Experiența lui P.Nunn își găsește greu o paralelă în mediul evanghelic românesc, e ca un tratament al unei răceli de care pacientul de cancer nu suferă. Adică, să mă explic: seriozitatea analizei pe care P.Nunn o face scăderilor mediului său nu face ca felul ușuratic în care leagă unii de la noi răni mult mai grele, acestea să pară mai ușoare(rănile). Bănui că m-am făcut înțeles!

Ca și alte adevăruri ”pe hârtie” în mediul este-european există două învățături extrem de neglijate:
1)independența adunărilor locale și
2) preoția tuturor credincioșilor.

Independența adunărilor locale a devenit nimic pentru majoritatea, atunci când s-au înființat uniunile (mitropolii pocăite).
Preoția tuturor credincioșilor a devenit nimic atunci când ”bătrânii” nu au fost recunoscuți cei maturi spiritual din adunare (conform Scripturii) ci tinerei cu diplome și autoritate de la uniune.

Dragul meu, dacă  suferi de cele două boli de mai sus, ele sunt ca și cancerul, ca și cangrena, nu are rost să citești citatele de mai jos. Citatele sunt un tratament al unei răceli pe care, culmea, bolnavii se pare că o abordează cu mai multă seriozitate ca și dumneata cancerul.

Citat 1:
Sunt adunările “singure”(izolate) după voia lui Dumnezeu?
”Trebuie adunarile sa fie interdependente? Termenul “dependenta” contine conceptele de “sprijinindu-se pe” si ” fiind responsabil pentru”. Noi spunem ca un om orb depinde de câinele sau, sau ca un om batran depinde de bastonul sau pentru mersul pe jos. În acest sens, o adunare depinde de Domnul, si nu de alte adunari. Fara câine, orbul este pierdut. Fara baston, batranul va cadea. O adunare spirituala, în crestere si matura, nu trebuie sa depinda (sa se sprijine) pe orice alte adunare. Relatiile dintre adunarile nu sunt bazate pe necesitatea cauzata de liăsa de ajutorare, ci pe beneficiul practic, pe adevarata partasie. Termenul “dependenta” este foarte bine rezervat pentru a descrie relatia noastra personala si colectiva cu Hristos Insusi.

Gasim putine invataturi sau instructiuni în Noul Testament despre relatia dintre o adunare si o alta. Învataturile despre un singur Organism, dupa cum am vazut deja, se refera direct la relatia dintre credinciosi (sfinti), si nu între adunari (vezi pct. 3). Dar, pentru învatatura noastra, putem gasi modele nou testamentale ce apar in formarea noilor adunari. Ei au început sa interactioneze unul cu altul, dar nu exista nici o urma de confederatie sau organizatie de adunari în Noul Testament. Aici putem spune ca o lista de adunari OK poate deveni o reala trambulina pentru plecare. Pe de alta parte, o adunare nu poate pretinde sprijinul Scripturii pentru  fi o adunare “singura”, care se comporta ca si cum ar fi singura reprezentare a Adunarii lui Hristos, neavand, astfel, relatii, sau legaturi, cu alte adunari. Adunarile din Noul Testament au exprimat prietenie si partasie una cu alta.”

Citat 2:
”De ce durerea este atât de acută?

Apostolul a fost un promotor entuziast si iubitor al adunarii, dar el nu a spus: “Caci pentru mine a trai este adunarea“. Pasiunea vietii sale a fost Cristos însusi (Filipeni 1:21). Noi, Fratii, am fost foarte angajati pentru adunarile noastre. Am investit o mare parte din timpul nostru si a resurselor noastre în adunare. Am sacrificat bucurosi o mare cauză pentru a promova cauza adunarii. Ma tem ca multi dintre noi am devenit dependenti de adunarile noastre. Avem nevoie de ele pentru sentimentul nostru de securitate. Avem nevoie de adunarea noastră pentru sentimentul nostru de identitate. Avem nevoie de adunarea noastra pentru viata noastra socială. Avem nevoie de adunarea noastra pentru sentimentul increderii in sine. Fără să ne dam seama, ne-am transformat adunarile noastre într-un bazin care nu poate tine apă. Dar ne e sete! Avem nevoie de bazin. Gândul ca unii ar putea încerca sa ne scoate din bazine, sau ca bazinele s-ar putea sparge, ne provoaca dureri insuportabile. De ce aceasta durere disproportionată? Poate este pentru că noi “L-am parasit” pe Hristos, “izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13). Ar putea ca frustrarea noastra excesivă sa reflecte lipsa noastră de apropiere fata de Domnul Insusi? Din experienta noastra, am învatat sa găsim satisfactie şi suficienţă (Coloseni 2:10) numai în Hristos?”

Citatul este preluat în rugăciunile entuziaste ale fraților după eliberarea lui Petru și Ioan:” In adevar, impotriva Robului Tau celui sfant, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au insotit in cetatea aceasta Irod si Pilat din Pont cu Neamurile si cu noroadele lui Israel,” FA 4:27

Asocierea puterii politice cu cea laică se vede că își găsește un puternic imbold dacă se face ”împotriva lui Isus”.
Chiar dușmanii se împacă atunci când trebuie să lupte împotriva lui Isus. ”Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei. ” Luca 23:12

Dacă mi-ar fi mers bine înregistrarea de duminică din adunare aș fi pus-o, dar pentru că se aude sacadat am pus doar aceste gânduri.

Prin contrast cu acest fel de aparent trainice asocieri apare slăbiciunea lui Dumnezeu: dezbinarea.

Am găsit un articol: Crucea și cărarea vieții, de Sparks din care am scos un paragraf:

”

Focul dezbinării 

Acesta era focul infailibilei dezbinări. Era necesar. Focul întotdeauna găsește lucruri descoperite. Când se întinde, când depășește limitele admise și cuprinde totul, el face o singură deosebire între lucruri: cele pe care le poate arde și cele asupra cărora nu are putere. Focul clasifică lucrurile în aceste categorii; le descoperă, le clasifică, le rezolvă. Priviți în contextul din Luca 12:51 - ”Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare.” El continuă – ”Căci, de acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei“ - dezbinarea pune lucrurile în categoriile cărora le aparțin.

Singura categorie este cea care va rămâne, va rezista și va avansa pentru că este din Dumnezeu. Cealaltă va fi mistuită de foc și pur și simplu va fi inexistentă. ”Focul va da pe faţă lucrarea fiecăruia”, a spus Pavel (1 Cor. 3:13). Focul dezbinării este inevitabil și infailibil! Acela a fost întotdeauna efectul lucrării Duhului Sfânt: de a ne pune acolo unde aparținem. Întotdeauna lucrarea Lui va separa lucrurile. Sunteți pro sau contra? Sunteți de partea Domnului sau împotriva Lui? Mergeți mai departe cu Domnul sau nu mai continuați cu El? Duhul Sfânt urmărește mereu desfășurarea acestor lucruri; El constată unde ne aflăm și ne clasifică, așa că atunci când Duhul Sfânt a lucrat, noi ne aflăm în categorii bine stabilite. Separarea ne-a ajuns și este inevitabilă.
Dragi prieteni, nu este de niciun folos să evităm această dezbinare. Observați, aici se află o afirmație îngrozitoare. ”Am venit să aduc sabia și nu pacea pe pământ” (Matei 10:34), dezbinând chiar familiile și oamenii dintr-o casă. Nu puteți evita acest lucru și nu încercați să o faceți. Dacă mergeți înainte cu Domnul, dezbinarea va avea loc și în lume, se va vedea clar și pronunțat unde ne aflăm. Nu veți fi ajutați încercând să vă protejați și să o evitați, trebuie să cedați în favoarea lucrării Duhului și este un preț scump de plătit în casa voastră să vedeți dezbinarea făcută de Domnul pe tărâmul a ceea ce vrea Domnul să facă – o separare clară în familie, în orice loc, oriunde – pur și simplu nu poate fi evitată. Ea face parte din prețul care trebuie plătit, despre care vom vorbi în câteva clipe.”

sursa: T.Austin Sparks. Crucea și cărarea vieții

Îndurarea se arată prin faptul că am fost iertați și n-am primit (pedeapsa) ce meritam.
Harul se arată prin faptul că am fost îmbogățiți, am primit ceea ce nu meritam.

Îndurarea se referă la aducerea noastră de la ”datori” la iertați de datorie, la zero.
Harul se referă la aducerea noastră de la zero la ”bogați” în cele cerești.

La Fiul risipitor îndurarea s-a arătat când tatăl l-a primit înapoi cu drag.
Harul s-a arătat prin haina, încălțămintea, inelul și ospățul cu vițelul cel gras.

Cu detalii am mai scris despre subiect aici.

Har și îndurare!

Vârstă de oameni după vârstă de oameni.

Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine tot ceea ce este necesar omului lăuntric.
Pildele lui Dumnezeu, descoperirea Sa, descoperirea Fiului Său sunt toate cuprinse în formele și întâmplările Cuvântului, în istoriile atât de ciudatelor lui personaje.
Îl învățăm pe Cristos, pe omul cel nou din istoria lui Abel, a lui Avram, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iosif și a profeților.
Învățăm despre omul nostru cel vechi privind viața lui Cain, a lui Lot, a lui Ismael, a lui Esau, a fraților lui Iosif și a împăraților.

Dar cea mai de seamă și prima învățătură care ne-o dă Cuvântul este : Existența lui Dumnezeu. Primul pas al apropierii omului de Dumnezeu este: ”să creadă că El este” adică că El există.
Și în această privință Cuvântul este complet: dacă socotim vârstele oamenilor de la creație până recent, deducem ușor vârsta lucrurilor create. Nu este o opțiune pentru amatori ci o obligație pentru oricine: ”socotește!” este un imperativ, o poruncă.
Să nu ne așteptă ca oamenii să aibă flerul de a intui singuri această obligație, trebuie să le-o mărturisim, să le-o citim, să-i instruim în ea, e primul pas: creaționismul. Dacă noi nu le spunem atunci cine?
Dacă nu celor cei cunoaștem, atunci cui?
Dacă nu acum atunci când?
Înainte de a-i spune că ”dragă, Dumnezeu te iubește”, (deși Biblia ne vorbește mult de mânia lui Dumnezeu”) ar trebui să știm că în sinea lui cel ce nu crede nu crede nici că ”cel în care nu crede” l-ar putea iubi. Nu crede că câștigă nimic dac-ar crede însă intuiește că ”libertățile” amăgitorului păcat i-ar fi îngrădite. Și atunci ignoranța și-o ea ca cetate, prostia ca scut, neștiința ca steag.
Din această stare de ”înadins se fac că nu știu” numai o scuturare a minții cu niște argumente simple, dar dure l-ar putea face pe om să-și vină în fire.
Să ne folosim din plin de ascuțimea sabiei Cuvântului și în vârful ei, acolo unde începe tăietura, convingerea, pasul întâi al credinței, aceea că ”Dumnezeu este”.
Adică această imagine și verbalizarea ei:

Citat din Didactica Magna:
”26.Acum însă trăim în promiscuitate — cei buni cu cei răi. Dar numărul celor răi este infinit mai mare decît al celor buni. Prin exemple rele, tineretul este atît de mult ademenit încît îndrumările spre cultivarea virtuţii, drept leac împotriva răului, nu au nici o putere sau una extrem de mică.

27. Şi cum ar fi altfel, cînd şi acele îndrumări spre virtute se fac din ce în ce mai rar. Sînt puţini părinţi în stare să înveţe ceva bun pe copiii lor, fie că nici  ei  înşişi n-au învăţat nimic de acest fel, fie că neglijează,  mintea lor fiind ocupată cu altceva.

28. Şi între învăţători se găsesc puţini care ar fi în stare să insufle tineretului ceea ce este bun, într-un mod potrivit. Iar dacă există vreodată unul, atunci e acaparat de vreun satrap ca să-l folosească în particular pentru ai săi (copii).  Şi astfel, comoara lui nu-i revine poporului.

29. Aşa se face că restul tineretului creşte fără îngrijirea cuvenită, ca  şi copacii sălbatici, pe care nimeni nu-i plantează, nu-i udă, nu-i altoieşte şi nu-i face să crească drept. Iată cum moravurile  şi obiceiurile sălbatice  şi nestăpînite cuceresc lumea, oraşele mari  şi mici, toate casele  şi pe toţi oamenii ale căror trupuri  şi suflete, se irosesc într-o totală zăpăceală. Dacă ar apărea astăzi din nou între noi Diogene, Socrate, Seneca sau Solomon, n-ar afla  nimic nou faţă de ceea ce era pe timpul lor. Iar clacă Dumnezeu din cer ni s-ar adresa nouă, el nu ne-ar spune decît ceea ce  spunea pe atunci:  „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut…”  (Psalm  14,2).

30. De aceea, de orice neam ar fi oricine care poate să dea vreun sfat sau să născocească ceva, ori ar putea prin gemete, suspine, plîns sau lacrimi să implore pe Dumnezeu în orice chip pentru ca tînăra generaţie în creştere să fie cit mai bine îndrumată, acela să nu tacă, ci să dea sfat, să gîndească şi să se roage,’„Blestemat fie cel ce va face ca orbul să  rătăcească din drum!” a zis Dumnezeu (5. Moise 27,18).”Blestemat să fie şi acela care, dacă poate să întoarcă pe un orb din rătăcire, nu-l întoarce. „Vai aceluia care va sminti pe unii dintre aceştia mici”, spune Hristos (Matei 18, 6, 7). Vai deci şi celui care poate să înlăture pierzania şi nu o face! „Dumnezeu nu vrea ca asinul sau boul rătăcitor prin cîmpie şi pădure, sau zdrobit sub povară, să fie părăsii, ci să fie ajutat chiar dacă nu vei  şti cui aparţine, şi chiar dacă vei şti că este al duşmanului tău”  (2. Moise 23, 4, 5. Moise 22, 1). Oare să-i placă lui Dumnezeu cînd noi vedem în rătăcire nu animale lipsite de raţiune, ci creaturi inteligente, şi nu numai una sau două, ci lumea întreagă, să trecem nepăsători fără să le întindem mina? Nicidecum!

31. „Blestemat fie tot cel ce, cu înşelăciune, face opera Domnului cu nebăgare de seamă, şi blestemat fie tot cel ce-şi fereşte sabia lui de sîngele Babilonului!” (Ieremia 48, 10). Putem spera oare că vom scăpa de pedeapsă dacă tolerăm cu nepăsare îngrozitorul Babilon al coruperii noastre? Scoate sabia, tu cel ce eşti încins cu ea sau cel ce  ştii în ce teacă zace ascunsă şi, ca Jehova să te binecuvînteze, ajută la distrugerea Babilonului! ■

[....]Voi aţi înţeles că  răni din om nu poate fi mai bine preîntîmpinat decît dacă se preîntîmpină în fragedă tinereţe, că  nu  se  pot  planta  mai  cu  succes  copăcei care vor dura o veşnicie, decît dacă plantăm şi creştem tinere lăstare; că nimeni, nu poate să zidească mai cu succes Sionul în locul Babilonlui, decît atunci cînd pietrele cele vii ale Domnului — copiii — vor fi de timpuriu tăiate, cioplite, netezite şi încorporate construcţiei cereşti. Aşadar, daca dorim să avem biserici, state  şi gospodării bine aşezate  şi înfloritoare, atunci trebuie — înainte de orice — să punem în ordine şcolile noastre si să le facem să înflorească, ca ele să devină adevărate ateliere vii ale umanităţii, răsadniţe ale bisericii, statelor  şi ale gospodăriilor. Numai aşa şi nu altfel putem să ne atingem ţelul nostru. ”

Două arme, două mijloace ce asigură victoria: sângele Mielului și Cuvântul Mărturisirii.
Din moment ce sunt garantate, toate celelalte pot fi neglijate.
Nu-mi propun să am pretenția de a epuiza bogăția de înțelegere a acestui text, nici de a fi exclusiv în înțelegere.

