Groves, Muller, Chapman (1825-1902) cap. 16 din Drumul Adunării

Cap 16 .pdf
Cap 16 .doc

Rusia, cap. 15 din Drumul Adunării

Rusia .pdf
Rusia .doc

Citat:
“Cînd bisericile baptiste germane se dezvoltară în sînul numeroasei populaţii germane din Rusia, ele veniră în contact cu adunările mai vechi de credincioşi ruşi care practicau de asemenea botezul celor adulţi. în multe cazuri aceştia din urmă fuzionară cu baptiştii  germani, astfel că numeroasele biserici ruseşti se divizară curînd în două mari curente. Bisericile ruseşti primitive menţinură autonomia fiecărei congregaţiuni, în timp ce baptiştii formară o federaţie afiliată bisericilor din Germania şi din America. Baptiştii au stabilit în  fruntea fiecărei biserici un pastor în mîna căruia erau încredinţate botezul şi cina. Vechile biserici ruse aveau bătrîni în fiecare adunare şi slujba de preoţie era a tuturor credincioşilor ca şi libertatea de slujire. Aceste puncte de vedere diferite au fost determinate de  experienţele celor două feluri de adunări. Guvernămîntul a favorizat sistemul baptist, pentru că era mai uşor de a trata local cu pastorii şi general cu organizaţia care avea un centru şi un conducător vizibil, decît cu fraţii care menţinuseră principiul congregaţionalist, independent sau autonom, fiind mai greu de influenţat de ostilităţile de afară. Autorităţile care adeseori au dat acestora din urmă numele de „creştini evanghelişti” au încercat în diferite rînduri de a-i obliga să se organizeze, să numească un comitet central şi un preşedinte.
Problema acceptării de daruri generoase provenite dela baptiştii americani, a fost de asemenea judecată în mod diferit. Era evident că baptiştii ruşi erau puternic ajutaţi în lucrarea lor prin aceste daruri. De asemenea s-a făcut propunerea de a face să fie ajutate şi adunările fraţilor care nu purtau numele de baptişti. S-a făcut oferta aceasta mărinimoasă şi plină de dragoste şi s-a stipulat faptul cum că a accepta darurile nu însemna o constrîngere de a schimba vreun nume şi nici nu este cerută a se face vreo modificare în conducerea adunărilor, ci numai ca ei să fie socotiţi ca aparţinînd asociaţiei mondiale a bisericilor baptiste. O parte din fraţi şi’din adunările de care aparţineau, erau dispuşi ca să accepte acest important ajutor, însă majoritatea a refuzat. Apreciind dragostea şi generozitatea cu care s-a făcut această ofertă, aceşti fraţi şi-au dat seama că acceptînd acest lucru, ei erau legaţi într-o oarecare măsură şi că aceasta ar putea schimba după împrejurări într-un fel oarecare, relaţiile lor, ceea ce ar duce la influenţarea mersului lor şi probabil chiar a-i abate de la întreaga şi vădita lor dependenţă de Dumnezeu. Acest lucru ar confirma acuzaţia care li se aduce cum că ei reprezintă o religie străină şi o putere din afara graniţelor. Convingerea lor era că principiile Scripturii se aplică tuturor ţărilor şi tuturor împrejurărilor, atît la sărăcia din Rusia cît şi la bogăţiile din America.”

Occidentul, cap. 14 din Drumul Adunării

Occidentul .pdf
Occidentul .doc

Mişcări metodiste şi misionare, cap. 13 din Drumul Adunării

Citat:

