I Petru 4:14 ”Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.”
S-a făcut o afirmație pe un blog: ”Tradarile conducatorilor cultelor n-au echivalat cu plecara Slavei lui Dumnezeu din templu.” Nici eu nu cred ca a plecat, nu mai avea ce. Convingerea mea este că trădările conducătorilor au fost pedeapsa, nu cauza. Slava a plecat mai dinainte, a plecat unde s-a dus și crucea. Fratele Pocsy a spus primul acest lucru.
Slava însoțește suferința.
Iar suferința nu este ceva ce cade întâmplător, darwinistic peste oameni speriați de spaimele hazardului, de fricile necunoscutului viitor. Suferința vine predestinată peste cei ce cred, poartă cu ea Gloria, bucuria, tăria, ”tăria Gloriei Lui”. Sunt multe cuvinte în scriptură care arată această legătură duhovnicească dintre învățătura care duce la evlavie, suferința celor care voiesc să trăiască cu evlavie, batjocura la care sunt supuși și slava care o urmează.
Slava a părăsit templul atunci când a fost respins cuvântul crucii, când a început cochetarea cu lumea, alinierea la pretențiile ei, mângâierea penelor ei colorate. Când drumul credinței a fost scurtat de orbi la cu mult înainte de moarte, cu doi metri inainte de cruce. De când s-a început predicarea unei evanghelii fără cruce, cu talente și programe pentru gâdilirea firii pământești.
Tot ce se predică și practică astăzi în temple și la amvoane este o evanghelie fără cruce, o evanghelie nouă, nemaiauzită, fără suferință și fără slavă.
Pastori salarizați ca directorii, coruri și orchestre ca lumea, clădiri ca sălile de spectacol, trupe de ”laudă și închinare” neplăcută Domnului dar plăcută celor cu un singur rând de urechi. E o erezie strălucitoare, bucuria diavolului, câștigul lui.
Slava s-a dus cu cei slăviți, cu cei rânduiți, cu ”cei care nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.
Observați că au fost duși la Gherla tocmai cei ce au suferit înainte bătaia de joc a clerului pocăit, cei ce au căutat mai mult Slava lui Dumnezeu decât slava oamenilor, cei ce au căutat să trăiască cu evlavie în Cristos.
Ce au ”greșit” ei?
Au pus în aplicare principiile clare și unice ale Adunării lui Dumnezeu, cum le găsim în Noul Testament. Au practicat adunarea simplă, fără cler, fără rânduială omenească, fără cult, fără nume pământesc. Acest lucru i-a înfuriat pe conducătorii baptiști, slava lor era verde, venea pe aripa urâciunilor idolești din țara calului alb(apus). Când vântul s-a schimbat și calul a devenit galben(răsărit) măngăietorii de păsări au schimbat doar cioara și au croncănit corespunzător. Porumbeii au fost sacrificați.
Nu putem vorbi despre slava lui Dumnezeu acolo unde singurul lucru admirat este slava lucrărilor omului. Adunarea lui Dumnezeu este formată din oameni care s-au negat pe ei înșiși, au lepădat omul cel vechi, nu l-au finisat, nu i-au slăvit talentele. Adunarea de pe strada Oituz a fost ghimpele din ochiul rău, bucuria Domnului și a fraților a fost ura marilor preoți de atunci. L-au răstignit din nou pe Isus. Slava a plecat la Gherla.
”In dimineata zilei de 11 iunie 1959, in celula noastra, ca si in altele, a inceput sa fie multa miscare. O serie de detinuti, printre care si eu, am fost scosi din celula de un gardian si dusi intr-o curte din spate, unde erau ceva ateliere de intretinere. Ma aseza langa un butuc de lemn pe care era un ilau (nicovala) Si apoi veni cu un baros si cu o pereche de lanturi pentru picioare, care erau compuse din trei inele mai mari, unite intre ele cu doua mai mici. imi aseza piciorul pe butuc, asa ca sa poata face nituirea pe picior, apoi repeta aceeasi operatie la celalalt picior.
Am inceput sa ma rog si sa-I multumesc Domnului pentru harul de a fi pus si eu in lanturi pentru Numele Lui, cum au fost apostolii. Asa cum ma rugam si-I multumeam Domnului pentru favoarea aceasta, deodata am avut o experienta personala unica, asa cum nu am mai avut si nici macar nu as fi putut macar banui ca exista asa ceva. O greutate imensa de slava, de binecuvantare, mi-a coplesit fiinta intreaga. Bucuria era atat de mare, incat am simtit ca nu pot rezista la aceste poveri de glorie, care nu erau de pe pamant. Am fost nevoit atunci sa spun: “Doamne Isuse, Te rog opreste aceasta greutate de binectivantare, pe care nu pot sa o suport; simt ca mor sub apasarea ei. Opreste-o, Doamne, Te rog!”Domnul m-a ascultat indata si a redus-o la nivelul la care am putut sa o suport. Ce am spus nu este vis, nici poveste, ci o experienta reala!