Îmi propun să aduc o încurajare în a ne folosi deplin de drepturile de copii ai Domnului, de cetățeni cu sfinții, de oameni din casă. De a beneficia mai cu curaj de ”promisiunile lui nespus de mari și scumpe” pentru a deveni părtași firii dumnezeiești.

2 Corinteni 10:4 ”Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Știm că întăriturile sunt izvodirile minții.

Ce este sângele Mielului? Este prețul răscumpărării noastre. Îl găsim pe ușciorii ușilor în Gosen, îl găsim vărsat la picioarele altarului sau folosit la ispășire, la sfințire, la stropire. ”….spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Cristos” pentru a ne curăți conștiința de faptele moarte, cea mai mare necurăție: faptele moarte=neprihănirea proprie.

Dar este și mai mult. Intrarea în prezența lui Dumnezeu a marelui Preot se făcea obligatoriu cu sânge. Sfințirea atât a lui ca Preot cât și a cortului s-a făcut cu sânge. Acel sânge vorbea de ispășirea morții Fiului dar și de bogăția Testamentului lăsat.
Din această bogăție am primit doar arvuna, nu totul, dar această arvună (arabbon=avans în greacă) este copleșitor mai mult decât nimic. Prin iertare nu am devenit din datori achitați(la zero), ci din datori, îmbogățiți. De felul cum înmulțim această mică parte (credincioșia în lucrurile mici) depinde încredințarea celor mari (răscumpărarea moștenirii dobândite) în Împărăția ce se va arăta. ”În El am fost făcuți moștenitori”, în acest contract, testament, sunt clauze legate de dreptul nostru de intrare slobodă, de acces la Har, de ajutor în vreme de nevoie, în ziua cea rea. Și la urma urmei, nimeni nu ”merge la război pe cheltuiala sa”.
Dreptul de acces liber la Har este garanția biruinței noastre. Acest drept ne-a fost deschis ”prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,”. Este o ”intrare” prin Duhul, El s-a adus jertfă prin Duhul, adică drumul spre cruce a fost în puterea Duhului, ”s-a adus jertfă pe sine” și nouă ni se cere ca ”prin duhul să facem să moară faptele trupului”. Biruința începe de la Har, din fața Scaunului Îndurării, ”noi vorbim din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos”, vorbim „vorbiri învățate de la Duhul”. Toate acestea, tot acest drum, această cale din locul Preasfânt este stropit și curățit prin sângele Mielului, prețul nespus de mare, așa că în apropierea mea de Dumnezeu nu voi putea fi, neglijent, leneș, flegmatic sau ușuratic în lucrurile cerești. Pe flancurile drumului nostru spiritual, pe ușciorii porții strâmte e sânge, e suferință, e preț greu. Prețul mare vorbește de vinovăție mare. Tragismul păcatului nu poate fi înlăturat de chicoteala unei decizii sau de entuziasmul unei încălziri mistice, ci numai prin pocăință.
Sângele Mielului pretinde părtășia suferințelor Lui, cunoașterea Învierii, cunoașterea lui și a părtășiei suferințelor Lui. ”Simt plăcere” spunea apostolul: ”De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în 
strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare. ” 2 Corinteni 12:10 Din această stare începe biruința. Din starea în care ”nu și-au iubit viața.”

Ce este Cuvântul Mărturisirii lor?

Este scopul final al trăirii încă în trup. ”evanghelia să slujească de mărturie”. Lauda Gloriei Harului Domnului Isus se arată în forma cea mai  potrivită și plăcută lui Dumnezeu atunci când gurile copiilor Lui îi mărturisesc Numele.
Nu putem vorbi despre mărturisire, mărturie, fără să ne amintim de Chivotul Mărturiei. Purtarea chivotului a adus multe biruințe. În chivot (un fel de sicriu, simbol al morții, de fapt al Domnului Isus răstignit) se afla …viața: toiagul ce înfrunzise și rodise, mana ce nu se strica și tablele legii, acestea se numeau împreună: mărturia.
Mărturia Cuvântului Său ce ne umple mintea și ne vine în mod ordonat și la timp potrivit spre a mărturisi,  exprimarea verbală a vieții Celei noi, lucrată înăuntrul nostru de Duhul Sfânt, crescuți fiind în El, poate fi cu seninătate considerată ca țel de orice creștin, fără să se teamă că greșește. Verbalizarea, facerea auzită a acestor realități ne poate garanta că la sfârșitul trăirii în carne vom fi întâmpinați cu ”bine slugă bună” și vom putea spune fără stresul unor agende neîmplinite: ”m-am luptat lupta cea bună”.
Mai mult despre mărturie: ”Urmând mărturia!”

Concluzie: n-avem a ne teme de oameni, de conspirații și de defăimări. Este în Isaia o promisiune plină de speranță:”Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.” Isaia 54:17

Să rămânem la aceste două arme (de la stânga și de la dreapta, de lovire și de apărare), cu o așa moștenire n-avem a ne teme de nimic. Să dezbrăcăm (ca David armura lui Saul) ”faptele întunericului și să ne înarmăm cu armele luminii”.
”Înarmați-vă și voi cu același fel de gândire” Care fel? ”Cristos a suferit în trup”.

Har!

Cum l-am cunoscut?

Eram acum 6-7 ani la Munchen la o expozitie internationala. Eu aveam intalniri, sotia pierdea vremea prin standuri.
La un moment dat mă sună soția că a cunoscut o familie de olandezi credincioși….
Pur și simplu, două credincioase, soția mea și soția lui Andre s-au întâlnit, s-au privit, au zâmbit și au intrat în vorbă. S-au recunoscut una pe alta ca credincioase după…aspectul exterior.
Soția, cu trei limbi ”la putător” a fost puțin intimidată de familia care vorbea fluent patru: olandeza, engleza, germana și franceza.
Am găsit o limbă comună, inițial germana, apoi engleza și ne-am bucurat de cunoștință.

Ne-au relatat bucuria lor de după anul 1989 când încărcau tiruri după tiruri cu cărți (GBV), Biblii și ajutoare pentru Romania. Multe ne-au mai spus.  Ei fac parte din acele vechi familii de frați (brethren) cu mulți copii și cu o dedicare totală pentru lucrul lui Dumnezeu. Născuți în Olanda, trăiesc în Germania, cu rude și relații în Anglia și Franța, cu afaceri în toată Europa, birouri înclusiv în Scandinavia și Ungaria(reprezentant în Romania), fratele mi-a devenit dintr-o dată un consilier foarte bun. Apreciez însă înainte de toate credincioșia și smerenia lor. Slăvit să fie Domnul!

Săptămâna trecută am fost la o afacere în Suedia. Întâmplător aproape de orașul unde avea biroul firma fratelui Andre.
Nu era în Suedia dar s-a simțit dator să-mi scrie zilnic, sfaturi, întrebări, mare ajutor.
Ultima dată mi-a scris azi:

“Dear brother……

[.........]

[..........] 

You had a safe journey back home?

I hope to travel to Poland next week to the exhibition: [......]

So actually there are some unrests in your country;

So we have to pray for the governments;

Sending my warm greetings in our Lord, Who will establish His reign one day,

He is the Lord of Lords and King of Kings.

But the opening of the seven seals will be terrible for this earth;

André [.....]“

Mi-am amintit de scrisoare lui trecând acuma seara prin centrul orașului unde șiruri lungi de jandarmi înconjurau o galerie în marș.  Să ne rugăm pentru guverne! Al României, al Ungariei, al Greciei, ale țărilor slabe sau tari.

Ce pot să facă guvernele? Când nu sunt bani datorită strâmtorărilor și limitărilor existențiale, schimbarea de guvern sau de președinte nu cred că va face decât să adâncească răul. Corupția își are originea în inima omului. Și firma la care lucrez așteaptă bani de la altă firmă ce lucrează 95% pentru guvern. Ne amână și plătesc cu țârâita. E un rău general.

Fratele Andre se roagă și el pentru guvernul României. Și pentru al altor țări. Nu pentru că are afaceri peste tot(nu iubește banii) ci pentru că știe că stând pe un butoi de pulbere cum este economia și politica mondială, acesta poate exploda indiferent din care parte i se apropie fitilul.

Mi-a dat bucurie scrisoarea fratelui Andre, se roagă pentru guverne, dar inima lui este legată de Cel care are o impărăție împotriva căreia nu se pot face mitinguri, are o domnie nu datorită că l-am ales noi și va veni fără ca cineva să i se poată opune. Sfârșitul apropiat al acestei creații se dovedește a fi teribil, inima noastră să fie ancorată prin credință de nădejdea ce pătrunde dincolo de perdea, în cerescul lăuntric al omului ascuns al inimii, în Harul căpătat spre înmulțire, asupra căruia să veghem ca să nu pierdem rodul muncii noastre!
Vino Doamne Isuse!

La aproape 93 de ani s-a retras dintr-o  lucrare fără salariu, fără să facă pauză și fără pensie.

Prieten în tinerețe cu W. Nee, Poul Madsen a continuat în Danemarca  o lucrare la care a fost chemat, un ogor nou.

A învățat pe alții Cuvântul lui Dumnezeu, a editat timp de peste 60 de ani revista ”Spre țintă”, a ținut evanghelizări. Totul nu în numele unei ”lucrări” sau fundații sau cult, ci în Numele Domnului Isus.

La sfârșit nu a lăsat ca o instituție să continue lucrarea lui, nu a lăsat lucrarea moștenire urmașilor săi.

Pur și simplu a terminat, a mulțumit și…așteaptă cununa.

Înțelept sfârșit. Bun de luat exemplu.

Iată un paragraf din editorialul ultimului număr:

”…..Am editat această revistă pentru mai mult de 60 de ani. Acesta estE de asemenea, o pricină de recunoştinţă. Eu nu am cunoscut pe nimeni altcineva, nici nu am auzit de  altcineva care să fi făcut o atât de lungă muncă de redactare. Ei bine, ma uit inapoi la multe lucruri pe care nu le-aș aproba astăzi, dar acestea nu-mi micșorează mulțumireA. Acum îmi dau seama că nu mai am forță pentru asta. Mai mult decât atât, orice lucru își are timpul ei, și această revistă. Ea nu trebuie să continue. Desigur, vor spune cei buni prieteni, în cel mai bun sens că ei nu pot fără această revistă, mai ales fără notele biblice. Acest lucru nu este adevărat. Un creştin nu este legat prin ceva sau de ceva, a se vedea Evrei. 10.34.
Mulțumesc pentru toți acești mulţi ani cât mi-a fost permis s-o editez. Mulțumesc  pentru mulţi care au contribuit la costul scoaterii ei.
Multumesc!
Nimic altceva decât MULȚUMESC!”
Poul Madsen

sursa: http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/Mures-Agentia-Ocupare-Fortei-Munca_0_626937531.html

Pentru cine cunoaște și crede Cuvântul și Voia lui Dumnezeu acest anunț este tragic.
Teoretic, Taina lui Cristos, Adunarea este supusă unei autorități de altă natură, una pământească, nu cerească. Practic eu sunt ferm convins că cei ce au dat acest anunț n-au nici cel mai mic habar despre administrarea acestei taine, deci tragicul e mai mic.

Pentru cine cunoaște legea statului anunțul nu este straniu deloc. Orice post vacant trebuie anunțat la AOFM, se dau amenzi pentru abateri.

Ar trebui să fie un semnal alipirea acestor concepte. Din moment ce nimeni nu se sinchisește, se pare că tuturor li se pare normal ca o biserică, exact ca orice firmă să-și caute angajați, să-i plătească și să-și facă treaba.

AVERTIZARE

Dacă faci parte din acea biserică din Ocna Mureș sau dintr-o astfel de ”biserică” și vezi  abaterea de la Cuvânt, cred că ar trebui să-ți reconsideri locul și chemarea. Babilonul religios nu poate fi vindecat. E timpul să desțelenești un ogor nou, fără să fi angajat prin AOFM și fără pungă sau traistă.

Ca orice chestiune care cade ca un răspuns greu și de auzit și de suportat cu consecințe cu tot, nu m-am grăbit să-i răspund. M-am rugat și am păstrat întrebarea în inima mea. Fiind în călătorie cu o parte din familie conducem alternativ eu cu soția. În timp ce ea conducea acum câteva zile, eu îi citeam psalmi. M-am bucurat….dar să fac o introducere:

De ce muzică?
Muzica e poezie pe melodie. (Nu discutăm aici despre fanfare, sunt chimvale prea zăngănitoare, arame prea sunătoare ca să le acceptăm biblic.) Iar pe cei ce voiesc să discute nebiblic îi invit să caute un x mic în colțul din dreapta sus al acestei pagini, să dea click pe el…la revedere. 
N-ai dat click…deci discutăm biblic: OK.
Muzica e poezie pe melodie.
De ce poezie și nu proză? 
Diferența o dă rima.
Rima ușurează învățarea.
De ce să adăugăm melodie?
Melodia ușurează și mai mult învățarea, reținerea, memorarea, redarea.

Scopul muzicii este unul didactic. Să transmită ușor învățăturile.

Asta am găsit în Psalmul 47:7 (trad GBV 1989) ”Cântați psalmi pentru învățătură”. Drept e că nicăieri n-am găsit să cânte pentru gâdilirea urechilor.
Am mai găsit în Psalmul 49:4”Îmi voi pune învățăturile pe harfă…”

Compar învățătura sub formă de cântare (chiar și lauda sau rugăciunea este un mijloc de zidire) cu o farfurie cu mâncare. Cuvintele sunt mâncarea, melodia este farfuria. Decorarea farfuriei nu face mâncarea mai gustoasă iar decoratorul de farfurii nu este bucătar. O învățătură bună este ușor de transmis sub formă de poezie, este și mai ușor sub formă de cântare.
Personal am învățat ”Sola Gratia” din cântarea ”Numai Harul”, despre venirea Domnului din cântarea ”Vine Domnul” sau despre atotsufieciența Cuvântului din cântarea ”Eu am un scump Mântuitor”. Le cântau ”treziții” prin anii 70 iar eu le stiu de atunci.

Ce e prea mult strică.
A transforma o cântare simplă cântată spre zidire într-un motiv de etalare a omului vechi cu sofisticatele lui cunoștințe muzicale face ca scopul cuvintelor să fie deturnat.
Cine pune interpretarea pe primul loc întoarce farfuria cu fundul în sus.
Melodia deasupra, învățătura dedesupt. Adică fără.
Așa rămâne numai farfuria (melodia) și deșarta slavă a deșertului interpret.
Aici intră și interpretările pe voci, corurile și în genere toată industria muzicală îndelung trudită.

Ce rămâne de făcut în adunare?
Puțin din punct de vedere muzical, oricum nu muzica e capul adunării ci Domnul Isus:
”dacă unul dintre voi are o cântare”,
”învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești”.
Mai sunt câteva versete.
Suficiente ca să ne facă să compunem unii pentru alții poezii, să ne învățăm unii pe alții prin cântări, să cântăm cu mulțumire în inimile noastre(la aceasta am fost rânduiți).
Insuficiente ca să îndreptățească uriașa industrie muzicală pocăită, dezvoltată ca o tumoră pe locul unde ar fi trebuit să fie mădulare vii.