“Căpitanul Haldane a sosit călare la locul unde trebuia ca să se ţină întrunirea. Coborîndu-se de pe cal, el a încredinţat calul său în grija unei alte persoane. Căpitanul era atunci abia în vîrstă de treizeci de ani şi purta un pardesiu albastru care după moda timpului era împodobit cu trese. El avea o perucă pudrată şi părul, legat la spate cum aveau domnii din acea vreme. Eu nu voi uita niciodată impresia pe care mi-a făcut-o cînd cu o voce clară, distinctă şi bărbătească, el a început să ţină o cuvîntare mulţimii nerăbdătoare, atrasă de prezenţa sa. Puternicile sale apeluri la conştiinţă, condensate în fraze simple, erau atît  de îngrozitoare, încît eu nu am putut dormi toată noaptea şi nici nu m-am dus la culcare. Impresia produsă nu s-a şters niciodată din mintea mea, căci cu toate că au trecut încă mulţi ani înainte de primirea Evangheliei, eu nu am mai recăzut niciodată în vechea mea stare de indiferenţă pentru lucrurile veşnice. Această lucrare de convertire şi de trezire a multor oameni care erau deja creştini, au pus problema drumului de urmat în a asculta învăţăturile Scripturii. Fraţii Haldane şi unii din colaboratorii lor, sufereau ca membri ai bisericii naţionale pentru faptul de a fi uniţi cu oameni cu totul neconvertiţi. Ei părăsiră această biserică şi începură să se întîlnească cu aceia care aveau mărturia de a fi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.”

Capitolul 13 .doc
Capitolul 13. pdf

Labadie, pietiştii, Zinzendorf, Filadelfia (1630-1750), Cap. 12 din Drumul Adunării

Capitolul 12   .doc
Capitolul 12   .pdf

Citat: “El recunoscu bunele intenţii ale partizanilor săi războinici şi a putut spune despre unul din cei mai nestăpîniţi; „cu toate că scumpul nostru Christian David m-a numit „fiară” şi pe M. Rothe „proorocul mincinos”, noi cunoaştem inima sa cinstită şi ştim că vom putea să-l aducem pe drumul cel bun.”

Nonconformiştii englezi(1525-1689), cap. 11 din Drumul Adunării

Citate:

“Într-un discurs memorabil adresat fraţilor pe nava care era gata de plecare la Delft Haven, Robinson le-a spus ; „Eu vă implor înaintea l u i Dumnezeu şi înaintea sfinţilor Săi îngeri, să nu mă urmaţi decît aşa cum m-aţi văzut urmînd pe Isus Hristos. Dacă Dumnezeu vă descopere ceva printr-un alt slujitor al Său, să fiţi de asemenea gata să ascultaţi, ca şi cînd voi l-aţi primit prin slujirea mea. Eu sînt absolut convins că Domnul are şi alte adevăruri pe care să ni le transmită prin Sfîntul Său Cuvînt. Din partea mea, eu nu pot deplînge îndeajuns starea acestor biserici reformate, care au cîştigat un anumit grad de religiozitate, însă nu vor să meargă mai departe decît ca instrumente ale reformaţiunii lor. Luteranii nu pot să vadă ceea ce a văzut Luther şi ei ar muri mai degrabă decît să accepte acel aspect al adevărului descoperit de Calvin. In ceea ce priveşte calviniştii, dumneavoastră ştiţi că ei se cramponează (se agaţă) de moştenirea lăsată de acest mare om al lui Dumnezeu, care totuşi nu putea vedea şi şti toate lucrurile. Este o sărăcie de plîns, căci dacă aceşti oameni au fost la timpul lor nişte lumini care au strălucit în întunerec, ei nu au pătruns încă în totul voia lui Dumnezeu. Dacă ei ar fi t r ă i t în zilele noastre, ei ar fi fost gata să îmbrăţişeze o lumină mai mare decît cea care i-a luminat mai întîi. Căci este imposibil ca pentru lumea creştină — care abia de curînd a ieşit din desele întunecimi anticreştine — să ajungă, aşa deodată la deplina cunoştinţă“. Lai „Speedwell” s-a alăturat „Mayflower” cu o grupă din Anglia care voia să treacă cu el dincolo. Cele două vase părăsiră Anglia în acelaşi timp, însă Speedwell primind o spărtură trebui să renunţe la călătorie. Toţi pasagerii s-au îngrămădit pe „Mayflower şi mica corabie plecă din Plymouth la 1620. Ei fură asalt a ţ i de o teribilă furtună, însă fermi în hotărîrea lor ei luptară cu vigoare şi la capătul a nouă săptămîni de traversare, o sută două persoane ancorară la Plymouth Bay în Noua Anglie. Ei au întemeiat acolo un stat care a prosperat mai mult decît toate celelalte din America de Nord şi care mai poartă încă amprenta caracterului bărbaţilor şi femeilor care l-au întemeiat în frică de Dumnezeu şi cu dragoste pentru libertate. “

