care l-a hotarit El. Iata calea cea simpla – dupa gindul dumnezeiesc – care cere, poate, mai multa credinta pentru a fi infaptuita, din pricina numeroaselor secte in conflict in zilele noastre, dar totusi calea cea simpla si adevarata in privinta stringerii noastre laolalta.
Ne asteptam ca lucrul acesta sa fie numit „prozelitism” „prejudecata”, „spirit de partida” de catre aceia care privesc ca o dovada de liberalism si de largime de inima atitudinea crestinului care spune: „Nu fac parte din nici o adunare”. Ei bine, iata o pozitie ciudata, nelalocul ei, care, pe scurt, poate fi infatisata astfel: este vorba de cineva care tagaduieste totul, ca sa scape de orice raspundere si sa mearga cu toti si cu toate. Este un drum usor pentru firea noastra si mai ales pentru cine vrea sa capete bunavointa tuturor; dar vom vedea ce se va alege de un astfel de drum in ziua Domnului. Deocamdata, pentru vremea de fata, noi il privim ca o vadita necredinciosie fata de Hristos. In bunatatea Sa, Domnul sa lucreze si sa fereasca pe toti ai Sai de drumul acesta!
Sa nu-si inchipuie cineva ca prin aceasta am vrea sa spunem ca ar fi o nepotrivire intre evanghelist si Adunare. Departe de noi gindul acesta! Evanghelistul trebuie sa iasa din sinul Adunarii si sa fie in deplina legatura cu ea; el trebuie sa lucreze nu numai ca sa aduca sufletele la Hristos, ci sa le aduca si in Adunare, unde sa vegheze asupra lor pastori pusi de Dumnezeu si unde sa le invete oameni cu darul de invatator, pusi de Dumnezeu. N-avem nici cea mai mica dorinta sa taiem cumva aripile evanghelistului; vrem numai sa-i spunem cum sa-si calauzeasca miscarile. Ne doare inima cand vedem o adevarata energie spirituala cheltuita intr-o lucrare lipsita de o temelie puternica si neterminata. Negresit este un mare cistig sa aduci suflete la Hristos. Unirea unui suflet cu Hristos este o lucrare facuta odata pentru totdeauna. Dar oare mieluseii si oile n-au nevoie sa fie laolalta, ca sa aiba parte de ingrijire? Se multumeste cineva sa cumpere oi si apoi sa le lase sa rataceasca pe unde le place lor? Negresit ca nu. Dar unde ar trebui adunate oile lui Hristos? In staule facute de oameni sau in Adunarea lui Dumnezeu? In Adunarea lui Dumnezeu, fara indoiala, caci oricit ar fi ea de slaba, oricit ar fi ea de dispretuita, oricit ar fi ea de hulita si de prigonita – sa fim siguri ca este singurul loc ce prieste tuturor mieluseilor si tuturor oilor care alcatuiesc turma lui Hristos. Se intelege, aici e raspundere, grija, neliniste, truda, nevoie de neintrerupta veghere si de rugaciune – lucruri pe care carnea si singele le ocolesc cit mai mult.
Da, este foarte placut si atragator sa cutreieri lumea ca evanghelist, sa ai mii de oameni care iti sorb cuvintele de pe buze si sute de suflete ca pecete a slujbei tale; dar ce faci la urma cu aceste suflete? Este neaparata nevoie sa li se arate ca adevaratul lor loc este in Adunarea lui Dumnezeu, unde cu toata ruina si lepadarea de credinta a celor care marturisesc ca sint crestini, pot sa se bucure de partasie spirituala, de adorarea lui Dumnezeu si de slujba lucratorilor ridicati de Dumnezeu. De aceste lucruri insa sint legate multe incercari si grele framantari. De altfel, asa a fost si pe vremea apostolilor. Cei care aveau intr-adevar grija de turma lui Hristos au fost nevoiti sa verse multe lacrimi, sa inalte rugaciuni fierbinti si sa petreaca nopti fara odihna. Cu toate acestea gustau o partasie placuta cu Marele Pastor, iar cand se va arata El, lacrimile lor, rugaciunile lor, vegherile lor nu vor fi uitate, ci – dimpotriva – vor fi rasplatite, in vreme ce pastorii mincinosi, fara suflet, care n-au luat toiagul de pastor decit pentru a-si arata fata de turma cruzimea lor si pentru a dobindi de la ele un cistig, isi vor acoperi fata din pricina unei rusini vesnice.