Dragii mei, meditați puțin: nici măcar cântarea în comun nu apare expres menționată în Nooul Testament. (nu vreți biblic, vedeți x-ul din colț). Este scris: ”dacă unul dintre voi are o cântare”, eu înțeleg de aici că trebuie s-o cânte. Iar când zice să ne învățăm și sfătuim între noi cu cântări cred că tot la ”câte unul” se referă, nu la cântat în cor sau comun.

Nu eu am scris Biblia. Dacă găsiți altceva, deschideți-mi mintea, arătați-mi, eu n-am găsit.

Unde mai puneți că unii au un motiv în plus să dea drumul la rug, ”ereticul are ceva cu cântarea în comun”.
E un loc de discuții aici, am rostit, n-am dat cu bâta. Comentați aici nu pe la colțuri.

A scris aici unul care a cântat în viața lui la:

-chitară, blockflote, trompetă, basfligorn, corn englezesc

și în:

-cor mixt, cor bărbătesc, cor de tineri, fanfară și orchestră,

Concluzie: consider că hotarul între cântare și muzică este simplitatea. Numai crucea lui Cristos poate omorî în noi orice tendință de ridicare a capului omului vechi prin lucruri care să-i aducă slavă. Festivalurile de muzică, ”concursurile”(derivate strict din darwinism), corurile, orchestrele sunt toate dincolo de această graniță.
Frați de mai demult au scris despre aceste subiecte cu multă înțelepciune.
Au însă cei de astăzi măcar doza necesară de înțelepciune a prețuirii înțelepciunii altora?
Nu cumva arunca mâncarea cea bună din vasul de lut pentru vasul pictat dar gol?
Vezi și:
http://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/14/muzica-in-adunari/
sau: http://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/12/artistii-crestini-blestemata-muzica-pe-bani/

Har!
d, SE

PS Sunt sigur că subiectul nu este închis, mai are nuanțe, ce este fără nuanțe este aspectul crucii, să nu ne scape din vedere.

Nu.

Deci peste aceste cuvinte putem sări la citire….?…!…?…!
Sau nu cumva învățătura primită de mulți, (roșcovele) a dus la o stare care nu este ”evlavie”, o stare de saturație, de mulțumire de sine, de lipsă a nevoii mângâierii?
Când între motivațiile acțiunilor minții și dragostea de obiecte din lume este o plasă de iubiri și adorații, omul firesc este pe deplin ”mângâiat” de vederea lor, de folosirea lor, de cumpărarea lor, de ”încercarea” lor(testarea). A obiectelor, a lucrurilor făcute, lucrate, trudite.
Mintea rămâne astfel fără rod, într-o adorare prostească a lucrurilor din lume, a celor lucrate de om și prin ele se închină făpturii în locul Făcătorului.
Măcar cel ce ”sărută mâna sau patrafirul părintelui” se închină la ceva făcut de Dumnezeu”: la om, nu că ar fi mai puțin vinovat, dar parcă o mai aiurită nebunie este consumerismul, comercialismul, religia inventată în sec XX și cizelată în XXI, închinarea la obiecte făcute de ”făptură” în noile temple numite mall-uri.
Aceste gânduri mi-au rămas din citirea cărții ”Vremea sfârșitului” de Cristian Moisescu, un fiu al proorocilor, demn de numele care le poartă, unul mare de creștin și unul mic, al tatălui său pământesc.
M-a bucurat citirea cărții lui. Eram pe drum, soția conducea și eu îi citeam pasaje lungi. Ore multe, binecuvântări calde.
Comercialismul, bisericismul și alte cuvinte noi și necesare au fost generos dăruite acestei atât de oropsite limbi române de către fiul unui dușman al poporului de dânsa vorbitoare. Cărbuni aprinși!
Mai stăruia fratele într-un subiect: răpirea celor credincioși.
Bine prezentat subiectul, probabil voi posta pasaje din carte.
Sunt în călătorie, nu am cartea la mine dar un subiect îmi amintesc. E vorba de Isaia 24:20 ”păcatul lui îl apasă”. Apăsarea păcatului, presiunea la care omul lăuntric este supus datorită forțelor externe, din omul de afară este simțită de toți cei ce nu și-au pierdut simțirea spirituală.

Există două domenii distincte: lucrurile făcute (obiectele, lumea fizică) și cele rostite, în special Cuvântul lui Dumnezeu.
Amestecarea interesului, a dragostei de cele două produce mari confuzii. Obiectele nu merită nici cea mai mică dragoste, doar un interes egal cu mărginimea vremelniciei cărora ele slujesc.
Întreaga dragoste ne trebuiește primordial focalizată pe ideile, cuvintele și apoi roadele spirituale (dragoste,, bucurie, etc.) ce cresc din rădăcina, din Stânca, din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai ales că întruparea Lui a ”umblat printre noi”.
Pe El îl așteptăm din ceruri. Este atât de aproape!
Să nu fim înșelați de filosofia unei așa numite evoluții tehnologice. E alfabet fără Omega și fără Alfa, nu știe unde merge, nici de unde vine, nici cine l-a pornit și nici nu se gândește că va fi oprit. E prăpastie această pârtie de gândire, nu schiați pe acolo.
În spatele fiecărei admirate invenții stau ani de trudă, mulțimi de oameni drogați de muncă, lucruri care nicidecum nu merită admirație. Sfârșitul lor este duhoarea putreziciunii din fiecare sicriu, viermii de dedesupt și viermii de pe deasupra, cum spune Scriptura.
Evoluția tehnologică n-a dus cimitirele la faliment, nici spitalele, nici ospiciile, ci le alimentează cu noi victime ale viselor  năruite. Iubirea de lucrurile din lume este perdeaua de ceață ce ne împiedică de multe ori și pe noi de a ne bucura de câteva ore pe zi răscumpărate spre a fi dedicați Cuvântului, părtășiilor frățești, Harului!
Când conștientizăm această capcană începem să simțim presiunea ”puterii păcatului” ce lucrează în ”trupul acesta” ca o chestiune de adânc impas, ca apostolul: ”o nenorocitul de mine”.
Avem nevoie să fim mângâiați cu aceste cuvinte. Unii pe alții!
Har!

d,JKG, SE

Unul din aceștia este doctorul Florea(pseudonim). E o lecție în această postare.

Citez din jurnalul lui:

”Într-o zi a venit după mine căpitanul Popa că: “To’a'şu’ colonel Ene doreşte să vorbească cu ‘mneast’ă, m-a trimis cu maşina să vă aduc!”. M-am dus şi după politicoasa introducere după acelaşi tipic şi după scuzele de deranj, obligatorii şi ele, m-a rugat să dau o referinţă despre doctorul Giurgiu:

- Sînteţi colegi… Vă vizitaţi!… îmi spuse el drept argument. Nu a trebuit să mă gîndesc mult ca să-l refuz:

- Sîntem colegi, ne vizităm, dar nu am ce referinţă să dau despre el. Aveţi serviciu de cadre, are şef de secţie, aveţi colaboratori de încredere…

S-a întunecat la faţă colonelul Ene. Politeţea i-a dispărut ca luată cu mîna. Au început să curgă ameninţări, replici jignitoare… Cînd am văzut că nu am altă ieşire, am acceptat să scriu o referinţă despre Ovi, cum îi spuneam amical doctorului Giurgiu. Ca să-mi scriu referinţa liniştit, căpitanul Popa m-a condus într-un birou izolat, traversînd însă mai multe camere. Mare mi-a fost mirarea văzînd cum într-una din ele, la o masă, dr. Stavăr scria ceva de zor. Desigur, nu era un protocol operator, pentru că aşa ceva nu se scrie la securita­te, ci chiar în sala de operaţie. Uimirea mea a fost însă şi mai mare, văzînd că într-o altă cameră se mai afla un coleg al doctorului Giurgiu, dr. Greabu, alt chirurg, scriind absorbit, complet aplecat asupra foii de hîrtie. După ce ne-am privit bine la faţă unii pe alţii, ca să ne ştim şi să ne bănuim de acum înainte reciproc, mi-am scris şi eu referinţa despre Dr. Giurgiu.

Cînd am fost aproape gata, a venit Ene să o citească. Pe măsura lecturii îl vedeam congestionîndu-se, ca pînă la urmă să izbucnească:

- Nu e bună! Trebuie să scrii alta! Pe negativ…

- O referinţă mi s-a cerut, una v-am scris… Este prima şi ultima, orice s-ar întîmpla! i-am răspuns şi eu la fel de furios, uitînd că trebuie să mă controlez. Dar ieşirea mea avu efect:

- Bine, vom vedea! Nu discuţi nimic cu doctorul Giurgiu… Despărţirea a fost mizerabilă. Eu i-am spus încă o dată părerea mea despre instituţia al cărei slujitor fidel este, iar el mi-a rîs în nas, spunîndu-mi aceleaşi vorbe puţin măgulitoare despre tagma noastră medicală:

- Ai văzut cît sînteţi de mari? Vă strivim ca pe nişte păduchi! Am plecat furios, pentru că avea dreptate. Oare ce eram, decît nişte păduchi? Spre seară, la ora contravizitei, l-am luat pe Ovi de pe secţia de chirurgie şi am urcat în Dealul Tîrgului, am lăsat maşina în parcare şi am luat-o prin pădure, i-am spus totul. Era tare abătut şi descurajat, parcă nici nu mă asculta. Mi s-a părut chiar speriat. Am vrut să-l încurajez, să-i spun ceva care să-i dea putere:

- Nu te necăji, Ovi, nu au ce să-ţi facă, pe mine mă ameninţă de ani de zile! am bravat, deşi numai eu îmi cunosc lehamitea, decepţiile, gîndurile…

Cuvintele mele nu avură darul de a-i insufla încredere. La despărţire, mi-a mulţumit stins, îngîndurat…

Peste un an, căpitanul Popa a fost internat cu forţa la psihiatrie, unde Dr. Nica executa cu fidelitate ordinele securităţii.Treceam pe acolo din cînd în cînd, chemat la consult. Îl salutam pe Popa, întrucît îl cunoscusem înainte. Un timp nu mi-a răspuns la salut, apoi mi-a zîmbit, ca o dată să mă oprească şi să-mi amintească tot episodul acela cu doctorul Giurgiu:

- Ştiţi de ce vă spun asta? m-a întrebat el deodată, privindu-mă fix.

- Nu! i-am răspuns, cu ochii la capul lui mare, plin de neuroni bine educaţi, dar prost stăpîniţi, din moment ce ajunsese aici.

- Pentru că, spuse el apăsînd pe fiecare cuvînt, pentru că atunci v-aţi dus la doctorul Giurgiu şi i-aţi spus totul. Dar el cînd a dat referinţe despre dumneavoastră nu v-a spus nimic!

Văzînd cît de puternic tulburat sînt, el adaogă zîmbind:

- Nebun este acela care spune adevărul sau cel care nu-l înţelege?”

Jurnal de lagăr liber, Corneliu Florea, Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1987 , pag 165-166

Concluzie

Sunt situații când nu poți, n-ai cum să poți să explici altora lucruri care duc la pierzarea lor. Tu le vrei binele, ei te mușcă!
Cei ce-i vor pe ei captivi, îi asmuță împotriva ta, iar tu n-ai cum să le explici că dușmanul e comun. De dragostea lor îți vine să taci.

Iar ca să închei cu o învățătură spirituală:

-avem de rămas în cele ale harului, ale cerului, ale Cuvântului. Când inima noastră nu coboară din Ierusalim suntem apărați, invulnerabili,  dacă acceptăm invitațiile la dialog ale tuturor felurilor de Sanbalați, Tobii și Gheșemi devenim vulnerabili și …așa cum zicea doctorul: ”Oare ce eram, decît nişte păduchi?”
Noi avem de adus o mărturie, mărturia Domnului Isus, El nu este în mai multe feluri.
Avem de adus această mărturie chiar dacă majoritatea n-o înțelege, însă mângâietoare este concluzia din titlu: ”cine-i nebunul?”
În fața lui Dumnezeu, să rămânem ”nebunii” care spunem adevărul, chiar dacă din fața oamenilor ce nu-L înțeleg suntem  alungați.
Har!

Scopul: A face o diagramă a societăţii creștine deschise pentru „mai mult” în experienţa religioasă.

Caz de studiu: Sincretismul religios și trezirea aduse de Solomon.

Locul: S-a întâmplat la Ierusalim, dar „trezirea” a fost repetată în multe alte locuri. Ultima dată s-a semnalizat prezenţa ei la Băile Felix unde sincretismul religios al unor elemente diverse din Africa de Sud, din Portland și din alte „centre religioase” ale lumii contemporane a reușit să câștige adepți să să entuziasmeze mase semnificative de închinători idolatri.

Timpul: Veacul X înainte de venirea Mântuitorului Unic, dar experienţa a fost prelungită permanent de-a lungul secolelor în mijlocul unui popor ce vrea să şchiopăteze de amândouă picioarele.

Protagoniștii: Atunci au fost închinătorii vechi, ce au rămas lângă Cuvântul neschimbat, în opoziție cu închinătorii noi, ce au manifestat deschidere pentru „revelația nouă” și pentru vânturile noi de învățătură și închinare. Atunci a fost Ahia în opoziție cu Solomon. Astăzi sunt predicatorii și credincioșii ce au rămas cu fidelitate în credința dată sfinților odată pentru totdeauna în opoziție cu cei care își schimbă teologia și închinarea invocând revelație nouă, cum sunt, de exemplu, străjerii și Iosif Țon, penieliștii și Lucian Oniga, etc.

Diagrama: O paralelă simplă dar sugestivă între idolatrii din vremea lui Solomon și idolatrii actuali din lumea evanghelică a românilor care acceptă fără discernîmânt revelațiile noi și practicile religioase noi aduse din Africa și din alte locuri infestate de erezie de falșii apostoli și prorooci ai vremii noastre.

Tabloul: O masă mare de oameni este adunată în curtea Templului ridicat cu ani în urmă şi cu multă fală de Solomon. Acelaşi Templu unde Dumnezeu promisese ca urmare a rugăciunii memorabile a ctitorului că se va descoperi oricărui om ce va veni să Îl caute. Un crainic cere mulţimilor să facă tăcere, pentru a putea auzi anunţul important ce îl va face.

CRAINICUL: Fiii lui Dumnezeu, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste. Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte! Cu multă bucurie anunţăm sfinţirea unui alt chip înălţat de împăratul Solomon pe muntele din faţa Ierusalimului, şi anume chipul dumnezeului Moloh. Toţi locuitorii sunt invitaţi să participe la serviciul de sfinţire şi dedicare! După jerfă şi după închinare participanţii pot lua parte la masa de dragoste ce se va servi pe înălţime în compania fecioarelor de la Templu!

AHIA: Am auzit bine? Împăratul Solomon sfinţeşte chipul lui Moloh, urâciunea Sidonienilor şi a Amoniţilor? Şi oamenii sunt îndemnaţi să participe la jertfe idoleşti şi la o închinare ce implică destrăbălare?

CRAINICUL: Străine, tu eşti singurul care nu cunoşti schimbările pozitive ce au avut loc în Ierusalim de câţiva ani? Unde ai fost, când Împăratul nostru a avut revelaţia care a dus la revoluţionarea închinării şi la trezirea neamului nostru închistat în dogme religioase şi în legalism? Unii îl acuză de inconsecvenţă, dar el este purtătorul unui steag care este mult iubit de noua generaţie. Alţii cred că şi-a pierdut minţile, dar Solomon nu a dovedit niciodată mai multă înţelepciune şi practicalitate ca în aceste zile de trezire spirituală. Te întreb din nou: Tu eşti singurul care nu cunoşti schimbările pozitive experimentate în închinare în ultimul timp?