“Eu nu vreau ca botezul în apă să devină prescripţia, uşa, zăvorul, bara, zidul de despărţire între drepţi şi drepţi. Să dea Domnul ca să  mă elibereze de gînduri superstiţioase şi idolatre  în ceea ce priveşte poruncile lui Hristos şi ale lui Dumnezeu! Pentru că Dvs. doriţi ca să ştiţi prin ce nume eu mă deosebesc de ceilalţi, să ştiţi că acesta este numele de „creştin” şi eu nădăjduesc că sînt. Eu vreau, dacă Dumnezeu mă  găseşte vrednic, să fiu numit creştin, credincios sau oricare alt nume aprobat de Sfînta Scriptură!” John Bunyan

Nonconformiştii .doc
Nonconformiştii .pdf

Franţa şi Elveţia(1500-1800) cap. 10 din Drumul Adunării

Cap 10 .doc
Cap 10 .pdf

Anabaptiştii(rebotezătorii), cap. 9 din Drumul Adunării

Anabaptiştii .doc
Anabaptiştii .pdf

Reforma, cap 8 din Drumul adunării

(Luther) spusese : „Eu o spun de o sută de mii de ori : Dumnezeu nu vrea serviciu cu forţa. Nimeni nu poate fi sau nu trebuie forţat ca să creadă”, în 1526, el scrisese : „Adevărata poruncă evanghelică nu poate fi prezentată printre orice fel de oameni. Numai aceia care sînt hotărîţi în mod serios ca să fie creştini şi să mărturisească Evanghelia prin cuvînt şi prin faptă, trebuie să se înroleze în mod nominal şi să se strîngă separat într-un loc pentru rugăciune, citire, pentru a boteza, a lua Sfînta Cină şi a face alte lucrări creştine. Acest tip de biserică permite să se descopere aceia care nu se comportă ca adevăraţi creştini, să fie mustraţi, să-i îndrepte sau să-i excludă după rînduielile lui Hristos (Matei 18, 15). Credincioşii adunaţi pot da milostenii care să fie împărţite săracilor după exemplul dat de apostolul Pavel ( I I Corint. 9, 1—12). Aici nu ar fi necesar ca să se cînte mult şi frumos. Serviciile pentru botez şi Sfînta Cină pot să fie astfel prăznuite în cea mai mare simplitate în concordanţă cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi în dragoste. însă eu nu pot încă să organizez o astfel de strîngere, căci eu nu am oamenii care ar trebui pentru aceasta. Totuşi dacă acest lucru trebuie să fie şi dacă voi fi constrîns eu îl voi face şi chiar de bună voie. Aşteptînd acest lucru, eu pot face chemări, să propovăduiesc, să ajut, să îndemn la lucrare pînă ce creştinii vor primi Cuvîntul cel adevărat în inimă şi vor descoperi în ei înşişi cum să lucreze şi cum să stăruiască”. Cu toate acestea, Luther ştia bine că oamenii care îi trebuiau erau aici. El îi descrie ca fiind evlavioşi cu adevărat, sfinţi, copii m lui Dumnezeu. După multă ezitare, el însuşi sfîrşi prin a se opune oricărei tentative de a pune în practică ceea ce a ştiut aşa de bine să zugrăvească. Totuşi el nu a făcut aceasta, aşa ca mulţi •din aderenţii săi, care priveau biserica luterană ca cea mai bună formă posibilă de religie care se poate concepe. El a descris-o ca provizorie, ca o curte exterioară şi nu ca ,,sanctuarul”, şi nu a încetat să sfătuiască şi să avertizeze poporul. El a spus: „Examinînd bine ceea ce face lumea care se numeşte evanghelică şi care ştie să vorbească despre Hristos, s-a observat că nu există nimic înapoia acestei mărturisiri. Cea mai mare parte se înşeală pe ei înşişi. Numărul acelora care au început cu noi şi le-a plăcut învăţătura noastră, a fost de zece ori mai mare decît acum sau numai a zecea parte din ei au rămas credincioşi. Ei învaţă fără îndoială ca şi papagalul, să repete cuvinte, însă nu au făcut experienţa cu inimile lor. Ei rămîn exact ceea ce sînt. Ei nu înţeleg şi nici nu simt cît este Dumnezeu de adevărat şi credincios. Ei laudă mult Evanghelia şi o doresc mai întîi în mod serios, dar mai pe urmă nu rămîne nimic din toate acestea, căci ei fac ceea ce iubesc şi se dedau la plăceri şi devin mai răi decît erau înainte şi sînt mult mai nedisciplinaţi şi mai îngîmfaţi decît alţi oameni. Ţărani, hurghezi şi nobili, toţi sînt mai lacomi şi mai nedisciplinaţi decît sub papalitate. Ah Doamne Dumnezeule ! numai de am pune în practică cu adevărat această doctrină şi atunci Tu ai vedea -că unde acum merg o mie de persoane ca să ia sacramentele, atunci vor merge abia o sută. Atunci vor fi mai puţine din acele oribile păcate cu care papa prin legile sale infernale a inundat lumea; noi vom fi în sfîrşit o adunare creştină, şi nu cum sîntem acum aproape adevăraţi păgîni, purtînd numele de creştini. Noi vom
putea despărţi din mijlocul nostru pe cei care prin faptele lor arată că nu au crezut niciodată şi nu au avut niciodată viaţa,
lucru care acum ne este imposibil !”. Odată noua biserică pusă sub autoritatea statului, devine imposibil de a o mai transforma. De asemenea Luther nu a pretins niciodată că bisericile pe care el le-a întemeiat erau organizate după modelul Scripturilor. în timp ce Melanchton vorbea despre principii protestanţi ca fiind principalii membri ai bisericii, Luther li numea episcopi de împrumut şi el exprima în mod frecvent regretul său de a nu se putea bucura de libertatea de simplu creştin şi de independenţa congregaţiunii creştine, care a fost altă dată scopul lui.