III

Si cu acestea am fi putut sa terminam, daca n-am fi avut pe inima sa raspundem la trei intrebari, pe care le-ar fi putut pune cititorul.
1. Cea dintii intrebare: „Unde se poate gasi, din zilele apostolilor si pina in veacul al XX-lea, ceea ce numesti D-ta Adunarea lui Dumnezeu? Si unde se poate gasi acum?” Raspunsul este simplu: si in trecut si in zilele noastre gasim Adunarea lui Dumnezeu in paginile Noului Testament. Pentru noi n-are a face ca Neander, Mosheim, Milner si altii care au scris istoria Bisericii n-au reusit in interesantele lor cercetari sa zareasca macar o singura trasatura a ceea ce noi numim Adunarea lui Dumnezeu, de la sfirsitul vremii apostolice si pina in secolul nostru.
Este foarte posibil sa fi fost, ici si colo, in greul intuneric al evului mediu „doi sau trei” cu adevarat „adunati pentru Numele lui Isus” sau cel putin care suspinau dupa infaptuirea acestui lucru. Dar, oricum ar fi fost, acest adevar nu ramane din pricina aceasta mai putin nestirbit. Noi nu cladim pe cele spuse de istorici, ci pe adevarul fara gres al Cuvintului lui Dumnezeu; si chiar daca cineva ar reusi sa dovedeasca acum ca timp de 19 veacuri nu s-a intimplat niciodata ca „doi sau trei sa se fi adunat pentru numele lui Isus”, aceasta nu zdruncina deloc intrebarea, care nu suna: „Ce zice istoria Bisericii?” ci „Ce zice Scriptura?” Daca ar fi vreo tarie in argumentul intemeiat pe istorie, ea s-ar aplica deopotriva si pretioasei orinduiri, care este „cina Domnului”. Intr-adevar, ce ajunge aceasta orinduire mai bine de o mie de ani? A fost dezbracata de unul din elementele ei cele mai de seama, infasurata intr-o limba moarta, ingropata in mormintul superstitiei si purtind aceasta inscriptie: „jertfa fara singe pentru pacatele celor vii si ale celor morti”. Si chiar cand, pe vremea Reformei, i s-a ingaduit Bibliei din nou sa spuna ceva constiintei omenesti si sa arunce lumina ei vie peste mormintul in care zacea euharistia (impartasania), ce s-a intimplat? Sub ce forma apare „cina Domnului” in biserica lutherana? Sub forma consubstantialitatii. Luther a respins dogma (invatatura) catolica a transubstantierii, a tagaduit ca piinea si vinul se schimba in trupul si in singele lui Hristos, dar a sustinut, in lupta indirjita si neinduplecata cu teologii elvetieni, ca este o prezenta tainica a lui Hristos cu piinea si cu vinul.
Ei bine, trebuie oare ca noi cei de azi sa nu luam „cina Domnului, dupa rinduiala aratata in Noul Testament? Trebuie oare sa adoptam jertfa liturghiei sau consubstantialitatea pentru faptul ca adevaratul inteles al euharistiei pare sa se fi pierdut de catre asa zisa Biserica vreme de atitea sute de ani? Sigur ca nu! Atunci ce trebuie sa facem? Sa luam Noul Testament si sa vedem ce spune el in privinta aceasta, sa ne inchinam cu supunere si respect inaintea autoritatii lui si astfel sa luam „cina Domnului” in dumnezeiasca ei simplitate, luind parte astfel la sarbatoare potrivit rinduielii lasate de Domnul si invatatorul nostru, care a spus ucenicilor Sai – si prin urmare si noua – „Sa faceti aceasta in amintirea Mea!”
2. Dar poate cineva ne va mai intreba: „Nu este mai mult decit zadarnic sa mai cautam infaptuirea adevaratului inteles al Adunarii lui Dumnezeu, cand asa zisa biserica se afla intr-o totala stare de ruina?”