AHIA: E adevărat că am trăit retras în pustie câţiva ani, dar despre ce schimbări vorbeşti? A fost schimbată Slava Dumnezeului nostru cu slava unor chipuri cioplite? Şi a fost abandonată Revelaţia unică, veşnică, suficientă, în favoarea „descoperirilor” unor proroci ce practică autoînşelarea?

CRAINICUL:  Străine, se poate să nu îţi aminteşti de înţelepciunea dată de Yahweh lui Solomon? Ei bine, Solomon, fiul păcii, datorită acestei înţelepciuni a făcut pace între poporul nostru şi popoarele din jur. La ora actuală ne închinăm toţi lui Dumnezeu, şi o facem într-un spirit al vieţii noi revărsate de Dumnezeu peste toţi închinătorii săi pe care i-a chemat din toate popoarele din jur. Sfinţirea chipului lui Moloh este o altă dovadă a închinării aduse lui Dumnezeu în diversitate. Trezirea care o experimentăm de o vreme la închinare este dovada că noua poziţie teologică este justificată. Înainte de această trezire închinarea era prea plicticoasă, lipsită de exaltare și excitare, dacă vrei. Erai obligat să mergi la Templu, să aduci jertfe care să îţi amintească mereu de păcat, să contemplezi un Dumnezeu sfânt, sfânt, sfânt… Era prea legalistică închinarea aceea. Noi vrem cântece, dans şi voie bună! De-abia de când practicăm închinarea în diversitate, încorporând ceea ce este mai bun din religiile popoarelor vecine, de-abia de atunci experienţa închinării a devenit plăcută. Noi am numit locul închinării noastre Peniel, căci suntem convinși că fața lui Dumnezeu ne este binevoitoare și strălucește peste noi. De fapt Solomon nu a făcut altceva decât să reactualizeze doctrina marelui om al lui Dumnezeu, Balaam, care ne-a transmis cu sute de ani în urmă că putem câștiga lumea la adevăr dacă ne deschidem față de cei din lume participând cu ei la ritualurile pe care ei le îndrăgesc. De fapt  Și unde mai pui că toți proroocii vorbesc de bine acest experiment al închinării în diversitate.

AHIA: Eu nu ştiu nimic din Legea lui Yahweh de o asemenea închinare în diversitate. Tora spune foarte clar: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi numai lui să-I slujeşti! Să nu-ţi faci chip cioplit…! Să nu puneţi numele dumnezeilor străini pe buzele voastre…

CRAINICUL: Vezi, Solomon ne-a învăţat că există un singur Dumnezeu. Unii îl numesc Yahweh, alţii Baal, alţii Moloh, alţii Milcom. Numele nu contează, căci Dumnezeu este unul singur. Toţi oamenii se închină aceluiaşi Dumnezeu. După cum nu contează numele ce i se dă,  tot astfel nu contează forma sub care e reprezentat sau modul în care i se aduce închinare. Ideea pe care tu o aperi cu înverşunare este învechită şi primejdioasă, deoarece a dus la neînţelegeri şi războaie. Ea înseamnă dispreţ şi condamnare pentru religia atât de frumoasă şi bogată a popoarelor din jur.

AHIA: Dar Însuşi Dumnezeu condamnă religia şi închinarea popoarelor vecine, când a spus în Legea Sa: Să nu vă luaţi după urâciunile popoarelor din jur… Să nu vă duceţi după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor din jurul vostru… Dacă vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât că veţi muri…

CRAINICUL: Tu nu pricepi, deoarece te poticneşti în litera care omoară.  Ce Îl împiedică pe acest Dumnezeu care ne-a vorbit prin Moise să ne vorbească şi astăzi şi să adauge la revelaţia ce ne-a dat-o iniţial? Poziţia ta este total lipsită de graţie sau carismă. De fapt, dacă ai veni la închinare, ai vedea că Dumnezeu vorbeşte acolo prin mulţi proroci, care vin din partea lui Moloc sau Milcom sau Chemoş. Aceşti proroci au vestit dinainte că evreii vor renunţa la rigiditatea lor şi vor îmbrăţişa un cult deschis înnoirii. Unii consideră că Solomon a făcut concesii esențiale care știrbesc religia adevărată a lui Yahweh, dar toți ar trebui să știe că Dumnezeu l-a ales pe Solomon tocmai pentru o astfel de deschidere în practicarea închinării. De fapt ar trebui să te întrebi serios: „Ce ai făcut tu , care îl critici pe Solomon în comparație cu ceea ce a făcut Solomon pentru poporul lui Dumnezeu și pentru lucrarea Împărăției lui?” Bănuiesc că vei înceta să îl critici pe un mare om a lui Dumnezeu, pentru că nu se conformează concepțiilor tale înguste! E timpul să te alături corului de prorooci care au înțeles lucrarea lui Dumnezeu și s-au alăturat trezirii ce are loc în poporul, sau mai bine zis în popoarele Domnului.

AHIA: Dumnezeul lui Israel nu se poate contrazice. El a interzis închinarea la dumnezeii altor popoare şi consideră această închinare o urâciune. Acei proroci sunt falşi şi induc în eroare masele mari care participă la o astfel de închinare.

CRAINICUL: Nu ai nici un drept să limitezi pe Dumnezeul adevărat susţinând că El s-a revelat numai prin evrei. Se poate să nu ştii ce a spus profetul David? El a proorocit tocmai despre această schimbare când insuflat de Iahweh a spus: „Tu mă scapi din neînţelegerile poporului; mă pui în fruntea neamurilor; un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus…” Cum crezi că a împlinit această prorocie Fiul Împăratului David? Prin acţiunile ce au rezultat în urma deschiderii faţă de noua revelaţie. De când Solomon a lansat această revelaţie a Dumnezeului unic ce este slujit sub diverse nume, tensiunile cu neamurile din jur au dispărut. La urma urmei, era o mândrie prostească din partea noastră să considerăm că numai noi avem adevărul şi celelalte popoare sunt pe calea pierzării. Doctrina Dumnezeului unic slujit sub diverse nume a creat armonie şi înţelegere între noi şi toate neamurile ce ne înconjoară. Ce altă dovadă a acceptării acestei închinări de către Iahweh mai vrei, decât faptul că aduce înfrăţire între popoare? După roade se cunoaşte adevărul unei doctrine. Şi roadele pozitive ale acestei doctrine le poţi constata personal.  

AHIA: Eu ştiu că Dumnezeul nostru ne-a ales dintre celelalte popoare tocmai pentru a-I sluji Lui în mod exclusiv, şi în felul acesta să aratăm popoarelor din jur adevărul mântuitor care le poate scoate din întunericul idolatriei şi politeismului. Noi trebuie să îi aducem din întuneric la lumină, neluând parte la lucrările întunericului, ci mai degrabă osândindu-le.

CRAINICUL: Acest bigotism conjugat cu intoleranţa nu a dus niciodată la ceva bun. Solomon ne-a învăţat să fim înţelegători şi iubitori, să vedem ce este bun în practicile religioase ale altora.

AHIA: Refuzul nostru de a condamna închinarea falsă îi va condiţiona pe oameni să nu mai fie în stare să distingă adevărul. O astfel de incapacitate îi va face să rămână cu religia lor falsă şi să experimenteze în final distrugerea. Dumnezeu vrea ca nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă!

CRAINICUL: Din nou, se vede că nu ai ţinut pasul cu noile dezvoltări în teologie. Ideea unui Dumnezeu mânios, ce aruncă pe oameni în iad este barbară. Solomon este înclinat să creadă că şi Diavolul va fi mântuit. Prin urmare ideea unui foc veşnic este depăşită şi ea.  Dumnezeu este dragoste, şi tocmai de aceea a fost introdus cultul Astarteei, aşa zisa zeiţă a dragostei, pentru a inocula închinătorilor ideea că Dumnezeu îi iubeşte şi îi acceptă cu modul lor particular de închinare. Este o idee reprezentată frumos printr-un copac cu multe ramuri – eternul feminin. Astfel, femeile au ajuns să contribuie substanţial la noul tip de închinare. Muzica toată a fost lăsată în seama lor. Psalmii, imnele plicticoase au fost înlocuite cu refrene relaxante. Odată cu muzica nouă femeile au introdus veşmintele sumare şi baletul. Câtă graţie în noua închinare! S-a abandonat rigiditatea instaurată de Asaf şi fiii lui Core. Moartea spirituală a fost înlocuită cu noul râu de viaţă.

AHIA: Religiile popoarelor din jur sunt o urâciune! Zeii şi zeiţele acestor popoare sunt o insultă adusă Dumnezeului adevărat, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, care s-a revelat în Scripturi, condamnând vehement orice închinare idolatră.

CRAINICUL: Vreau să te avertizez, că nu e permis să te exprimi în felul acesta. Noile prevederi ale curţii interzic bigotismul religios şi discreditarea altor religii. Dacă continui să vorbeşti astfel, vei fi fie anatemizat, fie aruncat în temniţă. Asemenea discursuri incită la ură, şi Solomon este ferm hotărât să menţină pacea creată prin felul nou de închinare! Te invit să participi la jertfa adusă lui Moloh, vreau să zic Yahweh-Moloh, să vezi cu ochii tăi părtăşia frumoasă şi înălţătoare cu ceilalţi închinători.

AHIA: Închinarea aceea este păcat, este nelegiuire, e încălcarea Cuvântului lui Dumnezeu, este o urăciune…

CRAINICUL: De ce eşti negativist? De ce te opui trezirii experimentate de popoarele lui Dumnezeu? De ce nu consideri practicalitatea noii revelaţii şi a închinării la Dumnezeul unic slujit sub diferite nume? De ce să manifeşti ură, când poţi manifesta deschidere şi acceptare?

AHIA: Nu voi participa niciodată la închinarea idolatră. Nu există nimic pozitiv în acest sincretism religios. Cât voi trăi voi condamna acest mod de închinare degenerat și păgubitor. El va atrage în final mânia lui Dumnezeu.

CRAINICUL: Te compătimesc! Nu eşti în stare să înţelegi spiritul veacului şi să te ridici la înălţimea noii chemări manifestând dragoste…  Dat fiind că nu înțelegi felul în care lucrează Dumnezeu, aducând revelație nouă și un duh nou de închinare, ești condamnat să rămâi adeptul unei închinări depășite și înțepenite în legalism.

autor necunoscut(deocamdată), sursa: http://radoinicolae.blogspot.com/2012/01/sub-alchimia-noii-inchinari.html

Destinatari:
Prima are ca destinatari pe ”copilașii mei!” 1 Ioan 2:18-22
”Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri.  Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfînt, şi ştiţi orice lucru.  V’am scris nu că n’aţi cunoaşte adevărul, ci pentrucă îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr.  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. ”
A doua pe ”unii din copii tăi”, 2 Ioan 4, adică ai alesei doamne (probabil adunări, (vezi 3 Ioan 9)
” M’am bucurat foarte mult cînd am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr,”
A treia este adresată doar lui Gaiu. ”Presbiterul (Sau: bătrînul.) către preaiubitul Gaiu,”

Intensitatea apostaziei(lepădării de credință):
De observat și creșterea în intensitate a descrierii apostaților.
În 1Ioan sunt doar amintiți: 2:18 și 4:1-3
În 2 Ioan aproape jumătate epistola 7-11 îi descrie pe apostați
În 3 Ioan  sunt lăudați doar Gaiu și Dimitrie, influența lui Diotref este covârșitoare.
Și azi e tot așa! Acei lupi îngrozitori de care le vorbea Apostolul Pavel fraților bătrâni din Efes în portul Milet sunt precursorii ierarhiilor clericale de astăzi, a piramidelor de autorități cu nimic mai bune ca cele păgâne, lucruri care numai falsifică adevărata Adunare și o fac să rămână o binecuvântată Taină a lui Dumnezeu. Ferice de cine iese afară din acel sistem odios, în afara taberei, la El.

Îl laud pe Domnul şi pentru faptul că mi-a dat o soţie care să-L iubească întâi pe El, iar pe mine să mă înţeleagă, să fie supusă şi ascultătoare. O viaţă întreagă am avut deplina unitate duhovnicească. Ea a purtat şi poartă împreună cu mine ocara lui Hristos. Avem adunare nouă în casa noastră. Domnul Isus a spus că adunarea Lui începe de la doi!… Suntem noi doi: eu şi soţia mea, avem Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, cântarea de laudă şi frângerea pâinii în fiecare întâia zi a săptămânii. Mărturisim şi aşteptăm venirea Lui, recunoaştem Trupul Domnului Hristos şi iubim frăţietatea cu dragostea adevărului.
Am fost învins de cei mulţi, pentru că au fost mai tari, nu pentru că au fost mai buni! Dar am rămas ROB AL LUI HRISTOS!”

Istoria unui rob al lui Cristos, pag 454-455

Istoria unui rob al lui Hristos, citat de la pagina 453

Ieri a fost înmormântat fratele Băbuț.
I-am urmărit înmormântarea pe net iar astăzi aveam programată dinainte o vizită la un alt fost ”întemnițat al lui Cristos”.
Ne-a bucurat cu vorbe înțelepte.

Una: ”Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.” Ps. 39:9
Alta: ”Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”  Zaharia 3:17
Și ultima: cea de sus, cu roșu:să fim ”proști în ce privește răul”.

Le-am luat după logica Booleană(nu e din teologie).
Avem 4 posibilități:
-să fim înțelepți în ce privește binele, recomandat
-să fim înțelepți în ce privește răul, extrem de tentant dar nerecomandat, vedem mai jos de ce.
-să fim proști în ce privește binele (nerecomandat, se numește ignoranță, se tratează prin învățare, învățarea lui Cristos)
-să fim proști în ce privește răul, recomandat
Ispita de a fi înțelept în ce privește răul e mare.
Nu merită răul să aibă parte de vecinătatea și atenția înțelepciunii, e o atenție nedemnă. Înțelepciunea iese umilită și răul   rămâne tot rău. Răul nu se tratează cu înțelepciune, ci atât răul cât și binele  (intrate în mintea omului prin cădere) se tratează prin răstignirea firii vechi, a omului vechi ce-și face graficele pe aceste coordonate: bine-rău. Omul cel nou are alte coordonate: viu-mort.
Termenul tradus ”proști” în context are înțelesul de: simpli, ignoranți, netentați de motivații și ambiții păcătoase.
Mai pe scurt, lipsiți de dorința de a trata răul cu înțelepciune. Slava acestei vecinătăți să-i rămână binelui.
Răul, bășcălia se tratează cu ignorare, răul n-are slavă.
Legat de idolatriile și vrăjitoriile ce le vor găsi în Canaan, evreii au fost avertizați ca nici să nu-i intereseze cum se fac. Să fie ignoranți față de acestea.

”….care poartă pentru alții vini de care nu-i de vină.

încrezându-se-n dreptate, înviere și lumină…”

Vina de care n-a fost de vină a fost același articol 209 din Codul penal, ”….crimă de uneltire împotriva ordinii sociale….”. Parcă e din procesul Domnului Isus: ”tulbură norodul”, ordinea socială.
Citiți:
N-ați prea auzit de acest frate, nu e de mirare.
După cum spunea William macDonald, lumea preferă ”profeţii falşi care se conformează sau cei adevăraţi care sunt morţi.”