cap. 8 in doc

cap 8 in .pdf

Lolarzi, husiţi şi Uniunea fraţilor, cap 7 din Drumul Adunării

“Sir John a fost în sfîrşit capturat în ţ a r a Galilor şi condamnat la moarte prin ardere pe rug. El a fost primul dintre nobili englezi care a murit din cauza credinţei«. După moartea sa, o nouă lege a fost decretată : oricine va citi Scriptura, o va face cu preţul vieţii sale, a bunurilor sale mobile şi imobile. El va fi condamnat ca eretic faţă de Dumnezeu* duşman al coroanei şi trădător al imperiului, şi nu va avea nici drept de refugiu, dacă el stăruie în erezia sa. Dacă el recădea după ce fusese iertat, el va fi spînzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi pe rug* pentru erezie împotriva lui Dumnezeu. Cu toate aceste măsuri, fraţii deşi au t r ă i t ascunşi sau alungaţi în exil, ei nu au putut fi nimiciţi şi anumite congregaţiuni au continuat chiar să existe. Aceşti credincioşi se găseau îndeosebi în estul Angliei şi la Londra. în perioada urcării pe tron a l u i Enric al Vl-lea, (1422) au existat mari congregaţiuni în împrejurimile Becclesului. Cu toate că aceste biserici au fost frecvent suprimate, apoi reformate, unele din ele au existat perioade îndelungate. Spre exemplu în comitatul Buckingam, multe durară şasezeci sau şaptezeci de ani şi rămaseră în legătură cu cele dela Norfolk Suffolk şi cu altele din ţară. Scriind în 1523 lui Erasmus, episcopul din Londra spunea : „ Nu este vorba de oarecari nout ă ţ i periculoase, ci mai degrabă de noi adausuri la marea c e a t ă de eretici Wicleffieni.”