Mai tarziu am aflat ca in seara aceea ne vor transporta la o alta inchisoare, dar fara sa stim unde. Uzantele erau ca acei care au o condamnare de la 12 ani in sus sa fie pusi in lanturi, la fel ca si acei care erau condamnati pentru tentativa de trecere ilegala a frontierei. (Ei erau numiti “frontieristi”.) In total am fost un lot de vreo 85-90 de detinuti. Dupa ce s-a innoptat, am fost scosi din celule si, cu niste camioane, am fost dusi la gara din Timisoara. Frontieristii aveau lanturi mai grele ca ale noastre. Nu voi uita niciodata cat de sinistru a sunat in noaptea aceea zornaitul lanturilor frontieristilor, atunci cand, la gara, a trebuit sa trecem peste mai multe lin i i de cale ferata. Lovirea lanturilor de sine adauga un zgomot Si mai Infiorator, nu numai pentru noi, ci si pentru calatorii care se aflau in statie, asteptand sa plece in directiile lor.
Am fost urcati cu totii intr-un vagon-penitenciar, anume facut pentru transportarea detinutilor, fie politici, fie de drept comun. Vagonul era compus dintr-un compartiment mare si trei sau cinci mai mici. ln cel mare au fost suiti 76 de detinuti, iar in cele mici incapeau cate trei sau chiar cinci. Calatoria spre necunoscut cu acest vagon duba a fost infernala, greu de inchipuit pentru mintea omului.
Compartimentul mare sa fi avut o lungime de 10-12 metri, cu patru randuri de banci dispuse in lungul compartimentului, asa ca detinutii de pe doua randuri stateau fata catre fata si genunchi la genunchi. La fel era si cu celelalte doua randuri, dar supraaglomerati si presati. O singura cale spre W.C. era intr-una dintre bancile interioare. Cel ce a avut acel loc a trebuit sa se scoale de nenumarate ori, sa-i faca loc celui in nevoie, iar el sa stea presat printre genunchii celorlalti. La asta se adauga povara fiecaruia, cu lanturile lui…
Tarziu in noapte am aflat ca suntem opriti in gara la Lugoj. Nu puteam verifica, deoarece vagoanele-duba nu aveau geamuri. Ne-au dus mai departe, prin Faget, spre Ilia, unde cu chiu cu vai am ajuns in dimineata zilei de 12 iunie. Vagonul nostru a fost decuplat si tras pe o linie secundara. Era o zi torida de vara, senina, cu un soare dogorator. Cred ca numai in iad putea fi o situatie mai ingrozitoare ca acea zi in gara la Ilia. Fierbea carnea pe noi in propriile transpiratii si nu am primit apa de baut decat tarziu in cursul zilei, si aceea era mai mult decat clocita, si nu la discretie, ci cu portioara. La cereri insistente, gardienii ne-au mai dat pana seara de vreo trei ori apa. Am dat jos de pe noi fiecare zeghia si camasa, iar transpiratiile curgeau lin jos neoprite. Nu pot descrie in cuvinte mizeria indurata in gara Ilia. Am mai trecut prin situatii de presa si transpiratii, cand trenurile erau supraaglomerate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar nu asa ca in mizeria de acum.
Cand s-a innoptat, am fost cuplati la un alt tren, spre Simeria. I-am multumit lui Dumnezeu ca noaptea a fost mai usoara, fiind scutiti de caldura grozava din gara Ilia. In cazuri de acestea de deplasare a detinutilor, in functie de lungimea drumului, ni se dadea hrana rece, pe doua-trei zile. Cei care erau mai nestapaniti, mancau toata mancarea intr-o zi si dupa aceea rabdau, faceau foame, nu gluma… In meniul hranei reci era: paine, branza telemea sarata si marmelada. Am calatorit toata noaptea si dimineata in zori am ajuns la Gherla. I-am multumit lui Dumnezeu ca am scapat din mizeria vagonului-duba. Cu niste camioane, am fost transportati la imensul penitenciar, care in vremuri de varf a gazduit pana la patru mii de detinuti. Aici am fost dusi sa ni se ia lanturile de pe picioare. Lanturile acestea erau de asa fel ca la fiecare pas se suceau in jurul gleznei inainte si inapoi, provocand umflaturi si chiar rani. La mine, ca si la altii, a venit cate un gardian inarmat cu un baros si o dalta supertocita, taisul avand vreo trei milimetri latime. Operatia de taiere a niturilor n-a fost usoara, si pozitia in care trebuia sa ne tinem piciorul cu nitul pe ilau nu era deloc confortabila. Nervozitatea si injuraturile gardie-ilor erau greu de suportat.
Cladirea din mijloc, cu doua nivele, si in sfarsit cea de-a treia, din fata si orientata spre sosea, care a fost construita in 1859, cu parter si trei etaje. avea doua geamuri, inspre urtea mare. Fata de cei 100 de detinuti Am fost introdusi in cladirea de la mij loc, intr-o celula care veniti din Timisoara, celula era foarte mica, cu doua randuri de paturi suprapuse. Un pat era lat de 80 cm. Dormeam trei intr-un pat, doi pe margine si al treilea la mijloc, cu capul intre picioarele celor doi. Sub paturi, pe dusumea, dormeau altii, toata suprafata celulei fiind ocupata, pana acolo ca unii nu mai aveau loc decat langa tineta….” Din cartea ”Istoria unui rob al lui Cristos” Mia Iovin.