Din cartea fratelui Mia, despre Relu Băbuț:
”Am aflat că în colonia Salcia, la brigăzile de lucru sunt doi dintre fraţii din lotul meu, Harap Dumitru şi Băbuţ Teodor. M-am informat unde sunt, în ce barăci, şi am aflat în ce baracă era Relu Băbuţ. Într-o seară, după întoarcerea lor de la lucru, m-am strecurat până la baraca lui, nu fără riscuri, cu o cană de lapte într-o mână şi în cealaltă cu o bucată bună de pâine. Ce ar fi putut fi mai bun pentru un deţinut flămând? Am ajuns la patul lui, în faţa lui, dar el nu m-a observat. Stătea şezând pe patul lui din rândul de jos, cu capul în mâini şi cu coatele pe genunchi, şi încet cânta un şlagăr pe care îl auzisem şi eu de mult, din muzica uşoară românească şi astfel l-am putut identifica mai bine: “Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii…” Mi-am dat seama că gândurile lui zburasera departe la soţia lui şi la cele trei fetiţe… şi l-a cuprins un dor de acasă. Şi eu aveam lăsaţi acasă cu trei ani în urmă soţia cu trei copilaşi şi al patrulea pe drum. Nu ştiam încă dacă soţia a supravieţuit în urma celei de a patra naşteri, după prezicerile sumbre ale medicilor, şi ce anume aveam, vreo fetiţă mult dorită de noi? Era o taină…

Când şi-a deschis ochii şi a văzut darurile aduse, ochii i s-au umezit de lacrimi de bucurie şi surpriză. A băut laptele, căci aveam nevoie de cană, care era în dotarea mea de la staţionar, şi pe furiş în noapte m-am strecurat înapoi fără să fi fost observat şi prins de vreun gardian, care nu m-ar fi iertat. Ca să faci binele se cere uneori sacrificiu şi risc. “Doamne, ajută-mă să trăiesc aşa toată viaţa şi păstrează-i pe cei dragi ai mei sub paza Ta binecuvântată.””

citat, pag 443:
”Eu L-am invatat pe Hristos-Domnul, în sensul ca să pierd totul şi să mă cheltuiesc pe mine însumi pentru Evanghelie şi pentru fraţi. N-am căutat niciodată funcţii, loc înalt şi cu vază, am vestit Cuvântul Evangheliei fără plată, cu riscul vieţii şi al libertăţii, oriunde, în orice vreme. Am fost ca înviat din morţi din Şeolul comunist, am trecut prin atâtea laboratoare ale dezumanizării, încât nu mi-a rămas altceva decât „Isus Singur”, „Hristos-Domnul şi El Răstignit”! Am fost şi sunt fericit să port semnele răstignirii mele împreună cu El, cu atât mai mult cu cât acestea îi incomodeaza pe creştinii molateci, laşi şi superficiali, şi îi exasperează pe farisei şi făţarnici. Din fragedă tinereţe am primit conştienţa faptului că nu sunt produsul nici unui sistem religios, deoarece, acolo unde s-a ridicat omul şi sistemul, eu am fost respins. Am înţeles că Dumnezeu are pe pământ o singură Biserică, un singur popor, un singur tărâm al Lui pentru adunarea sfinţilor Săi răscumpăraţi, care începe de la doi sau trei, în Numele Domnului Hristos, iar cultul practic al sfinţilor în adunare este în totul după Sfânta Scriptură şi după cuvintele Domnului Isus (1Corinteni 14:26; Ioan 4:23-24).” Mia Iovin, Istoria unui rob a lui Hristos, pag 443

citat de la pag 24:
” Toate religiile, confesiunile, superstitio, superstiţiile, sectele, raţiunile, schismele, haeresis, ereziile şi alte raţiuni deosebite numite oricum, care au fost, sunt şi vor fi din partea Domnului, toate şi-L fixează ca scop, ca obiect pe Dumnezeu, zicând că-L preamăresc şi, în cele din urmă, drept pricină, [zicând] că ele în acest fel se descurcă cu toate ale lor. Sunt bune atât scopul, cat şi finalitatea; apoi însă greşesc toate, chiar şi acelea ce posedă în mâna lor sfânta scriptură, înţelegând aci pe cei de confesiune romană, augustană, helvetă şi grecească, numiţi în ungureşte, în genere şi una câte una, incorect, papistaşi, luterani, calvini, de rit grecesc (în Transilvania îi putem adăuga şi pe unitarieni), zicându-şi fiecare din ei creştini, cum nici nu sunt mai multe religio, credinţe, ci numai Christiana religio, credinţa creştină, aşa cum Hristos instruise cândva biserica, la început, atât pe vremea când avea trup, cât şi după înălţare, prin Sufletul Său Sacru şi prin apostolii săi; fiecare din ele se laudă zicând că este aşa; dar, ceea ce, după cum a zis însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 13:34, 35, ar fi semnul suprem al religiei creştine, iubirea reciprocă, nu; dimpotrivă, se urăsc, se prigonesc de moarte, ba chiar pretind că, cu cât se urăsc mai vârtos, cu atât e fiecare mai pe placul lui Dumnezeu, cum a zis-o însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 16:2. Ei uită spusele Sfântului Ioan, Epist. 1, 3:10 şi 4:16, 20, 21, ale însuşi Domnului Nostru Hristos, Matei 22:37- 40.
In al doilea rând, greşesc prin aceea că toate întrecerile, toate disputele lor sunt următoarele: care religie îl cunoaşte mai bine pe Domnul, iar nu care îl iubeşte; care e mai temător de el, care înţelege şi explică mai bine sfânta scriptură, voinţa ei, ca şi: care se supune mai bine prin viaţa sa, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel, Tit. 2:12.           Atitudinea blajină nu are preot separat, biserică aparte, dar care este religia ce se încinge la o întrecere cu alta, pentru o atitudine blajină? Ar fi bine ca, pe cât religia e mai curată, raţiunea de la Dumnezeu mai pură, pe atâta să fie mai curată şi viaţa; dar, zău, nu ştiu dacă chiar şi aceia ce se laudă cu numele de evanghelici şi reformaţi se pot lăuda cu viaţa lor evanghelică, reformată.
În rândul al treilea, ei păcătuiesc prin faptul că, uitând ce spune domnul nostru Hristos: Ioan 4:24, Isaia 66:1 si urm. Osea. 6:6, Isaia 1:11 şi urm., Mica. 6:6-8, care execută mai cuminte şi mai cu bune forme riturile exterioare ale cinstirii lui Dumnezeu, ei se ceartă pe tema aceasta, lăsând la o parte grosul legii, dreptatea, mila.şi credinţa, Matei 23:23, ca şi dreapta smerenie, Matei 18:4, Psalmi 131:2.
Iar în al patrulea rând, ei păcătuiesc prin aceea că dau importanţă multor praznice, ceremonii, rugi, posturi, recepţii şi alte lucruri născocite de oameni, ca să obţină fericirea, şi, zicând că acelea sunt obligatorii prin porunca lui Dumnezeu pentru suflete, se transformă pe sine şi alte animale create în camarazi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; dar să vadă ce scrie în Matei 15:1-10, Colos. 2:21, 23, Tim. 1, 4:1-4. Vera religio est veri Dei vera cognitio cum vero dus cultu, timore, et eiusdem ac proximi vero amore conjuncta [Adevărata religie este adevărata cunoaştere, a adevăratului Dumnezeu şi cultul său cel adevărat, respectul său şi legarea de adevărata sa iubire, ca şi a aproapelui]; adică: religia sau credinţa cea adevărată este legată de cinstirea Cea adevărată, de respectul, cel adevărat al Domnului celui adevărat şi de dragostea cea adevărată faţă de acelaşi Dumnezeu, a omului şi a semenului său.

Am isprăvit.
Nici un om, fie el afundat în orice fel de rătăcire, chiar şi ateul, nu trebuie urât, ci compătimit, iubit, şi trebuie convertit nu prin forţă, ci prin cuvinte Inimoase, prin dragoste, şi chiar cel ce suduie, deşi trebuie lovit cu piatra, nici atunci  nu trebuie dojenit, ci trebuie să-ţi fie milă de el, să-l deplângi, să te rogi pentru el. Asta e legea lui Hristos, a creştinilor. Matei 23:34, Faptele apostolilor 6:60. Aş putea da multe note separate pentru vera religio, dar scurtez şi astfel închei cu religio.
Citeşte locurile mai sus citate și dedică-li-te, mai cu seama la Ioan 4:24, 7:17, 13:35; Matei 15:9, 28:2-4. Religio quo minus humani sapit, olet et viret, eo verior est; ergo quae minimum vel nihil humani habet, verissima est [Cu cât credinţa (religia) are mai puţin gustul, mirosul şi culoarea omului, cu atâta e mai adevărată. Așadar, cea mai adevărata este cea ce are cel mai puţin sau nimic omenesc]. Credinţa sau religia este cu atât mai adevărată, cu cât se află pe ea mai puţin gust, mai puţină aromă și culoare umană; cu cât îţi abstragi mai mult mintea sau pe tine însuţi de trup, de lume, cu atât te apropii mai vârtos de Sufletul ce sălăşluieşte într-o lumină de neapropiat.

Dumnezeu nu poate fi văzut, mai cu seamă în trup. Tim. 1, 6:16;Exod. 33:20. ( Cu cât îţi itribui mai puţin, cu atât mai adevărat zici, Tim. 1, 1.-17. Cu cât te iubeşti mai puţin pe tine însuţi, cu cât iubeşti mai puţin lumea, cu atâta îl iubeşti mai mult pe Dumneaseu și seamănu-ți Ioan 4:20,21.

Să se aşeze laolaltă cu dragoste lumea creştinilor, să dezbrace religia de veşmântul ei făcut cu scrânteli, sulemenit, plin de mosc, născocit de sine însăşi, adică să-i ia tot ce a adăugat ea de la sine, în schimb să-i dea îndărăt tot ce i-a luat, veşmântul alb, candid al adevaratei iubiri şi umilinţe, şi îndată va ieşi la iveală mireasa lui Hristos, religia celei dintâi biserici. Din lumea creştină trebuie îndepărtate numele de papistaş, luteran, calvin, grec, arian sau unitarian. Toţi să fim creştini şi astfel putem nădăjdui şi în convertirea păgânilor necreştini, a mahomedanilor, a evreilor; va fi precum zice Sfântul Pavel, Colos, 3:11 , Așa și atunci se va face un staul, o turmă, un păstor, Isus Hristos.

E un lucru cumplit mai ales în rândul confesiunilor romană, augustană, helvetă, ele se  înţeleg în tot ce e necesar pentru gloria lui Dumnezeu şi fericirea sufletului, și totuși ce comite una împotriva celeilalte, pentru găselniţele omeneşti, şi, ceea ce e şi mai cumplit, ce comit protestanţii unii cu alţii, de dragul a două sau trei subtilităţi de școală certărețe. Miserere Domine, miserere nostri! [Ai milă, Doamne, ai milă de noi!]”

Religia. Exact aşa cum există numai două lumi, aşa există numai două religii. Religia lumii pune interesele personale în frunte şi învaţă mântuirea prin fapte bune sau caracter bun. Are o formă de sfinţenie, dar neagă puterea ei.

Manifestă o toleranţă mare faţă de fiecare credinţă, cu excepţia Evangheliei adevărate şi faţă de fiecare creştin, cu excepţia creştinului fundamentalist.

Abandonează Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, lăsându-se pradă nisipurilor nestatornice ale opiniei umane. Nu există nimic absolut; totul este relativ.

ÎI înlocuiesc pe Dumnezeu cu umanismul, crezând că omul este stăpânul destinului său şi conducătorul sufletului său.

Caută să reducă la tăcere pe adevăraţii profeţi. Sunt preferaţi profeţii falşi care se conformează sau cei adevăraţi care sunt morţi.

Lumea religioasă a fost cea care L-a crucificat pe Domnul gloriei. A te înhăita cu ea înseamnă a-L trăda pe Cristos.

Domnul Isus este în afara acestui sistem monstruos, si El îsi cheamă urmaşii să umble despărţiţi de el. Ei trebuie să meargă înainte la El, în afara taberei, purtând ocara Sa (Evrei 13:11-14). Aceasta include despărţire de amestecul ecumenic nedumnezeiesc de creştini si necrestini atât de obişnuit în creştinătatea de azi.

Da, în toate aceste domenii, un ucenic trebuie să aibă locul său în afara ordinii existente a lucrurilor. Puterea sa constă în separarea sa de lume. Arhimede a spus că el ar putea mişca lumea dacă ar avea un punct de sprijin în afara ei. La fel ar putea creştinul, dar trebuie să fie în afara lumii.

Sfârșit

Şi, oricum, este mai bine ca poporul lui Dumnezeu să călătorească prin lume incognito. „Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1b). Când va veni Cristos, noi vom apărea cu El în glorie (vezi Coloseni 3:4). Aceasta se va întâmpla destul de devreme pentru a fi pe toate paginile ziarelor. James Denney a spus-o bine: „Nici un creştin nu trebuie să-şi dorească altceva decât să-şi umple pe cât de discret posibil locul în viaţă pe care i l-a dat Dumnezeu. Cu cât mai puţin notorii suntem, cu atât mai bine pentru noi.”

O emisiune de ştiri este mai precisă decât îşi dă seama când anunţă: „Vă oferim lumea la fiecare 30 de minute.” La fel este postul de televiziune cu sloganul: „Aducem lumea în casa voastră.”

Educaţia.
Ce să mai spunem despre educaţie? O anumită parte este de dorit si necesară. Dorim ca tinerii noştri să fie bine educaţi. Dar cuvântul emblemă în această propoziţie este „bine”. Aşadar, creştinul trebuie să umble pe o cale strâmtă. El trebuie să despartă ceea ce este de valoare de ceea ce este josnic, trebuie să mănânce carnea de pui şi să scuipe oasele.

Educaţia seculară este astăzi un haos. Autorităţile experimentează fiecare sugestie aiurită care apare şi nu reuşesc să predea ceea ce este de bază. Când publicul devine conştient de eşecul sistemului, educatorii strigă cerând mai mulţi bani. Nu de mai mulţi bani au ei nevoie, ci de mai multă înţelepciune.

Lumea refuză să ofere educaţie care nu este stricată. Amestecă faptele cu ficţiunea. Prezintă teoriile drept adevăr. Refuzând recunoaşterea Creatorului, ea atribuie proiectarea şi ordinea „naturii”. Se laudă cu liberalismul ei, dar este în mod vicios intolerantă fată de Biblie sau fată de ceea ce învaţă Biblia. „Orice idee majoră şi filozofie care modelează lumea de acum este opusă creştinismului din Noul Testament şi are intenţia de a-l şterge de pe faţa pământului.”

Creştinul nu poate să trăiască separat de lumea afacerilor. Simplul fapt de a trăi îl implică în ea. Pentru a se elibera de ea ar trebui să iasă complet din lume. Totuşi, el o poate folosi, fără a abuza de ea (i Corinteni 7:31). El poate să lucreze, să cumpere şi să vândă fără a adopta metode dubioase. El poate fi sare şi lumină la birou, în prăvălie sau în fabrică (Matei 5:13-14). El poate refuza să-şi compromită mântuirea pretându-se la orice L-ar putea dezonora pe Domnul Său. Desigur, există anumite ocupaţii care nu se cuvin unui creştin; el nu se poate implica în nici o activitate care să fie ilegală sau care fizic ori moral ar putea dăuna altora.