Despre cartea Năvodul credinţei
„în această carte noi ultimii veniţi, nu căutăm altceva decît să vedem primele începuturi şi să revenim acolo, după cum Dumnezeu ne va face capabili. Noi sîntem ca nişte oameni care examinează o casă arsăşi care caută să-i găsească temelia. Lucrul este cu a t î t mai anevoios cu cît ruinele sînt acoperite cu plante de tot felul şi multă lume le confundă cu temelia. Ei spun : „iată temelia” sau „chiar aşa trebuie să meargă totul*1 iar alţii repetă după ei acest lucru. în, aceste noutăţi care au prins rădăcină ei îşi imaginează că au descoperit temelia edificiului. în realitate ei au găsit ceva, care este* cu totul altceva şi care este contrar cu temelia cea adevărată.. Acest lucru complică mult căutările, căci dacă toţi spun : „vechea temelie este ascunsă sub aceste ruine”, ei se pun pe săpat şi scormonit pentru a o găsi. Astfel ei vor face lucrarea cea a d e v ă r a t ă
restabilind toate lucrurile pe temelia lor aşa cum au făcut Neemia şi Zorobabel după distrugerea Templului. Este cu mult mai greu
acum de a ridica ruinele spirituale, după un timp atît de lung şl de a reveni la starea primitivă pentru care nu există altă temelie
decît Isus Hristos şi de care mulţi s-au îndepărtat întorcîndu-se spre alţi dumnezei”.
El a mai scris : „Eu nu spun că peste t o t unde au propovăduit apostolii toţi au crezut, ci numai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales, aici mai mulţi, acolo mai puţini. în timpul apostolilor adunări le de credincioşi erau numite după oraşe, sate sau districte,
unde se adunau fraţii de aceiaşi credinţă. Aceste biserici (adunări) au fost despărţite de către apostoli de cei necredincioşi. Eu nu vreau să spun prin aceasta că fraţii locuiau toţi împreună în anumite străzi speciale ale oraşului, ci că ei erau uniţi prin credinţă asemănătoare şi se adunau pentru a fi în împărtăşire spirituală unii cu alţii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Din această cauză această asociaţie spirituală în credinţă era numită biserică de credincioşi”.

Cap 7 în .doc
cap 7 în .pdf

Bisericile la sfârşitul evului mediu, (1300-1500) cap 6 din Drumul Adunării

Extrase:
” Cine are deci autoritatea de a numi episcopi, păstori şi conducători în general? Pentru apostoli, Hristos era izvorul autorităţii, pentru urmaşii lor, apostolii erau aceia care aveau dreptul de alegere, care apoia trecut asupra congregaţiunilor de credincioşi. Cartea FapteleApostolilor, ne dă un exemplu de numire a lui Ştefan şi a celorlalţi diaconi. Dacă deci în timpul vieţii apostolilor biserica era aceea care făcea această alegere, cu cît mai mult trebuie să se lucreze în acelaş fel după moartea lor. “

” Faţa bisericii se schimbă ca fazele lunii. Adeseori ea este înfloritoare şi sfinţii se înmulţesc pe pămînt, apoi ea pare să decadă şi să dispară în întregime. Cu toate acestea dacă ea dispare într-un loc, noi ştim că ea există în alte părţi, chiar dacă acolo nu se găsesc decît puţini sfinţi care duc o viaţă curată şi care sînt uniţi într-o sfîntă comuniune. Noi credem că biserica va reapare mai puternică şi mai numeroasă încă. Întemeietorul alianţei noastre este Hristos şi căpetenia bisericii noastre este Isus, Fiul lui Dumnezeu”.

Bisericile la  sfârşitul evului mediu .doc
Bisericile la  sfârşitul evului mediu .pdf

Valdenzii şi albigenzii, cap. 5 din Drumul Adunării

Extrase:
“După obiceiul înrădăcinat al epocii de a da nume sectare acelora care reveneau la învăţătura Scripturilor, mulţi din aceşti credincioşi au fost numiţi „petrobrussieni” sau „henricieni”, epitete pe care ei nu le-au acceptat niciodată. Bernard de Clairvaux se plîngea cu amărăciune că ei nu voiau să poarte nici un nume al întemeietorilor lor. El scria : „Dacă îi întrebaţi cine este autorul sectei lor, ei refuză să vă dea un nume. Unde se poate găsi vreo erezie care să nu aibă propriul ei conducător de erezie ? Maniecheienii îl aveau pe Mani ca conducător şi învăţător; sabelienii, pe Sabelius ; arienii, pe Arie ; ‘eunomienii, pe Eunomius, nestorienii, pe Nestor. Nu există o epidemie de acest fel, care să nu aibă întemeietorul ei, dela care a primit numele şi existenţa. Sub ce nume sau titlu trebuie ca să fie clasaţi aceşti eretici ? Sub nici unul în adevăr, căci erezia lor nu este de obîrşie omenească …. şi ei nu au primit-o  dela nici un om ….” Şi Bernard a tras concluzia că ei au primit-o dela ‘demoni !”

Inchizitorul Reinerius, mort în 1259, raportează cele ce urmează :
„In ceeace priveşte sectele vechilor eretici în număr de mai mult de şaptezeci, prin graţia lui Dumnezeu ele toate au fost nimicite cu excepţia manicheienilor, arienilor, roncarienilor şi leoniştilor care au năpădit Germania. Printre toate aceste secte existente sau nu, nici una nu este atît de dăunătoare pentru biserică cum este cea a leoniştilor şi aceasta pentru trei motive : Primul, este lunga durată a acestei erezii, căci se crede că ea există din timpul lui Silvestru, după alţii că ar exista din timpurile apostolice. Al doilea, este că leoniştii se găsesc aproape pretutindeni,, aproape nu există ţară, unde ei să nu se găsească. Al treilea, este că dacă toate celelalte secte îngrozesc ascultătorii lor prin enormitatea hulelor lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii au o mare  aparenţă de evlavie, avînd o conduită curată înaintea oamenilor, ataşîndu-se cu credinţă de lucrurile lui Dumnezeu, ca şi în toate articolele privind mărturisirea de credinţă. Numai că ei hulesc biserica romano-catolică şi clerul şi că mulţimea laicilor este foarte dispusă să-i creadă ..”

Valdenzii si albigenzii .doc
Valdenzii si albigenzii .pdf

Orientul, cap. 4 din “Drumul Adunării” de Broadbent

Extras:
“Binele de care ar fi putut ca să beneficieze bisericile separate de stat, a fost puternic diminuat de faptul că ele aveau mitropoliţi sau patriarhi care reclamau sprijinul braţului lumesc pentru a face să fie acceptate decretele lor, făcîndu-se astfel adeseori instrumente de opresiune ale Statului. Aceste biserici s-au învăţat ca să considere în mod fatal ca centru al lor, nu pe Hristos, ci Seleucia sau Bagdadul. Ele trimiteau rapoartele lor acolo, mai degrabă decît să consulte pe „Acela care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. Ele primiră de acolo pe episcopii lor pentru ca să-i conducă, în loc să se bizuie pe Duhul Sfînt ca să li se dăruiască darurile duhovniceşti necesare pentru zidirea sfinţilor şi propovăduirea Evangheliei.”