La aceasta raspundem tot cu o intrebare: Daca biserica este in stare de ruina, aceasta ne indreptateste oare pe noi sa fim nesupusi? De vreme ce asa zisa biserica a gresit, urmeaza ca si noi trebuie sa staruim in greseala? Nicidecum. Recunoastem ruina, arboram drapelul indoliat deasupra ei, marturisim caderea, recunoastem partea noastra de vina si tragem consecintele acesteia, silindu-ne sa umblam umiliti si fara zgomot in mijlocul ruinii si totodata recunoscand ca noi insine sintem foarte infideli si nevrednici.
Dar cu toate ca noi am gresit, Hristos n-a gresit. El ramane credincios. El nu se poate tagadui pe Sine insusi. El a fagaduit ca „va fi cu ai Sai in toate zilele, pina la sfirsitul veacurilor”. Matei 18.20 este o fagaduinta tot atit de sigura azi ca si acum 19 veacuri. „Dumnezeu sa fie gasit spunind adevarul si orice om mincinos”. Noi respingem invatatura ca oamenii ar fi indreptatiti sa alcatuiasca biserici si sa puna slujitori in ele. Privim aceasta ca o pretentie lipsita cu totul de autoritatea Scripturii. A aduna o biserica si a ridica lucratori in sinul ei, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. N-a lasat El pe seama noastra sa formam noi o biserica si sa asezam noi lucratori in ea. Fara indoiala, Domnul este plin de mila si de indurare fata de noi; El ne suporta slabiciunile, trecand peste greselile noastre; iar, daca inimile noastre ii sint credinciose – desi lipsite de cunostinta – El nu Se va lasa pina nu ne va aduce la o lumina mai mare. Dar nu trebuie sa facem lucruri impotriva Evangheliei, sub Cuvantca Dumnezeu este plin de har. Tot asa, nu se cade sa incuviintam abaterile, sub Cuvantca biserica se gaseste intr-o stare de ruina. Trebuie sa recunoastem ruina, sa ne bizuim pe har, dar sa umblam intr-o supunere simpla fata de CuvantulDomnului. Acesta este drumul binecuvintarii in orice timp. Ramasita, pe vremea lui Ezra, n-avea pretentie la puterea si stralucirea din zilele lui Solomon, dar se supunea Cuvintului Dumnezeului lui Solomon; si a fost binecuvantata in lucrarea ei. Nu zicea nimeni atunci: „Ne gasim intr-o stare de ruina si prin urmare cel mai bun lucru pe care il avem de facut este sa ramanem in Babilon si sa nu mai incercam nimic”.
Nu, ei au marturisit deschis pacatul lor si al poporului lor si s-au increzut in Dumnezeu. Ei bine, acelasi lucru il avem de facut si noi: sa recunoastem decaderea si sa ne incredem in Dumnezeu.
3. In sfirsit, daca cineva ne-ar mai intreba: „Unde se gaseste acum aceasta Adunare a lui Dumnezeu?” – noi i-am raspunde: „Unde sint doi sau trei adunati pentru Numele Meu”. Iata unde este Adunarea lui Dumnezeu. Avem insa grija sa spunem ca, pentru a dobindi rezultate dumnezeiesti, trebuie sa ne gasim in conditiile puse de Dumnezeu. Cine se asteapta la astfel de rezultate fara insa a implini conditiile cerute, va incerca o dezamagire sigura. Daca nu ne asteptam ca El sa fie in mijlocul nostru; si, daca El nu este in mijlocul nostru, atunci adunarea noastra nu va fi decit o biata afacere a noastra. Dar ni s-a dat deosebita favoare de a ne putea aduna in asa fel, incit sa ne bucuram de prezenta Lui binecuvantata in mijlocul nostru; si, daca-L avem pe El, n-avem nevoie sa punem sa ne prezideze un muritor. Hristos e Domnul propriei Sale case: de aceea nici un muritor sa nu indrazneasca sa-I rapeasca acest loc. Cand Adunarea este strinsa pentru adorare, Dumnezeu este Cel care prezideaza in mijlocul ei si, daca lucrul acesta este recunoscut de toti, suvoiul partasiei cu El, al adorarii si al zidirii va curge fara tulburare, fara piedici si fara abateri.