Cultura.
Apoi există lumea culturii – lumea artei şi a muzicii. Desigur, nu există nimic de obiectat împotriva umanismului. Nimic greşit? Fundaţia Naţională pentru Arte, subvenţionată de către Guvernul Federal, a finanţat o pictură cu portretul lui Isus Cristos într-un cadru atât de josnic, atât de repulsiv, că nu se poate descrie în cuvinte decente. De asemenea, versurile din mare parte a muzicii sunt sugestive, provocatoare şi obscene.

Dar ce se poate spune despre arta şi muzica care înalţă? Un sfânt se poate bucura de talentele pe care Dumnezeu le-a dat altora, dar el se află aici pentru o afacere mai mare decât aceea de a fi un cunoscător de artă fină. Atâta timp cât sufletele mor de dorinţă pentru Evanghelia lui Isus, el trebuie să se concentreze asupra a ceea ce este de valoare eternă. Când Pavel a vizitat Atena, centrul culturii, el nu a fost impresionat de Panteon sau de Templu. El a fost îndemnat să relateze lucrurile măreţe ale Celui care 1-a chemat din întuneric la o lumină minunată.

Care este mărturia biblică asupra acestui subiect?

Isus a spus: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, Slujitorii Mei s-ar lupta” (Ioan 18:36).

Pavel a spus: „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4).

Ioan a spus: „Toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19).

Exemplul Domnului Isus este împotriva participării politice. El a avut o relaţie de opoziţie cu această instituţie. Apostolii nu au recurs la politică. Ordinul primit de ei a fost de a merge prin lume şi de a predica Evanghelia.

Cetăţenia fundamentală a creştinului este cerească. (Filipeni 3:20). Obligaţia sa faţă de guvernarea pământească este de a se ruga, de a plăti şi de a fi supus.

Scopul lui Dumnezeu în acest veac nu este reforma politică, ci să scoată dintre naţiuni un popor pentru Numele Său (Fapte 15:14). Întrebarea este: „Vom urma noi ordinea Sa de zi?”

Problema de bază din lume este păcatul. Numai Evanghelia se poate ocupa cu succes de aceasta. Metoda lui Dumnezeu este spirituală – naşterea din nou.

Politica este coruptă prin propria sa natură. Dacă particip, îi acord votul meu de încredere. O astfel de încredere este complet nejustificată. Au trebuit sute de ani pentru a i se dovedi eficacitatea, şi care a fost rezultatul?

Înscrierea creştinilor în politică nu a fost bună. William Kelly a spus: „Creştinii nu s-au amestecat niciodată în guvernarea lumii decât spre dezonoarea lui Cristos şi spre propria lor ruşine. Ei au fost chemaţi acum să sufere cu Cristos; ei vor domni cu El. Chiar dacă El încă nu Şi-a asumat puterea Sa mare pentru a domni.”

Încă nu a venit timpul să domnească creştinii. Va veni, când Cristos se întoarce ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. Când cei din Corint au acţionat ca şi când deja ar fi domnit, Pavel i-a îndreptat. El dorea ca ei să domnească în aşa fel, încât el şi ceilalţi apostoli să poată domni cu ei. Dar în timp ce corintenii, figurativ, îşi purtau coroanele în balcoanele din amfiteatru, apostolii arătau ca oamenii din arenă, condamnaţi la moarte, un spectacol pentru lume, şi erau trataţi ca drojdia pământului (1 Corinteni 4:8-13).

Este o falsă aşteptare să crezi că se vor îmbunătăţi condiţiile din lume (1 Timotei 4:1-3; 2 Timotei 3:1-5). Atât Biblia, cât şi ştirile zilnice resping o astfel de noţiune.

Creştinul găseşte puterea să se separe de lume (2 Corinteni 6:17). Nu putem niciodată să ne mişcăm atât timp cât facem parte din ea. Marea noastră resursă este rugăciunea. Noi putem face mai mult prin rugăciune decât pot face alţii prin politică. Noi putem vedea transformări miraculoase de vieţi umane. Putem duce bărbaţi şi femei în împărăţia lui Dumnezeu. Avem balanţa puterii în lume. De ce să schimbăm aceasta cu un sistem falimentar cum este cel al politicii?

Cartea a fost publicată la editura Lampadarul de aur. Vă prezint aici capitolul 9: Diferite fețe ale lumii.

Lumea controlează orice aspect al comportamentului uman, cu excepţia bisericii creştine adevărate. Există lumea politicii, a afacerilor, a culturii, a mediilor de comunicaţie, a educaţiei, a distracţiei si chiar a religiei. Toate acestea pot părea foarte atractive pe dinafară, dar în spatele scenelor sunt corupte. Politica este coruptă prin însăşi natura sa; este un sistem de escrocherii, mită şi compromisuri. Afacerile sunt corupte, pline de practici lipsite de etică. Cultura este coruptă; glorifică sexul, nuditatea si nihilismul. Mediile de comunicaţii sunt corupte; ele prezintă în mod agresiv crima, violenţa, scandalul şi perversiunea, în timp ce tratează decenţa şi nobleţea cu un dispreţ studiat. Educaţia este coruptă; glorifică înţelepciunea umană, care după secole s-a dovedit a li ea însăşi falimentară. Distracţia lumii este coruptă; într-o lume a fanteziei idolatrizează prostituţia, perverşii, ciudaţii. În anumite sensuri, lumea religioasă este cea mai rea dintre toate; duce lumea pe calea presărată cu flori a infernului, cu iluzia că se pot mântui prin faptele lor bune şi prin caracterul lor bun.

În ea, dar nu din ea

Am spus că lumea controlează orice aspect al comportamentului uman, cu excepţia adevăratei biserici creştine. Din nefericire adesea afectează chiar şi biserica. Un observator ager al scenei curente a spus: „Am căutat biserica şi am găsit-o în lume. Am căutat lumea şi am găsit-o în biserică.”

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Francis Schaeffer a avertizat:

„Acomodarea la spiritul lumii în era noastră este cea mai grosolană formă de lumesc, potrivit definiţiei corecte a cuvântului. Şi, din nefericire, astăzi trebuie să spunem că, în general, instituţia evanghelică s-a acomodat formei spiritului lumesc aşa cum îşi găseşte ea expresia în ziua de azi… în sensul cel mai de bază, insti­tuţia evanghelică a devenit profund lumească.”

Şi Wordsworth a scris:

Lumea este prea mult cu noi; târziu sau devreme, primind şi cheltuind, ne irosim puterile.

Redau mai jos pasajul în care descrie cu detalii ”convertirea” ortodocșilor români din Ardeal la catolicism.
Lucrurile se petrec în anul 1701. Austria a învins pe turci și s-a impus în Transilvania nu fără o puternică opoziție locală mai ales din partea nobilimii majoritar reformate.         Cu armata austriacă au intrat în Ardeal și iezuiții. Contrareforma era în floare, iezuiții ”converteau” la catolicism tot ce se putea. Cu maghiarii reformați era mai greu, universitățile reformate aveau influență puternică, aproape 200 de ani de la reformă au statornicit îndepărtarea de idolatrie. Dar viclenii iezuiți și-au îndreptat atenția spre românii ortodocși. Primul pas: un mare sinod de ”convertire” (desigur, nu benevolă) la Alba Iulia . Cine nu venea era amendat cu 60 de forinți, o sumă uriașă pe vrema aceea. Preoții ortodocși au venit și au defilat ”mulți plângând” ca un mare berbec negru. Unii preoți ortodocși din ”defilatori” spuneau cu tâlc: ”acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul”, adică după catolicizarea ortodocșilor (orzul) va urma și a protestanților (grâul).
Acțiunea contrareformei continuă, rana de moarte pare vindecată, pustaniada de la Timișoara este din sâsâitura aceluiași vechi șarpe. Despre ecumenism, ultimul târâtor plan al Încolăciturii Sale  probabil, cu Voia Vrășmașului său, voi mai scrie!

Citat (N. Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, Casa cărții de știință, Cluj, 2004, pag 249):

“Mai trebuie să scriu despre necazurile ce le-am avut şi primejdiile pe care le-am înfruntat cu prilejul unirii preoţilor valahi cu confraţii lor de la Roma, asta fiind o mare încercare a mea din partea satanei şi un mare semn al bunăvoinţei dumnezeieşti faţă de mine.

[.....]

Episcopul valah muri şi cel de azi, care pe atunci era un tinerel ce învăţa gramatică in şcoala noastră din Alba, fiu al preotului valah din Bobâlna, a fost făcut episcop pe galbenii domnului Nalaczi Istvan, pe care i i-a împrumutat tatăl său şi majoritatea acelor bani au ajuns la domnul guvernator, ca şi de prestigiul celor doi domni, în numele nu ştiu cărui [Domn sau Dumnezeu]. Pe [omul acesta] l-a dus la Viena in anno … Racz Istvan, faimos prin furturile sale, devenit papistaș din valah (despre el vom vorbi mai jos), fiind făcut acolo în biserica şi claustrul Sfânta Ana episcop catolic în toată puterea cuvântului, iar cupă aceea, in anno…, Ştefan Apor l-a pus să-i adune pe sărmanii preoţi valahi sub titlul de sinod general şi, sub presiunea unei amenzi de 60 de forinţi, cam pe una mie două sute [i-a adunat] la Alba, unde, în casa proprie a lui Apor, îmbrăcându-l în haină preoţească aurită cu mitră, l-a dus la biserica valahă pe caleaşca lui, într-o procesiune solemnă, şi a fost instalat episcop; ba chiar, aşa cum se lăuda Apor, arhiepiscop (deşi asta-i o prostie), sub titlul de ilustrisim şi reverendisim. Avându-l ca efor sau instructor pe părintele iezuit Szunyog. A fost un fast deosebit. In faţă era marea oaste de preoţi valahi, ca un mare berbec negru, într-o parte şi în spate, mulţi plângând, din mijlocul cărora se auzeau vorbe către oamenii de pe stradă care se uitau: “acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul“. In căleşti se duceau contele Seau, toată nobilimea catolică din Transilvania, părinţi, iezuiţi, Kemeny Janos, Bethlen Samuel şi câţiva, foarte puţini, nobili reformaţi, care apoi, când i-am mustrat, se scuzau zicând că Apor le-a spus cum că va fi acolo şi guvernatorul; nădăjduind asta, a şi aranjat şi îndrumat procesiunea către poarta de dinspre biserică a casei guvernatorului, dar se păcăli, căci guvernatorul, deşi servitorii mi-au spus că şi-a şi înhămat caii, nu s-a dus; i-a trimis vorbă lui Apor care aştepta jos: n-am văzut vreun asemenea ordin al majestătii sale. Aşa [Apor] se duse afară, scărpinându-şi gâtul, cu procesiune cu tot, pe poarta Sfântul Mihail – alias poarta temniţei.

Episcopul acesta deveni foarte insolent: dorea să i se spună ilustrisim de către oameni obişnuiţi, ba chiar şi de către nobili posesori de domenii; dacă nu era intitulat ilustrisim în documentele ce-i parveneau de la cancelarie, nu prelua decât la nevoie aceste cereri. Pentru cârciuma stăpânului, desfăcea fără încetare vin şi a ridicat şi o berărie. Numai Dumnezeu ştie câte necazuri am avut din pricina asta. “

Atât de mângâietor ne sună: ”Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor..:”
Noi trăim acum acele zile…până la sfârșitul veacurilor.
Cel ce ne-a chemat dinainte de a ne naște, Cel ce ne-a dat aceste promisiuni, El nu minte și nu-și ia vorba înapoi.
El ne lasă câteodată în cele ale pământului să ni se piardă măgărițele, să nu mai vedem mijloace de trai. Se strică mașina,  scad salariile, nu mai merg vânzările, etc.
La Saul vedem o pildă:
Căutând măgărițele a ajuns să fie uns împărat.
Îmi amintește de un frate care în adunare spune des despre un cizmar credincios care la întrebarea: ”Ce faci?” răspundea: ”aștept pe Domnul și între timp repar pantofi.”
Preocuparea noastră să fie așa:  invers ca la Saul, să ne vedem de ”ungere”(”voi aveți ungerea din partea Celui sfânt”) și măgărițele se vor găsi. Să ne preocupe cu prioritate lucrurile de sus. E un fel de bonus. Un alt fel de a spune: ”căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu…și aceste lucruri vi se vor adăuga”.
După trei zile de căutări ale lui Saul,  profetul Samuel amintește și de măgărițe: ” Nu te nelinişti de măgăriţele pe care le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit.” v.20 Ce mângâietor exemplu!
Când trecem prin vremi ce ne cer ”irosire” de timp, când trecem pe lângă cel căzut iar noi suntem în călătorie de interes, să facem pauză, să ne abatem pe la profet. Măgărițele se vor găsi, afacerea nu va suferi.
Când vine un frate pe la noi, să facem pauză, să stăm de vorbă, să ne oprim din căutat măgărițele, se vor găsi ele. La venirea de la câmp să-i dăm de mâncare Stăpânului și apoi vom mânca și vom bea și noi. Prima dată omul lăuntric.
”El în toate lucrurile să aibă întâietatea.”

Se vor găsi și măgărițele!
Mult Har!

Dumnezeu nu face lucrul nostru și nici noi lucrul Lui, e o succesiune ca datul din mână în mână.
Desigur, competența noastră vine de la El în totalitate, vorbim aici de așezarea în timp a acțiunilor, a ”lucrului”.
Când ”sădim” nu udăm, mai mult: nu udăm noi.
Pe urmă, mai încolo, ”udă” altul.
Apoi, cel ce udă nu poate face să crească, trebuie așteptare,  Dumnezeu dă creșterea.
Lucrurile se petrec unul după altul, lucrarea e pe faze, nu toată odată. Cere timp.

”Am lucrat mai mult decât toți, totuși nu eu ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine.”

Numai stând înaintea Domnului și lucrând conform cu Harul și călăuzirea date nouă, primim liniștea, pacea și încredințarea ce ne pot face să spunem în orice zi: ”m-am luptat lupta cea bună”.
Bucurie!

Mult timp nu am înțeles acest text sau l-am înțeles diferit, de ex.
-așa:  Domnul Isus este copacul verde și după plecarea lui Israelul vinovat de răstignire va fi pedepsit(cum a și fost)
-sau așa: Israelul este copacul verde și va ajunge să se usuce
Etc….

Fiind născut și crescut într-un sat multiconfesional, ”discuțiile interminabile cu privire la religie” m-au însoțit din leagăn. Nu am pasiunea lor, nu le iau în serios atunci când miza nu este Domnul Isus Cristos și Învățătura Lui.
Cred însă că acest text poartă ascunsă în El revelarea Tainei (ținută ascunsă de veacuri) tocmai a Aceluia ce l-a rostit.
Știm că în profeți era Duhul Domnului Isus.
Despre profeți se arată că erau timizi, că șovăiau, dar nu vedem păcate în viețile lor ca în viețile împăraților.
Profeții sunt prototipul Domnului Isus.
Ce au făcut ei, ce au scris, pilda lor…toate ne sunt lăsate ca să-L învățăm pe Cristos.
Textul marcat cu roșu îl putem înțelege ca o repetare a ce a scris Ezechiel și o explicare:

”Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am coborât copacul care se înălţa şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit şi voi şi face.”

Ce se va face celui uscat?
Copacul uscat va înverzi.
Femeia stearpă va avea copii.
Promisiunile legământului al doilea, al celui mai bun, al credinței care vine după lege, al Harului care domnește după păcat sunt înverzirea.
Gândul ne duce și la imaginea toiagului lui Aaron.
Poate părea stranie apropierea unor texte care nu par similare, dar Domnul Isus când îi întreba ceva pe ucenici făcea aluzii directe la texte care ei ar fi trebuit să le știe pentru că vorbeau despre El și despre Harul păstrat pentru noi prin El.
Așa să citim Vechiul Testament, cu ochelarii Duhului de descoperire ca să-l vedem pe Cristos în profeți, pe noi (omul cel vechi) în faptele acuzate de ei și pe Domnul Isus în suferințele, cuvintele, faptele și răbdarea profeților.
În cele 10 seminții (calea lui Ieroboam) vedem lucrarea tainei fărădelegii în Biserica Apostată(scriși pe pămân) iar în Iuda(laudă) și Beniamin(fiul dreptei)(casa lui David(dragoste)) preînchipuirea rămășiței, a Adunării Slăvite, scrisă în ceruri.
Promisiunile sau urgiile lor ne stau înainte în viitor.
Noi, fiecare creștin, în aceste vremuri tulburi avem de făcut lucrarea lui Ilie și Mica, a lui Ezra și Neemia, a lui Elisei și Samuel, a lui Ieremia și Daniel,  sau a celorlalți profeți, lucrare de trezire, de mărturie, de lauda slavei  Harului Celui ce ne-a dat Har.

întrebare: “Doamne, cum vine asta? Partea religioasă a lumii este îmbătată de sângele sfinţilor?

Răspuns: “Da. aşa este! A vărsa sânge nu se face numai cu sabia, ci prin tot ce atinge viaţa urmaşilor lui Hristos, şi aceştia (reprezentanţii religiilor, adică femeia) au o plăcere deosebită să verse “sângele” (viaţa) sfinţilor, încât această plăcere merge până la beţie.”

Reflecţii personale: De cruzimile balaurului şi ale fiarei, ap. loan nu s-a mirat, dar de cele ale femeii desfrânate da, fiindcă se numeşte “religie creştină”. S-a mirat când a văzut starea, în care ajunsese cea care purta numele lui Hristos. El auzise osânda Domnului asupra închinării la idoli şi stricăciunii, care încolţeau şi începeau să se desfăşoare în creştinism (vezi cap. 2 şi 3) văzuse ce însemnă în Biserică stăpânirea unui Diotref, care nu vrea să ştie de el şi dădea afară din adunare pe credincioşi (3 loan 9 şi 10), dar nici prin gând nu-i trecuse că putea fi o astfel de stare ca aceea zugrăvită în Apocalipsa 17 şi 18.  Dar biserica mincinoasă (toate grupările religioase stăpânite de duhul de partidă) prigoneşte şi caută să nimicească pe toţi adevăraţii urmaşi ai iui Hristos, care au felul Lui de a fi. Această falsă biserică este “îmbătată de sângele sfinţilor”, adică are o deosebită plăcere în lupta ei pentru stăpânirea lor, aşa cum erau căpeteniile religioase ale iudeilor, când au răstignit pe Domnul slavei.

Pe scara neascultării de Dumnezeu, când ai început să cobori, nu te mai opreşti până la ultima treaptă. La început mai ai puţină lumină şi puţină teamă de Dumnezeu, dar cu cât cobori, întunericul devine tot mai mare şi inima mai nesimţitoare, încât săvârşeşti cele mai grozave păcate, mergând până la uciderea sfinţilor lui Dumnezeu, fără să simţi mustrare de cuget. Mare atenţie, fraţii mei! Când omul apucă pe o cale străină de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui scris, starea lui devine tot mai rea cu fiecare clipă.

Iată, Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin .

Meditații la cartea Apocalipsa, Nicolae Moldoveanu, pag 322, editura Comorile Harului, Deva

Totdeauna m-am întrebat ce a scris Domnul Isus pe pământ?
N-am avut răspuns.
Târziu când am început să prețuiesc Vechiul Testament am găsit câte amănunte au fost profețite despre Domnul Isus, unele care le-au scăpat chiar autorilor de concordanțe. Și tot găsesc.
Unul l-am găsit zilele trecute.
Citeam din Ieremia și la 17:13 am găsit:

”Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine. – „Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, Izvorul de apă vie.” Ieremia 17:13

Domnul Isus a împlinit o profeție când a scris cu degetul pe pământ, i-a scris pe cei ce-L părăsesc, pe cei ce se abat de la El. Probabil Domnul Isus a scris pe pământ numele lor în ordinea vârstei: ”cine dintre voi” dă de înțeles că avea în vedere persoanele de față.

Scriși pe pământ, scriși în ceruri! E o mare diferență.

” Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Luca 10:20

Era prin 1768. Comunitatea de hutteriți adusă la 1620 de cătrre Gabor Bethlen din Moravia în Transilvania a emigrat de la Vințu de jos în Țara Românească, datorită persecuțiilor noilor stăpâni ai Transilvaniei: austriecii catolici.
Stabiliți de puțin timp la Ciorogârla lângă București, li se întâmplă următorul necaz:

”După ce au făcut asta, fraţii au decis să părăsească Ciorogârla din nou şi să caute un loc mai sănătos, în special un loc cu apă potabilă mai bună. Dar au fost nevoiţi să petreacă şi iarna 1768/69 tot în colibe de lut.
În această iarnă au avut multe griji şi îngrijorări. S-a ajuns la un incident care pur şi simplu a aruncat comunitatea în cele mai mari greutăţi. Unul dintre fraţi, al cărui nume nu este amintit de Johannes Waldner(202), doborâse cu îndrăzneală una dintre numeroasele cruci pe care valahii le ridicau la răscruci de drumuri şi în faţa cărora îşi făceau semnul crucii înainte de a începe să muncească pământul şi fusese văzut de localnici. Pentru profanarea crucilor de pe drum era o pedeapsă severă, şi anume, tăierea mâinii sau plata unei sume foarte mari de bani de penitenţă203. Josef Kuhr, cel care stăpânea limba valahă la perfecţie, şi astfel reprezenta comunitatea în faţa autorităţilor, a fost citat la moşier, care i-a cerut să îl predea pe răufăcător jurisdicţiei ca să fie pedepsit după obiceiul ţării. Kuhr a scuzat fapta, spunând că fratele era nou în ţară şi de aceea nu îi erau cunoscute legile şi obiceiurile, şi a promis să aibă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple, dar popii au ameninţat, în ciuda multelor scuze şi rugăminţi, că vor anunţa fapta la principe. De aceea comunitatea îşi făcea griji foarte mari şi a dispus ca făptaşul să dispară pentru un timp, până ce fapta sa va fi uitată204.
În primăvară fraţii au găsit un loc foarte frumos unde să se aşeze, în satul Prisiceni pe malul râului Argeş, la doar 9 km sud de Ciorogârla. Terenul se numea „piciorul raiului“ şi aparţinea unui boier pe numele Prisiceanu. Aici fusese mai devreme o moşie a boierului, dar între timp se dărăpănase; era o grădină foarte frumoasă cu meri, cireşi, nuci şi pruni, teren arabil foarte bun şi multă păşune. În plus, în apropiere era o pădure, aşa încât fraţii puteau tăia suficient lemn de construcţie de aici. Pentru că Prisiceni era aşa aproape de Ciorogârla, fraţii au vrut să dărâme casea lui Jakob Woelfl şi să o reconstruiască în Prisiceni, dar boierul din Ciorogârla le-a interzis. Era mânios că fraţii vroiau să părăsească pământul său, dar nu putea să îi împiedice205. În timp ce Johannes Stahl cu atelierul său de olărie şi femeile şi copiii au rămas la început încă în Ciorogârla, bărbaţii adulţi şi băieţii s-au mutat pe 3 aprilie 1769 la Prisiceni şi au construit în această primăvară şi vară trei case spaţioase şi un grajd; după felul ţării construiau din lut.  ….”
_________
202 Cartea mică de istorie, pag. 307.
203 Johannes Waldner menţionează că suma la care se ridica suma de penitenţă era de 50 de pungi a câte 500 de guldeni germani, deci 25.000 de guldeni, ceea ce cu siguranţă este exagerat.
204 Cartea mică de istorie, pag. 307.
205 Nemţii, respectiv austriecii şi saşii erau consideraţi drept străini în Valahia (Ţara Românească) şi de aceea nu erau legaţi de pământ ca ţăranii localnici, ci se bucurau de dreptul de liberă alegere a domiciliului.”

Istoria Hutteriților, pag 248

”Dar iată ce am împotriva ta: Tu lasi ca Izabela,femeia aceea care își zice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei  sa se dedea la curvie si sa manance din lucrurile jertfite idolilor” Apoc 2:20

Într-o închipuire optimistă, dacă Apocalipsa ar fi scrisă acuma, dacă ”penticostalii” ar fi o biserică(adunare) ca una din cele șapte din Apocalipsa și dacă ”cineva” ar fi îngerul acestei biserici(adunări), cam așa i-ar suna avertismentul:
”Iată ce zice bisericilor (Adunărilor) duhul”: tu lași ca VP, bărbatul acela care își zice pastor, să învețe și să amăgească pe robii mei ca să se dedea la curvie….”.

Desigur, ceea ce scriu eu este 100% utopie din mai multe motive:
CP nu este o biserică(adunare) ci o fracțiune socială aranjată după reguli stabilite de stat(și încă de unul comunist), nu de Duhul.
Este o mare diferență între baciul Gheorghe de pe ultima bancă și tovarășul pastor de pe prima.
Nu există o voce comună și o mărturie declarată a ceea ce înseamnă să fi penticostal.
Dacă sunt pocăiți de atâtea feluri, ce mai contează un fel în plus?
Mișcarea de șah a ecumenicului îi aduce câștig oricum:
Dacă e dat afară(ca Țon de la baptiști), are asigurată șefia viitorilor pentico-catolici din Romania.
Dacă nu e dat afară are tot cultul penti și bapti la picioare, egali în ebrietatea efortului de a umple săli cu muzică și bufonerii gen VP.
Indiferența ce înconjoară subiectul dovedește somnul ebrietății, nu al oboselii…”când mă voi trezi”(mulți așteaptă trezirea)…mai vreau vin”.
Cei care ar trebui să ia măsuri au fost sus-puși de stat, nu de Domnul, în afară de salariul pântecului lor, nu prea mai au alte interese cu adevărat motivante.
Cu dezolare și bucurie!

Pe drumul din Egipt spre Canaan evreii au trecut două ape: Marea Roșie și Iordanul.
Care din ele reprezintă nașterea din nou?
Dacă una din ape reprezintă nașterea din nou, cealaltă ce reprezintă?
Dar pustia dintre ele?
O înțelegere ”populară” a acestor simboluri arată Marea Roșie ca fiind izbăvirea din robie, mântuirea, iar Iordanul (numit Iordanul morții) ca fiind moartea, trecerea din viața aceasta.
Ca urmare pustia reprezintă însăși această viață, în înțelegerea populară.

Niciodată nu am fost mulțumit cu această înțelegere.
Dacă ar fi așa, tot restul Vechiului Testament de la Ierihon încolo ar avea o proiecție ”cerească”, o aplicabilitate nu de aici, deci nici n-ar trebui să citim.
Pe când îmi puneam aceste întrebări, acum mai bine de 20 de ani, mi-au căzut în mâini caietele fratelui Pocsy, corespondența lui. Fratele Pocsy  a fost primul om de la care am citit în mod clar despre pustie ca reprezentând perioada din viața creștinului între credința în Dumnezeu și ”intrarea în odihnă”, starea de Har. Pustia, așa cum o descrie fratele Pocsy(și nu numai el) este o stare de frământare, de neliniște, chiar dacă cei aflați în starea de ”pustie” sunt păziți, conduși și hrăniți, atitudinea lor este de răzvrătire, îl văd pe Dumnezeu dinafară, ei sunt salvați de ”egipteni”, dar nu sunt salvați de ei înșiși.
De aceea am întitulat această postare: două ”etape” ale mântuirii.

Perioada pustiei fiecăruia din noi este tot sub vegherea harului lui Dumnezeu dar starea inimii celui din pustie este anti-Dumnezeu. Mânca evreul mană dimineața și apoi cârtea. Imediat cum lipsea ceva, făcea reclamație! Nu recunoaștem în gândurile cărnii noastre aceeași atitudine de copil răsfățat? În starea de pustie lipsea conștientizarea domniei lui Dumnezeu de către popor iar pentru noi ca creștini, în starea de pustie lipsește conștientizarea domniei Domnului Isus.
Cât de bine seamănă acea perioadă cu aceea în care mintea noastră nu s-a curățit pe deplin de ”poftele Egiptului” de mediul robiei, al lucrurilor așezate și predictibile. Promisiunile (țara) stau înaintea noastră privite fără entuziasm de mințile încă amprentate de emoțiile Egiptului.
A trebuit ca cei ce au ieșit să moară în pustie.
Pustia este locul morții, al morții omului vechi. Cel puțin al abandonării oricăror pretenții. Între Marea Roșie și Iordan a murit și poporul …a murit și Moise.
E o imagine pentru noi: ”am fost făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui”. Moise Îl reprezintă pe Domnul Isus, făcut păcat pentru noi. Neascultarea poporului a trecut asupra lui și a murit în pustie, înaintea Iordanului.
Imaginea lui Moise se termină acolo, începe altă lecție.
Iordanul înseamnă intrarea în odihnă, în țara promisă, case zidite de alții, ogoare semănate de alții, vii și măslini plantate de alții. ”Prin credință am intrat în această stare de Har”.
Unde punem rusaliile? Corneliu, prozeliții, famenul?
E foarte simplu.
Toți aceștia la Rusalii sau atunci când auz crezut au trecut Iordanul, nu Marea Roșie.
Ei erau ”trudiți și împovărați” de lege, de sarcinile fariseice, cunoșteau scripturile și încercaseră să împlinească legea, erau sătui de pustie. Au primit cuvântul ”cu bucurie”. Cutremurătoare imagini sunt cele ale poporului care nu vrea să iasă, ale faraonului care nu vrea să-i lase, ale Lui Moise care greu se lasă înduplecat să conducă, ale semnelor și plăgilor și apoi ale șerpilor înfocați. Aceste stări erau în inimile prozeliților ce veniseră mii de kilometri la Ierusalim, ”apă peste pământul însetat a fost proclamarea lui Petru”. Aș putea spune că mântuirea lor a început atunci când s-au făcut prozeliți, nu mai erau departe de Împărăția lui Dumnezeu.
Chiar dacă prim mielul pascal și ușorii stropiți evreii văzuseră imaginea răstignirii(ca și noi în egiptul nostru) a trebuit ca să treacă prin pustie, ca ”după cum a înălțat Moise șarpele în pustie” să fie înălțat și Domnul Isus.
Tot așa și noi, numai în pustia dezamăgirilor de noi înșine vedem păcatul din cale afară de păcătos, șarpele(nu ca șerpii cei mici) este înălțat și vedem mântuirea ca ”așa de mare”. Este un  teritoriu al legii această pustie(legea s-a dat în pustie), al principiilor, al lui: ”cel ce va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Domnul Isus a șters zapisul poruncilor(motivul condamnării) ce erau împotriva noastră și l-a luat din cale pironindu-l pe cruce. Pedeapsa a fost ispășită, alt zapis(legea poruncilor) nu se mai scrie.
Trecerea Iordanului înseamnă intrarea în odihnă, în Har. Și trecerea Mării Roșii fusese Har, mana era un Har, dar Canaanul era Har peste Har. O mântuire deplină.
Călătoria lor este o imagine a creșterii noastre spirituale în El, a apropierii de Capul, a sfințirii prin credința în al doilea legământ(Ierusalimul), drumul spre și rămânerea în Ierusalim fiind o măsură a aprobării sau lepădării împăraților mai apoi.
Câte lecții de Har!
Apoi vremea judecătorilor (dacă ne-am judeca singuri), vremea împăraților, ruperea împărăției(calea lui Ieroboam), dacă le înțelegem spiritual, vedem și ni se explică adevăruri imposibil de înțeles altfel, chiar din zilele noastre.
E o lumină într-un loc întunecos, dar până răsare Soarele ce bună e!
Vino Doamne Isuse!

PS  Nu sunt dogmatic pe subiect, aștept și accept contraziceri și negări, dar dacă cineva neagă, rog să aducă o înțelegere mai bună.

Ieremia 5:7b: ”Și, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie și aleargă cu grămada în casa curvei!”

Ce este casa curvei?

Ce este casa?

Pentru cei familiarizați cu Cuvântul lui Dumnezeu este ușor de văzut că un termen cuprinde în sine mai mult decât înțelesul lui strict, literal. Casa, de exemplu în expresia ”vi se lasă casa pustie” sau cortul în expresia ”Iafet va locui în corturile lui Sem” semnifică așezarea, locuința în sens global, sistemul dezvoltat de o idee, sau mediul ei.

Ce este curva?

În limbajul scripturii curva reprezintă înșelătoria ”dragostei” false, iubirea a ceva ce nu este vrednic de iubit, trădarea fidelității față de Domnul. Mai concret în Apocalipsa curva reprezintă sistemul religios lumesc, împodobit și păstrat cu podoabe lumești dar vrășmaș Miresei, adunării.

Casa curvei este deci sistemul religios fals dezvoltat de Roma și copiat de fiicele ei, sistemele religioase cu structură și chip lumesc, de fapt TOATE PARTIDELE RELIGIOASE. Dar să lăsăm comentariile fratelui Niculiță M. să ne lămurească:

Comentariu la cartea Apocalipsa 17:5

Cap. 17: 4-5  ”Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.“”

întrebare: “Doamne, ce să înţeleg de aici? Partea religioasă din lume (care nu este credinţa lui Isus) este cea mai spurcată?”

Răspuns: “Reprezentanţii acestei religii sunt partea cea mai spurcată din lume.”

Reflecţii personale: Aceşti reprezentanţi ai religiei sunt “mama”, pentru că ei nasc pe alţii în această religie, adică măresc mereu spurcăciunea. Unii, tălmăcind unilateral versetul acesta, au zis: “Roma este numită în Apocalipsa, “Babilon” (cardinalul Belonini). “Toţi sunt de acord că în Apocalipsa, Roma este numită “Babilon” (cardinalul Boronis). “Trăsăturile sunt atât de clare că în portretul Babilonului se recunoaşte uşor “Roma” (Bosuet). Pe vremea lui Calvin, în Geneva, unul din delictele pentru care cineva putea fi pedepsit, era faptul de a spune că Papa de la Roma e om bun.

Este adevărat că religia catolică, a cărei capitală este Roma, s-a amestecat şi se amestecă încă în treburile politice ale lumii. Dar alte religii, mai mici sau mai mari, nu fac lucrul acesta? Să judecăm fără părtinire, căci aceasta-i place lui Dumnezeu.

Când se vorbeşte despre “femeie”, sau despre “Babiion”, aşa cum s-a mai arătat, se are în vedere religia falsă (aici intră toate partidele religioase), care, prin amestecul cu lumea, ascund păcatul şi luptă împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos.

Prostituatele romane, purtau pe frunte numele lor pe o placă de aur. Aici, femeia, poartă scris-tot pe frunte – un nume: “Babilonul cel mare…”

Babilon, în tălmăcire, înseamnă: “Poarta lui Dumnezeu.” Fiecare religie se dă drept poartă a lui Dumnezeu, adică deţinătoarea adevărului, şi cheamă pe oameni să intre pe ea. Sub masca aceasta înşeală sufletele, arătând cu vorba, cerul, dar cu trăirea, pământul.

Babilonul a început cu Nimrod (Facerea 10:8-9; 11:1 – 4) şi este scaunul de domnie al slavei şi al zgârceniei omului, al neatârnării lui de Dumnezeu. Avraam a fost chemat de Dumnezeu, ca să iasă din ţara aceasta, căci numai în afara ei putea el să cunoască şi să trăiască cu Dumnezeu. De atunci încoace, adevăraţii fii ai credinţei urmează pilda lui Avraam – părintele credinţei (Gal. 3:7), ieşind din orice “tabără, dincolo de poartă”, unde află pe Domnul lor (vezi Evrei 13: 12 -13), se bucură de El şi trăiesc pentru EL*

Slăvit să fie Domnul!”

Meditații la cartea Apocalipsa, Nicolae Moldoveanu, pag 321-322, editura Comorile Harului, Deva

Se știe că TOATE bisericile ortodoxe au altarul spre răsărit.
Eu n-am știut, adică târziu am observat.
Catedrala din orașul meu îl are spre nord. E o excepție.
Ce te faci dacă greșește constructorul punctele cardinale, nu știe săracul?
Întorci biserica, răsăritul nu poți. Să reveniți aici după vizionare:

De unde vine acest obicei? De bună seamă din Cultul soarelui. Din închinarea la soare.
Am observat diferența: în Cântările Evangheliei la nr 621, cântarea ”De dorul tău” avea în loc de ”și inima spre răsărit și fața ni se-ntoarse” înlocuit cu ” și inima și sufletul și fața ni se-ntoarse”.
Când în 1987 am fost la adunare ”la cort” cu Traian Dorz, pe peretele dinspre răsărit al acelei înjghebări semiîngropate trona o icoană. La ”rugăciune” s-u întors toți cu fața spre răsărit, spre icoană.
Au început cu datina, cu semnul crucii, ”în numele tatălui….”
Eu m-am întors cu spatele și am plecat.
Mediul în care se ignoră Cuvântul lui Dumnezeu prin practicarea de obiceiuri ce-l încalcă flagrant nu este un mediu ziditor, e de ocolit, de evitat.
Mă gândesc că aventurile ridicole ale constructorilor din filmuleț: poate sunt plătite din impozitele mele.
În acest caz binecuvântată fie criza, vor fi limitate și cheltuielile pentru temple vizibile.

Unele temple au ”altarul” spre apus, de acolo vin sponsorii, sponsorizările.

Îmi spune ala telefon un frate din fosta URSS: ”de acum încolo râul din templu va curge spre răsărit, a curs destul spre apus, acum se întorc la Domnul chinezii, indienii și siberienii”.
Să fie?

citat de aici:

“….Pe de alta parte, trebuie cel credincios sa se ocupe cu ce se intampla in crestinism, sau in orice alt ism? Trebuie sa-l intereseze pe un credincios ca Vladimir Pustan, de exemplu, s-a inchinat supus in fata unei icoane? Sau trebuie sa-l preocupe pe copilul lui Dumnezeu ca ecumenicii strang randurile, in deplina concordanta cu mersul lumii acesteia, lume care este intr-un accelerat proces de globalizare? Trebuie sa ne alarmeze faptul ca cel rau opune unitatii organice a trupului Domnului Isus o unitate demonica?

Ei bine, asa cum ii spuneam si fratelui Aciduzzu aici, cel credincios trebuie sa priveasca doar la Domnul său si nicăieri altundeva (Evrei 12). Si mai e ceva: cel credincios trebuie sa-si insuseasca punctul de vedere al lui Dumnezeu. Asa cum vede Dumnezeu, asa trebuie sa vada si cel credincios.

Ce vede Dumnezeu in lume? Pai vede 2 lucruri: pe Fiul Sau in cei nascuti din nou, ultimii formand Mireasa Fiului Sau pe care o vede fara pata, fara zbarcitura sau ceva de felul acesta, pe care o ingrijeste cu drag. Pe de alta parte, mai vede lumea care zace in cel rau, aici intrand si lumea religioasa. 

Noi, marcati de slabiciunea noastra, am putea spune ca Mireasa Domnului Isus nu e asa de nepatata, comparand-o, in mod cu totul gresit, cu crestinismul evanghelic.. Ei bine, lucrurile nu stau deloc asa, Insusi Dumnezeu ingrijindu-se cu maxima atentie de ea, in timp ce crestinimul evanghelic este o imitatie demonica. Daca asa spune Scriptura, asa trebuie sa credem si noi. Trebuie sa intelegem ca toti cei alesi formeaza Adunarea, care este sub atenta grija parinteasca a Tatalui si a Domnului Isus. Bun si ce facem cu cei care, parca uitand ca sunt copii ai lui Dumnezeu, s-au apucat sa fuga dupa alti ibovnici? Cu ei lucruile sunt simple: n-au pierdut mantuirea, si asta dintr-un simplu motiv: n-au avut-o niciodata!“

cititi tot aici…

Aș schița un răspuns, poate fi luată ca justificare dacă doriți.
Într-adevăr, consider că privirea spirituală a fiecărui creștin trebuie focalizată pe Domnul, pe Cuvântul Lui, pe lucrurile lăuntrice. Cât despre ”creștinismul evanghelic” care are netăgăduită exprimare lumească (se și vede parte din lume) este într-adevăr lumificat.
Intensitatea reacției față de gradul diferit de bâjbâire a diverșilor ”actori” (hipocrites) este de discutat.
Ioan Botezătorul dacă tăcea rămânea cu capul pe umeri.
Apostolul Pavel dacă nu se exprima ”anti” în diverse situații nu ar fi fost împroșcat cu pietre.
Domnul Isus dacă nu făcea lucrarea Tatălui, lucrare care cuprindea și mărturisirea despre lume ”că lucrările ei sunt rele” nu ar fi stârnit împotrivire.
Mărturisirea lui Isus, învățarea Lui are în sine și acest aspect:  ”…cu privire la omul cel vechi care se strică…”.
La Efes Pavel spunea despre idolii făcuți de mâini că ”nu sunt dumnezei”.
Stefan spunea despre templu că Dumnezeu nu locuiește în El.

Mai sunt exemple.

Tăcerea poate însemna ignorare sau aprobare, nu negare.
Faptul că un gest vădit public, cu scopul de a fi un precedent, nu este sancționat promt arată într-adevăr gradul de turmentare religioasă: ”m-au lovit dar nu mă doare, m-au bătut dar nu simt nimic”. Nu trăirea în înaltele sfere ale unei spiritualități care nu se amestecă în lucrurile pământului  dă lipsa de reacție a ”colegilor” infractorului, ci turmentarea Babiloniană a desfrâului religios cu falsuri de Har și surogate de Evanghelie. Aceste realități țin de vestirea mărturiei lui Isus. Tăcerea este vinovată.
Desigur exprimarea neacceptării nu trebuie să devină o obsesie, dar trebuie să existe.
Nu voi fi preocupat obsesiv de Pustan și deturnările catolice, dar nu voi trata cu ignoranță ”furtul” și falsul.
Un aspect al evangheliei este mărturisirea ei, dar există și aspectul ”apărarea Evangheliei”, întărirea ei.
Voi fi preocupat obsesiv de original, de bancnota originală, dar voi aminti și voi ”însemna” falsul pentru a fi ocolit.
Câinele meu mai lasă câteodată urme ”biologice” în iarba grădinii.
Nu le pot curăța imediat, put mai rău; înfing un băț lângă ele(să nu calce copiii), se usucă repede.
Suntem datori să punem semne de avertizare, nu ca obsesie. Cred că m-am explicat, mulțumesc lui Daniel pentru mesaj.
2 Tesaloniceni 3:14 ”Şi, dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. ”

Ce înseamnă în scriptură tovarăș?

-Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimete sănătate; Romani 16:21

-avînd în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru;

-puneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos

-Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus

-tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru.

-Am socotit de trebuinta sa va trimit pe Epafrodit, fratele si tovarasul meu de lucru si de lupta, 

-Epafra, tovarasul meu de temnita in Hristos Isus

-către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă

Tovarăș…un cuvânt deturnat. Dexul zice că termenul vine din rusă. ”Tovar” în rusă înseamnă marfă, lucru făcut, comercializat, produs. E chestiune de lucru întovărășirea asta, de asociere pentru A FACE ceva.

Domnul ne avertizează în II Ioan 10-11: ”Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: “Bun venit!” se face părtaș faptelor lui rele.” Părtaș făcutului lui, tovarăș.

Ce treabă e asta?
Să faci anchetă musafirilor? Cu ce învățătură vine!
Primirea de oaspeți nu este o virtute?
Ce problemă e dacă primim fără discernământ pe toți?
Se pare că e….
A primi pe cineva în casă, mai ales în mod repetat înseamnă asociere.
Toți greșim în multe feluri. Dacă cineva se simte deranjat de aceste cuvinte să nu strige la mine, să meargă la Cuvânt, cu Domnul să se certe, El a scris, nu eu. Dar bine-ar face să nu se certe, ci să se pocăiască!
Confruntarea cu adevărul ne lasă deseori fără „prieteni”. Dar vai de dragostea aia care nu ține în ea adevărul, ci fățărnicia.

Mulți ”tovarăși” avea Pavel. Sunt sigur că era un gând cu toți cât privește învățătura.

Asocierea într-o lucrare înseamnă recunoașterea reciprocă, îndreptățirea reciprocă, ”eu sunt de acord cu tine, tu ești de acord cu mine”.
Mișelul se laudă cu prietenia celui  mai virtuos ca el.
Îl citează, se lamentează ”dacă eram noi în vremea părinților noștri nu-i omoram pe profeți”.
Mișelul îl vizitează pe virtuos, se laudă la alții că l-a primit, că ”sunt prieteni”.
Mișelul își face poze cu virtuosul, le arată prietenilor lui, să pară mai puțin mișel.
Nu-i pasă că prin asta virtuosul pare mai puțin virtuos.

”Să nu-l primiți în casă!”

Sentință scurtă și rece! Pare ”fără dragoste”, dar așa cum grădina celui ”cu minte” are garduri și casa în care stai acum citind (și mustind nefiind de acord cu) ce scriu…

privește în sus….

te-ai uitat?….
….camera ta are tavan. Nu?
Deasupra are acoperiș!
Vezi!
Și grădina Domnului e înconjurată cu garduri de ”nu-l primiți”.

Desigur Cuvântul Domnului nu are îndemnuri pentru cei care nu stau acasă, pentru cei care au temple, sinagogi.
Nu pentru cei ce umblă prin sinagogi a scris Ioan!
Cum să nu-l primești? Sinagoga e loc public.
Casa e loc privat.
Ce binecuvântare!
Poți deschide ușa și poți s-o închizi, se poate ”a da afară din mijlocul vostru”.
Ce bine-i când o ușa se deschide cu iubire.
Ce binecuvântare e să deschizi ușa fraților, să-ți deschidă frații ușa, casei tale, casei lor?

P.S.   Iar versiunea ca tu, ca creștin să te duci în sinagoga mișelului, să aibă cu ce se lăuda apoi cu tine, probabil apostolului nu i-a trecut prin minte ( a avut destinatari înțelepți). Și pentru că Domnul L-a inspirat pe apostol, nici Domnului!

Trăim vremea când cei din afara taberei se duc la  baptiști.(știu ei cine)
Baptiștii se duc și se fac penticostali.(Țon)
Penticostalii se fac catolici.(Pustan)

Parcă e scena din nuvela aceea: ”când cu ciuma lui Caragea se răspândeau orășenii prin sate și sătenii prin pustii…”
Orașul e Ierusalimul!