Orientul, doc
Orientul, pdf

“Paulicienii şi Bogumilii”, cap. 3 din Drumul Adunării de Broadbent

Extras: “Istoria veacurilor de după Constantin, ne descoperă starea lumească crescîndă şi ambiţia clerului din bisericile catolice din răsărit şi din apus. Ele au ajuns pînă acolo ca să pună mîna pe conştiinţe şi de asemenea pe bunurile lor materiale, şi pentru a-şi realiza  ambiţiile lor, ele au recurs la o violenţă şi la o perfidie fără de margini. Istoria ne dă ici şi colo o apreciere sumară despredureroasa  cărare a oamenilor credincioşi, care în toate timpurile şi în toate locurile au suferit tot ceeace biserica dominantă le-a aplicat, mai degrabă decît să se lepede de Hristos sau de a renunţa să meargă  pe urmele Lui. Istorisirile adevărate ale acestor martori au fost pe cît posibil şterse. Scrierile ca şi autorii acestor scrieri au fost nimicite, atît cît le-a stat în putinţă persecutorilor. Mai mult decît atît, dornici de a-şi îndreptăţi cruzimile, aceşti pesecutori răspîndeau pe seama victimelor lor istorisirile cele mai necuviincioase. Ei erau descrişi ca eretici şi li se atribuiau învăţături rele, pe care însă de fapt aceştia le respingeau. Ei erau numiţi „sectari” şi li se aplicau anumite etichete (calificative) pe care ei nu le-ar îi recunoscut niciodată. Aceşti martiri se numeau în general creştini sau fraţi; însă li se dădeau nume  diferite pentru a crea impresia că ei reprezentau secte noi şi străine. Ei erau desemnaţi cu epitete insultătoare pentru a vătăma reputaţia lor. Este deci greu de a urmări istoria lor. Rapoartele adversarilor lor sînt foarte suspecte şi cuvintele scoase de pe buzele lor prin torturi sînt fără valoare. Totuşi în ciuda acestor obstacole, ne-au rămas încă o seamă de evidenţe demne de crezare, încontinuu înmulţite prin investigaţii, care ne arată ce erau aceşti oameni şi ce au făcut, ce au crezut şi ce au învăţat.”

Paulicienii şi Bogumilii .doc
Paulicienii şi Bogumilii .pdf
paginile lipsa   (48-49)  .doc 

 

Creştinismul în creştinătate, cap 2 din “Drumul Adunării” de fr. Broadbent.

Din cuprins:
1. Biserica şi statul. Sfârştul Imperiului Roman de apus, Donatiştii, Sinodul de la Niceea, Atanasie, Mărturisirea de credinţă, Canonul Scripturilor, Unirea Bisericii cu statul, Invazia popoarelor migratoare
2.Lupta împotriva ereyiilor, Augustin, Pelaghie, Învăţături false
3.Pustnicii şi ordine călugăreşti, Antoniu
4.Misiunile
5.Un reformator. Priscilian.

Creştinismul în creştinătate în .doc
Creştinismul în creştinătate în .pdf

“Drumul Adunării”, un alt fel de istorie a Adunării, E.H.Broadbent, cap I “Începuturi”

De ce această istorie e altfel?

Fiindcă fratele Broadbent a urmărit firul Adunării vii, în măsura în care aceasta a lăsat urme în lumea care n-o (re)cunoaşte. A scos în evidenţă acele mişcări mai puţin cunoscute căutând să arate mărturia continuă a Domnului Isus de-a lungul a 2000 de ani de …Adunare.

Cuprins capitolul I, Începuturi:
1.Biserica lui Hristos şi Bisericile lui Dumneyeu
2.Biserica. Sinagoga şi filosofia păgână.
3.Primii martiri ai Bisericii şi scrierile lor, Clement, Ignaţiu, Policarp, Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian
4.Diferite forme de biserici, Montanus, Marcion, Catarii, Donatiştii, Manicheiştii
5.Epistola către Diognetus
6.Persecuţiile. Constantin Cel Mare.

Începuturi în .doc
Începuturi în .pdf

Citat din capitolul 1:
“Acest trup sau întreaga Biserică a lui Hristos, nu poate fi văzută trăind şi lucrînd într-un singur şi acelaşi loc. Mulţi din membrii ei. fiind deja cu Hristos şi alţii răspîndiţi prin toată lumea. Biserica este deci chemată ca să se facă cunoscută şi să dea o mărturie în diferite locuri şi la anumite epoci, prin ajutorul bisericilor lui Dumnezeu. Fiecare din ele se compune din ucenici ai Domnului Isus, care acolo unde trăiesc ei se adună în Numele Lui. Domnul le-a făgăduit de a fi în mijlocul lor şi Duhul Sfînt se manifestă în diferite feluri prin toţi membrii ei (Matei 18.20 ; 1 Cor. 12.7). Fiecare din aceste biserici este în legătură directă cu Domnul, îşi primeşte autoritatea de la El, fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2.5). Nimic în Sfînta Scriptură nu ne sugerează că vreo biserică ar fi sub tutela alteia sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor . Ele sînt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală (Fap. 15, 36). “