Totul se petrece intr-o deplina armonie. Dar daca se ingaduie firii pacatoase sa lucreze, aceasta va intrista Duhul si-L va stinge. In Adunarea lui Dumnezeu trebuie ca firea pacatoasa sa fie judecata, cum trebuie ea judecata de altfel si in mersul fiecaruia dintre noi, in fiecare zi.
Trebuie sa spunem de asemenea ca ratacirile si greselile Adunarii nu sint argumente contra adevarului despre prezenta lui Dumnezeu in Adunare, cum nici greselile si ratacirile fiecaruia dintre noi nu sint argumente impotriva adevarului biblic despre locuirea Duhului Sfint in cel credincios.
„Sinteti dumneavoastra deci poporul lui Dumnezeu?” va intreba cineva. Ei bine, nu se mai pune intrebarea daca sintem poporul lui Dumnezeu, ci daca sintem pe terenul lui Dumnezeu. Daca nu sintem, atunci cu cit vom parasi mai curind terenul pe care ne aflam, cu atit va fi mai bine. Ca exista un teren dumnezeiesc, cu tot intunericul si cu toata incurcatura, ar fi greu sa tagaduim. Dumnezeu nu Si-a lasat poporul Sau sa umble neaparat in legatura cu abaterea, cu pacatul.
Si cum putem sti daca sintem pe teren dumnezeiesc sau nu? Foarte simplu: prin Cuvantuldumnezeiesc. Sa punem in fata Scripturii fara inconjur si in chip serios toate lucrurile cu care stam in legatura si sa parasim indata tot ce nu poate sta in lumina Cuvintului dumnezeiesc! Da, indata. Daca ne vom opri sa cugetam prea mult, sa ne tirguim, sa punem in balanta urmarile, cu siguranta vom gresi drumul. Trebuie sa ne oprim, ca sa vedem care este gindul Domnului; dar niciodata nu trebuie sa ramanem pe loc dupa ce am cunoscut acest gind. Domnul nu ne da niciodata lumina pentru doi pasi deodata. El ne da lumina pentru un pas si, daca lucram potrivit acestei lumini, ne da dupa aceea si mai multa. „Cararea celor drepti este ca lumina stralucitoare, care merge mereu crescand pina la miezul zilei” (Proverbe 4.18).
Iata cuvinte care dau curaj sufletului: lumina merge mereu crescand; nu se opreste, nu inceteaza pentru cel care a dobindit-o; dimpotriva, ea „merge mereu crescand” pina ce vom ajunge in lumina desavirsita a zilei celei slavite.
Cititorule, stai tu pe terenul dumnezeiesc? Daca te gasesti pe acest teren, ramii pe el cu toata inima ta! Te afli intr-adevar pe aceasta cale? Inainteaza pe ea cu toate puterile fiintei tale morale! Nu te multumi niciodata cu ceea ce ar insemna mai putin decit locuirea lui Hristos in tine si incredintarea ca esti cit mai aproape de El! Sa nu-ti rapeasca Satan niciodata lucrul acesta, facandu-te sa te multumesti cu ceea ce n-ar fi decit un nume. Cultiva partasia cu Dumnezeu, rugaciunea in taina, judecata de sine! In primul rind, fii cu ochii in patru impotriva oricarei forme de orgoliu spiritual. Cultiva umilinta, bunatatea, duhul zdrobit, gingasia cugetului in mersul tau particular! Cauta sa imbini ingaduinta cea mai dulce fata de altii cu un curaj ca de leu acolo unde este vorba de adevar! Atunci vei fi o binecuvantare pentru Adunarea lui Dumnezeu si un martor bun al gindului biblic ca Numele lui Isus este de ajuns.

One Response to Adunarea Lui Dumnezeu sau Isus este de ajuns

  1. […] înalt prin care înşeală oamenii care se uită la ei. Se mărturisesc pe ei, nu pe Domnul ca şi Cap al adunării, ca şi capăt al […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: